Întoarcerea din primul refugiu

Tata s-a deplasat la legiunea de jandarmi din Dorohoi, de unde a obţinut aprobarea şi, în ziua de 11 iulie 1941, am trecut prin gardul de sârmă care acum era rupt în dreptul drumului şi am ajuns acasă, satul fiind eliberat, iar frontul fiind acum pe Nistru.

Casa noastră, fiind la o distanţă de aproximativ sub un km de gardul de sârmă în linie dreaptă, deşi era locuită de un verişor de-al meu care rămăsese sub ocupaţie, a fost evacuată împreună cu celelalte case care erau sub distanţa de 1 km de la frontieră, locuitorii fiind deportaţi în satele nemţeşti din Bucovina de unde locuitorii lor plecaseră în Germania. Partea evacuată a satului era pustie; buruienile crescuseră până la nivelul streaşinei.

Încet-încet viaţa a reintrat în normal, parcă nici nu era război. Din când în când tata mai făcea câte o lună de concentrare ca jandarm şi se mai auzea că murea câte un flăcău din sat, pe front. În toamna lui 1941 am început cursurile clasei a II-a de liceu. În timpul vacanţelor de vară, în acest timp de război, noi elevii de liceu pregăteam serbări cu teme dedicate războiului, cu poezii şi cântece patriotice. La una din serbările date în satul meu la care s-a recitat poezia lui Coşbuc “Rugămintea din urmă” în care pe scenă eram doi elevi îmbrăcaţi militar, unul rănit şi altul la capul lui (eu fiind acesta din urmă), am auzit un ţipăt în sală. Era probabil mama sau soţia unui căzut pe front. Pe la toate şcolile era amenajat “colţul eroilor” cu numele celor morţi pe front şi eventual şi fotografii. La liceu, ţin minte că primul pe lista eroilor dintre foştii elevi era un general care murise pe frontul de răsărit.

Familiile care aveau pe cineva pe front simţeau războiul mai din plin. În timpul anilor care au urmat la liceu, psihoza războiului era mai accentuată, lecţiile de istorie erau cu aluzii mai directe la situaţia frontului. În conferinţe şi serbări se vorbea mai mult despre această stare de lucruri, dar pentru noi copiii, războiul era departe. Profesorii se schimbau destul de des, unii erau chemaţi în concentrare şi le ţineau locul alţii de la alte materii, iar alţii nou veniţi, chiar şi în uniforma militară, aveau semnul de rănit pe mânecă, dovedind că erau în concediu medical. Profesorul de istorie Aron Petric ne ţinea aproape săptămânal câte o conferinţă despre situaţia frontului şi noi copiii, care mai şi crescuserăm, observam că punctele de pe hartă în care situaţia frontului era fierbinte se apropiau de Nistru. În vara anului 1943 ziarele vorbeau de trădarea generalului Badoglio şi debarcarea lui Mussolini. Începea să se simtă criza economică mai accentuată. Elevii şi profesorii umblau îmbrăcaţi cu haine confecţionate din stofă de casă şi cu încălţămintea cârpită cu petece cusute de cizmar. Părinţii mei s-au zbătut să-mi procure şi mie o pereche de ghete şi, cu mare greutate, mi-au făcut o pereche, în care pe un bocanc se cunoştea foarte bine locul cataramei din fosta servietă din care se confecţionaseră ghetele. Pielea pentru încălţăminte era o mare problemă fiindcă războiul cerea sacrificii pentru armată. În toţi aceşti ani eu am învăţat la şcoală pe cheltuiala statului, fiind bursier pe baza mediei de promovare a clasei.

Vacanţa Crăciunului 1943-44 a fost o vacanţă prelungită din cauza unor zăpezi abundente, dar mai sigur din cauza războiului care se apropia de graniţele ţării. La mine în sat în afara învăţătorului nimeni nu avea aparat de radio. Ziarele pe care le mai citeam prezentau situaţia mai cu perdea, mai cenzurat. Totuşi am început semestrul II al anului şcolar 1943-44 pe la 20 ianuarie.