Al doilea refugiu

Pe la începutul lunii martie 1944 am fost chemaţi la recrutare toţi elevii de la vârsta de 15 ani în sus, deci şi eu, născut în 1928. Frontul bătea la uşă; eu am fost acasă într-una din duminicile de la începutul lui martie şi nici părinţii, nici eu, n-am avut inspiraţia să-mi iau bani mai mulţi la mine, fiindcă nici eu şi nici mama (tata fiind concentrat) nu ştiam şi nu bănuiam, nefiind informaţi oficial să ne pregătim de refugiu. Aşa se face că în ziua de 18 martie 1944 s-au întrerupt cursurile după prima oră şi toţi elevii participam la împachetarea aparaturii de laborator pentru evacuare. În dimineaţa de 22 martie, sub comanda secretarului liceului, Ştefan Măzuraşu, care era conducătorul subcentrului premilitar al liceului, am plecat pe jos spre Dorohoi.

Am lăsat la dormitorul liceului patul făcut cu plapuma de acasă, cu tot ce aveam pus într-un cufăr, sub pat, luându-mi hainele de pe mine şi cămăşile de schimb pe care le aveam. În buzunar nu cred că aveam mai mult de 50 de lei, care la vremea aceea însemnau vreo zece pâini. Aceasta a fost ziua de răscruce în viaţa mea. pentru prima dată m-am văzut între străini, fără părinţi şi fără bani în buzunar. Atunci am văzut ce înseamnă războiul: armata în retragere, cantonări prin diferite sate, foame, mizerie, păduchi şi toate cele ce decurgeau dintr-o situaţie de asemenea natură. Mulţi copii, colegi de-ai mei, fugeau din coloana noastră atunci când eram cazaţi în vreun sat, şi se întorceau acasă. Mă bătea şi pe mine gândul să fac la fel, ca să-mi pot lua mai mulţi bani de-acasă, fiindcă se mai găseau una sau două mii de lei. Dar teama că nu-i voi mai ajunge din urmă, necunoscând traseul subcentrului militar şi groaza băgată în mine când ştiam că de la mine din sat au fost deportaţi oameni care au murit de foame şi sete, m-a determinat să nu mă despart de coloană. Şi bine am făcut că nu m-am întors acasă, fiindcă astăzi aş fi fost mort poate, prin regiunea lacului Onega, unde a fost deportat şi fratele meu şi unde au murit cca. 30 de consăteni, sau în cel mai bun caz, deveneam cetăţean sovietic sau respectiv ucrainean, slăvind comunismul. Fratele meu care a rămas acasă cu mama, a fost deportat la Onega împreună cu toţi bărbaţii din sat, fiind socotiţi de ocupanţii ruşi partizani lăsaţi de armata română în spatele frontului. Acolo au fost omorâţi cu foamea, cu frigul şi cu munca de către ruşi, în condiţii neomeneşti, cu metodele satanice ruso-bolşevice cu care au stăpânit lumea cucerită de ei.

Elevii, colegi cu mine şi mai mari, care s-au întors la casele lor şi care nu erau din satele rămase sub ocupaţie rusească, au nimerit-o mai bine. Ei n-au suportat mizeria refugiului şi nici n-au suportat consecinţele ocupaţiei ruseşti.

După semnarea armistiţiului din septembrie 1944, am intrat în normalitate, dacă normalitate se poate numi instalarea comunismului.

Revenind la ziua plecării îmi amintesc cum au fost adunaţi toţi premilitarii liceului „Anastasie Başotă” şi ai satului Pomârla, iar secretarul liceului, comandantul subcentrului, ne-a ţinut un mic discurs în care ne-a spus că “situaţia frontului este bună, dar că statul român are grijă ca tineretul să fie pus la adăpost de eventualităţi neprevăzute şi să ne pregătim ca viitori ostaşi.” Când secretarul şi-a terminat discursul, ne-a încolonat pentru plecare, şi-a făcut semnul crucii şi a zis “Doamne-ajută!”, femeile, mame şi surori ale premilitarilor şi elevilor din Pomârla au început să plângă ca după mort, iar bocetul lor ne-a însoţit până departe.

Pe parcursul timpului am început să vedem realităţile cu alţi ochi şi să le înţelegem cu altă minte. Aşa am plecat pe jos în coloană, din sat în sat, fiind cantonaţi prin sate, pe la casele oamenilor câte doi-trei elevi, unde primeam un pat şi mâncare, cu confortul în funcţie de puterile gospodarilor unde eram cantonaţi. Se mai întâmpla că în unele sate ne întâlneam cu premilitari din alte părţi, cum s-a întâmplat în comuna Joldeşti, de unde era mama lui Eminescu. Am mers pe jos până la gara Lespezi, aproape de Paşcani, când în sfârşit ne-am urcat într-un mărfar. Am călătorit cu viteza mărfarului care stătea ceasuri întregi prin gări; bineînţeles, mărfarul avea vagoane descoperite încărcate cu marfă. Eu am călătorit într-un vagon care transporta un tractor LANZ şi mi-am făcut loc pe scaunul tractoristului. Din cauza fierului rece pe care am călătorit şi dormeam în timpul nopţii, am răcit, răceală de care n-am scăpat până am ajuns la destinaţie – comuna Scrioaştea din judeţul Teleorman.

N-am înţeles de ce de la Adjud n-am continuat drumul, ci am fost îndrumaţi spre Târgu Trotuş, un sat de lângă Târgu Ocna, unde am stat vreo săptămână, fiind cazaţi pe la casele din sat şi-n sălile şcolii primare. Tot aici erau şi militari germani, aici am văzut coloane de căruţe cu coviltir, încărcate cu familii de tătari care se retrăgeau din faţa frontului rusesc, mergând spre Ardeal. Erau probabil din cei ce colaboraseră cu armata germană în timpul războiului şi acum se refugiau de teama ruşilor. În Tg. Trotuş am aflat de bombardamentul anglo-american asupra Bucureştiului din ziua de 4 aprilie 1944, pe când mă întorceam cu cămăşile de la spălat din apa Trotuşului. Tot în Tg. Trotuş m-a prins şi Paştele catolic, Tg. Trotuş fiind predominant catolic.

Pe drumul până la Adjud am întâlnit şi vreo două sau trei grupuri de ţigani deportaţi în Transnistria şi care acum se întorceau în ţară. Când erau întrebaţi de unde vin, ei răspundeau că vin de la “Buh” unde au fost duşi de Antonescu, care “le-a luat şi averile”. Românii îi luau în derâdere cu nişte cuvinte puse în versuri:

“Să trăieşti cucoane rus,

Antonescu ne-a adus.

Ne-a adus ca florile

Şi-am ajuns ca ciorile.”

Peste câteva zile am părăsit Tg. Trotuş, pornind din nou la drum, din nou cu trenuri de marfă sau chiar şi câte un personal dacă prindeam locuri.

De pe la Buzău în jos, începuseră a fi organizate cantine pentru refugiaţi prin gări, unde ni se servea câte o mică gustare: un ceai, un ou fiert sau o bucată de brânză ori slănină.

Atunci am văzut cum arătau gara din Ploieşti şi cea din Bucureşti Nord în urma bombardamentelor, cu şine de cale ferată îndoite şi cu bucăţi de vagoane aruncate pe acoperişul gării.

Paştele ortodox l-am făcut în satul Măgurele de lângă Turnu Măgurele, unde nu cred c-am stat mai mult de zece zile. Gazda la care am locuit, de teama păduchilor pe care îi aveam, ne-a luat cămăşile la spălat şi le-a fiert, iar în ziua de Paşti am fost invitaţi de preotul satului la biserică unde ni s-a servit câte un ou roşu şi cozonac.

Zilele de Paşti cât am stat în satul Măgurele, am fost repartizaţi pentru masă la regimentul din oraş. Mi-aduc aminte cum în prima zi de Paşti era o zi frumoasă şi ne-am aşezat la masă împreună cu ostaşii. Gornistul a sunat pentru rugăciune, rugăciunea făcându-se printr-o melodie executată de gornist, după care ne-am reluat locurile. Bucătarii au început să servească primul fel de mâncare şi când a ajuns la masa noastră cu felul doi, care se compunea din fasole cu cârnaţi şi alt bucătar în urmă ne dădea câte o cană cu vin, pe care nouă copiilor ne-o punea plină. Atunci s-a dat alarma aeriană, iar deasupra oraşului au apărut câteva avioane de vânătoare româneşti. Toată lumea s-a ridicat în picioare la ordinul unui ofiţer al regimentului şi ne-am îndreptat spre tranşeele care erau săpate în fundul curţii, lăsând pe masă bunătate de fasole cu cârnaţi şi cănile cu vin. Peste aproape o oră s-a sunat încetarea alarmei, iar noi am revenit la masă, mâncând fasolea sleită şi bând porţia de vin.

După Paştile lui ’44 am plecat din Măgurele şi am fost duşi în satul Scrioaştea de lângă Roşiorii de Vede. M-am întrebat de ce n-am fost opriţi de prima dată când veneam cu trenul şi a trebuit să mergem la Turnu Măgurele. Probabil că se contraziceau şi ordinele celor ce se ocupau cu problemele refugiaţilor.

În satul Scrioaştea toţi elevii am fost repartizaţi câte unul sau câte doi pe la diverse case, unde ajutam pe gospodarii respectivi la munca câmpului sau la alte munci. O parte din elevi au lucrat o bucată de timp la calea ferată Bucureşti-Roşiori-Craiova, care se construia cu prizonieri ruşi.

Un lucru ce m-a frapat în oraşele Turnu-Măgurele şi Roşiorii de Vede a fost acela că mi s-a părut anormal că în toate prăvăliile se vorbea numai româneşte. Eu eram obişnuit, ca în oraşele Dorohoi şi Herţa, unde negustorii vorbeau româneşte doar cu clienţii, iar între ei vorbeau numai evreieşte.

Fiind elev în clasa a IV-a de liceu pe care o absolvisem, trebuia să dau examenul de capacitate (pentru trecerea din cursul inferior în cel superior de liceu), aşa că l-am rugat pe proprietarul unde eram cantonat să mă lase să merg cu vitele la păşunat în locul servitoarei pe care o avea, ca să am timp liber mai mult ca să pot învăţa, deoarece la muncile agricole nu dispuneam deloc de timp liber şi eram mult mai obosit. Ei m-au înţeles şi au acceptat. Proprietarul se numea Dumitru Călin, un om în vârstă de peste 70 de ani, care avea o fată măritată şi al cărei soţ murise pe front, nu cu mult timp în urmă.

Moş Dumitru Călin era pocăit, făcea parte dintr-o sectă religioasă, mi se pare baptistă. Toată vara anului 1944 cât am stat la el, am avut ocazia să citesc Biblia pe care am parcurs-o în mare parte. Până atunci nu avusesem în mână o biblie.

Examenul de capacitate l-am dat la liceul “Anastasescu” din Roşiorii de Vede, unde au fost repartizaţi elevii refugiaţi, examen pe care l-am luat cu o medie destul de modestă. În acest timp, conducerea liceului “Anastasie Başotă” din Pomârla, împreună cu secretariatul şi arhiva, s-au refugiat în comuna Miroşi-Teleorman.

Tatăl meu fiind concentrat, a aflat de prin ziare adresa liceului din Pomârla. În ziare se publicau zilnic anunţuri unde se găseau instituţiile refugiate sau diverse persoane care se căutau reciproc, şi îşi dădeau adresele unde se stabiliseră. Având o permisie de câteva zile, a mers în localitatea Miroşi să se intereseze de mine, fiind îndrumat în comuna Scrioaştea, unde ne-am întâlnit şi am stat o zi şi o noapte împreună. După aceea a plecat din nou la unitatea militară care se afla, mi se pare, prin Târgovişte. Apoi a fost desconcentrat şi a găsit un serviciu în comuna Cazaci judeţul Dâmboviţa, la un centru sericicol.

În a doua jumătate a lunii iulie 1944 am fost mutaţi din nou în comuna Măgurele şi masa ni se dădea la Cercul Teritorial Turnu Măgurele (Comisariatul militar de astăzi). Mâncarea aici era mult mai slabă. Războiul îşi punea amprenta din ce în ce mai puternic pe viaţa ţării; nu eram niciodată sătul şi bani nu aveam. Într-o zi îmi spune un coleg de-al meu că fiind în gară în timpul sosirii trenului, un cetăţean l-a pus să-i ducă valiza, pentru care i-a dat nişte bani. Îndată mi-a căzut fisa, astfel că am început să mă prezint în gară la fiecare sosire a trenului. Nu totdeauna eram solicitat, dar tot se mai ivea câte un prilej să duc o valiză sau un bagaj mai mare la o distanţă de până la 1 km şi făceam rost de bani cu care cumpăram de mâncare în completarea celei de la Cercul Teritorial. În cadrul Cercului Teritorial lucrau şi nişte furieri (funcţionari militari) civili. Nu ştiu dacă erau concentraţi sau funcţionari plătiţi, dar ne-au ales pe câţiva dintre elevi, care vrem să lucrăm în locul lor şi dacă scriem citeţ. Eu nu prea scriam frumos, dar la o adică, dacă era vorba de bani, mă străduiam să scriu cât mai frumos. Munca era să transcriem toţi oamenii din evidenţa Cercului Teritorial dintr-un registru vechi în unul nou, cu toate detaliile respective, citeţ şi fără greşeală. Datele erau destul de multe şi cuprindeau cam două pagini de registru, începând cu numele, prenumele părinţilor, locul şi data naşterii şi terminând cu gradul şi funcţiile din armată cu transferuri, concentrări şi lăsări la vatră etc. Pentru fiecare cetăţean transcris luam câte 10 lei. În cele 5-6 ore cât lucram zilnic câştigam 70-80 lei, fiindcă lucram cu frica de a nu greşi. În fiecare după-masă pe la ora 16 cetăţeanul venea, verifica munca noastră şi ne plătea. Se vorbea că era un negustor de vinuri din oraş. Eu nu l-am văzut niciodată îmbrăcat militar, ci numai civil. Treaba asta n-a ţinut decât vreo două săptămâni, dar mi-a prins bine şi atât.

Având ceva bani de buzunar, aveam parcă şi mai mult curaj. În timpul întâlnirii cu tata am aflat că în comuna Prisaca din judeţul Olt se afla o verişoară de-a mea al cărei soţ era militar, iar ea se afla refugiată cu unitatea militară în comuna menţionată. Am plecat la ea fiindcă îmi era dor să mai văd figuri cunoscute şi mai ales rude. Am ajuns la ea pe 15 august, de Sf. Maria Mare. Peste câteva zile a venit şi tata la verişoara mea cu gândul de a se apropia de Drăgăşani să caute de lucru la culesul viilor, fiindcă fusese desconcentrat.

În dimineaţa zilei de 24 august 1944, a venit proprietarul casei în care locuiam şi, întrând pe poartă, a spus cu glas tare “Auziţi bre, că astănoapte s-a încheiat pace.” Am ieşit cu toţi prin sat să intrăm în vorbă cu alţi oameni şi să aflăm ce se mai ştie. Abia a doua zi oamenii care mergeau la Slatina au adus ziare pe care le-am citit şi eu şi m-am lămurit ce fel de pace se făcuse.

Ziarele toate vorbeau de înlăturarea “călăului Antonescu”, de înaintarea trupelor sovietice “care vor învinge fiara fascistă în bârlogul de la Berlin”. Atunci mi-am dat seama că ruşii vor câştiga războiul şi că România va fi la cheremul lor.

Peste câteva zile, m-am înapoiat la Turnu Măgurele, unde se aflau ceilalţi elevi ai liceului. Aici am văzut cum ofiţerii de la regiment se pregăteau să-i primească pe ruşii care se apropiau de oraş şi să le facă o primire cât mai fastuoasă. Atunci am văzut coloane militare ruseşti cu cai şi căruţe confiscate de la ţăranii din comunele prin care treceau şi pe care scria numele cetăţeanului şi al comunei din care făcea parte: Ţigăneşti, Odaia etc. Prin ziare se putea citi zilnic că trupele sovietice au ocupat diverse oraşe ca Buzău, Brăila, Bucureşti etc. şi toată lumea se întreba cum de oraşele româneşti sunt ocupate, de vreme ce armata română nu mai lupta. Românii nu mai înţelegeau logica sovietică. Am văzut ruşi cumpărând pepeni verzi pe care-i trânteau de trotuar şi-i mâncau. Ziarele anunţau cursul unei ruble la o sută de lei, ceea ce era enorm. Un soldat rus a venit cu o rublă la un vânzător de îngheţată şi acesta i-a pus îngheţata într-o pungă făcută dintr-un ziar, fiindcă la valoarea de 100 de lei nu putea să i-o dea în cornete. Oamenii nu sesizau inflaţia care se prefigura în primele zile ale “eliberării”. Rusul a luat îngheţata în pumni, s-a urcat pe cal şi a pornit mai departe. „No davai!”

“Din Urali spre Soare-apune

Cum veneau încinşi cu piei

Parcă fumega din ei

Duhnet de sălbăticiune.

…………………

Viclenii răsăritene

Ascuţeau ca un tăiş,

Gândul galben şi pieziş

În ochi mici fără sprâncene.”

(R. Gyr)

Noi copiii refugiaţi aşteptam semnarea armistiţiului, care se anunţa, ca să ne putem întoarce acasă. În sfârşit, pe 11 septembrie s-au publicat condiţiile armistiţiului şi am văzut că frontiera se stabilise cea din 1940, ceea ce însemna că satul meu rămânea în teritoriul sovietic. Am hotărât să mă îndrept spre casă făcându-mi socoteala că graniţa nu este definitivată şi voi putea să mă întâlnesc cu mama şi fratele meu, care rămăseseră acasă. De tata ştiam că lucra la centrul sericicol din Cazaci-Dâmboviţa. Într-unul din ziare am văzut anunţul că poliţia judeţului Dorohoi se poate întoarce acasă din locul unde era refugiată şi erau enumerate toate reşedinţele de plasă ale judeţului, între care şi plasa Herţa. Toţi cei din plasa Herţa ne-am bucurat, crezând că de data aceasta ruşii n-au mai ocupat plasa, care nu făcea parte de drept şi de fapt nici din Basarabia, nici din Bucovina. Am pornit la drum spre casă toţi copiii pe cont propriu, fără organizare, fără şef, fiecare de capul lui. Călătoream cu ce se putea, dar în mod deosebit cu mărfare. Am început să aflăm prin gări că ruşii luau oameni, de prin gări mai ales, şi-i puneau la diverse corvezi pentru armata rusă, iar pe alţii îi încolonau ca prizonieri în locul celor ce fugeau de sub escorta rusească. În gara Focşani călătoream într-un vagon de marfă deschis şi alături era un tren rusesc care mergea spre Bucureşti, iar în vagon un soldat rus singur care probabil păzea încărcătura. Cu mine în vagon era şi un plutonier major român, în uniformă militară, care mergea spre Moldova. Acesta l-a întrebat pe rus în limba română dacă face parte din divizia Tudor Vladimirescu. El i-a răspuns că da. Când l-a întrebat şi în ce direcţie merge, rusul s-a răstit la el şi i-a spus pe un ton obraznic că nu-i treaba lui să ştie. Nu ştiam cum de rusul ştie româneşte şi de unde ştia plutonierul român, de i s-a adresat româneşte. După aceea am observat că rusul avea pe mâneca uniformei un mic tricolor, după care l-a recunoscut plutonierul. El mi-a explicat ce-i cu Divizia Tudor Vladimirescu. Văzând că gluma cu “trupele eliberatoare sovietice” se îngroşa, trupe care forfoteau prin gară, ne-am coborât din tren ca să nu fim prea mulţi la un loc şi să atragem atenţia ruşilor şi să ne ia din urmă cu baioneta. Căutam vagoanele cu pereţi înalţi ca să nu fim văzuţi şi, când trenul se oprea, stăteam pitiţi în dosul peretelui vagonului.

Când am ajuns la Paşcani, ne-am hotărât să mergem de-acolo înainte pe jos până la Dorohoi, ca să scăpăm de teroarea prezenţei ruseşti şi de teama că ruşii iau toţi bărbaţii pe care-i întâlnesc şi pe care-i duc în Rusia. Din gară am luat-o peste liniile ferate peste câmp, unde speram că nu va fi armată sovietică cu care să ne întâlnim. Nişte ruşi păzeau o cireadă de vite luate de la oamenii de prin sate. Unul din ei văzându-ne, ne-a oprit şi mie mi-a făcut un control la valiza pe care o avem şi pe care o procurasem cu banii câştigaţi la Turnu Măgurele. Valiza era de lemn şi n-a găsit în ea decât o bască şi o căciulă cu care plecasem de-acasă. Decepţionat rusul mi-a dat drumul. În urma mea un alt elev, Pupăză Mihai, care avea o pereche de bocanci noi şi frumoşi, n-a scăpat. Rusul l-a pus să se descalţe, dar el ezitând, rusul i-a dat doi pumni ameninţându-l cu puşca. I-a luat bocancii noi şi i-a dat în loc pe-ai săi, vechi şi rupţi. În felul acesta am călătorit până la Dorohoi, iar valiza am lăsat-o în primul sat unde am poposit, mergând numai pe drumuri de ţară, prin sate mai depărtate de şosele, ca să evităm armata rusească. Mergeam până se apropia seara şi acolo unde vedeam o casă de om mai gospodar, intram şi-i rugam pe stăpâni să ne primească să dormim o noapte şi să ne dea de mâncare. Nu ţin minte să fi fost refuzaţi undeva. Fiecare casă unde poposeam ne oferea ce putea, unii ne mai dădeau şi ceva pentru drum. Lumea de atunci nu era atât de suspicioasă şi neîncrezătoare ca acum. Erau case cu femei văduve sau având bărbaţii concentraţi, dar un blid de mâncare ne ofereau şi, fiind o toamnă frumoasă, de multe ori dormeam pe prispa casei. Nu cred că astăzi o situaţie similară s-ar repeta. Pe atunci nu era televiziune, iar presa nu scria ostentativ despre atâtea crime. Lumea era credincioasă şi cu frică de Dumnezeu. Am uitat să spun că de la Paşcani înainte ne-am asociat câte doi-trei, ca să ne descurcăm mai uşor. Eu am rămas cu colegul meu Cobaschi Mihai din Mihoreni, tot din plasa Herţa. Cu el am împărţit necazurile de aici înainte.

Într-un singur sat în apropierea Dorohoiului, Broscăuţi, văzându-ne pe drumul de ţară că ne apropiem de sat, au venit doi derbedei care vroiau să ne dezbrace. Li se părea lor că aveam lucruri mai bune ca ei, dar noi n-am cedat ameninţărilor lor. Dealtfel, unul din ei era tare jigărit şi puţintel la trup. Apropiindu-ne de sat ne-au lăsat în pace. La primele case am intrat şi am cerut de mâncare. Era o femeie mai în vârstă şi cu fiica ei; bărbatul era la câmp. Le-am povestit ce ni s-a întâmplat şi după cum i-am descris pe cei doi care voiau să ne dezbrace a spus că sunt nişte derbedei din sat, fără căpătâi. Până seara am ajuns la Pomârla; de aici fiecare am luat-o pe cont propriu. Cobaschi s-a dus la fosta lui gazdă, iar eu am mers la o cunoştinţă de-a tatei cu care el făcuse serviciul militar şi m-am informat care-i situaţia cu graniţa. De la el am aflat că graniţa se stabilise pe locul ei din 1940, ba prin unele locuri ruşii au mai ocupat teritorii care nu le ocupaseră nici în 1940. Ruşii aveau grăniceri pe frontieră, dar gardul de sârmă încă nu era pus. Românii nu aveau grăniceri, iar ruşii treceau în România când voiau şi pe unde voiau, în căutarea vreunui fugar venit de la ei în România.

Prin satele de dincoace de graniţă, sufletul românesc începuse să se altereze; unii oameni din cei puşi de administraţia armatei ruseşti ca primari sau diferiţi responsabili, căutau să-i pârască pe cei de peste graniţă arătându-i grănicerilor ruşi pe cei care veneau în România, dincoace de frontierele impuse în 1944. Când am plecat din Pomârla spre Oroftiana, am luat o seceră veche şi cu ea pe umăr, ca să dau impresia că sunt din partea locului, am mers până la Fundul Herţei şi Baranca, unde am aflat că graniţa era mutată mult în interiorul României. Ruşii ocupaseră cotele mai înalte ale dealurilor, care nu erau cuprinse în interiorul graniţei lor, ocupând încă un sat, satul Frunza, care în 1940 nu fusese sub ocupaţia lor, precum şi drumul dintre Baranca şi Oroftiana. Ca să ajung la Oroftiana am mers pe o cărare prin pădure. Faţă de vechea frontieră, ruşii ocupaseră în dreptul satului meu cca. 1.000 ha, după aprecierea mea. În Oroftiana am întâlnit mulţi oameni din sat veniţi din concentrare sau din refugiu, oameni de la care am aflat că fratele meu fusese deportat la Onega de la 1 august.

M-am stabilit provizoriu în satul Oroftiana la nişte cunoscuţi care locuiau în apropiere de pădure, dar noaptea dormeam în pădure cu alţi oameni, prin nişte căpiţe de fân, fiindcă în pădure ruşii se temeau să intre.

A venit şi tata din refugiu şi ne-am mutat împreună la o altă rudă pe care eu nu o cunoscusem până atunci. După câteva zile m-am îmbolnăvit de tifos exantematic ca urmare a mizeriei în care trăisem şi a lipsei de igienă.

Am fost internat la spitalul din Suharău, un spital întors din refugiu, care n-avea mai nimic decât nişte paturi goale. Fiecare bolnav trebuia să-şi aducă de acasă cele necesare pentru pat. Când eram transportat la spital cu căruţa, deşi eram foarte bolnav, având temperatură mare, mi-aduc aminte că l-am văzut pe tata plângând când a pornit căruţa din curtea mătuşii mele. Asta se petrecea pe la jumătatea lunii noiembrie 1944. Aici am aflat că sunt bolnav de tifos exantematic; probabil că tata ştia de la agentul sanitar al satului, ce boală am. Cum am spus, spitalul era venit de o săptămână sau două din refugiu şi avea ca personal sanitar un subchirurg, care era şeful spitalului şi două asistente. Spitalul avea un număr de cca. 20-25 de paturi. Aici am găsit un singur bolnav de tifos, eu fiind al doilea. Când am aflat că sunt bolnav de tifos, ştiind de prin cărţile de istorie că în primul război mondial au murit mai mulţi ostaşi de tifos decât de gloanţe, am zis că s-a terminat cu mine. Peste două sau trei zile spitalul s-a umplut cu ţigani din satul Baranca pentru că tifosul era boala mizeriei şi a păduchilor.

Tata venea la mine la interval de două-trei zile şi n-avea voie să-mi aducă mâncare decât mere, iar spitalul îmi dădea numai cartofi fierţi sau copţi. La temperatură mare nu era voie să se dea altă mâncare, dar nici nu aveam poftă.

Personalul spitalului aflând că sunt elev de liceu, m-a tratat într-un mod mai deosebit. După vreo două săptămâni de injecţii şi comprese cu apă rece mi-a scăzut temperatura şi mi s-a permis să mănânc orice, dar eram atât de slab că după o plimbare de 50 m prin curte de-abia am putut veni la pat. Tata a venit la mine şi aflând că pot fi externat, mi-a spus că vine peste trei zile să mă scoată din spital. Cu toată insistenţa mea de a veni mai repede, mi-a spus că nu găseşte căruţă decât duminică, în timpul săptămânii fiind ocupate la strânsul recoltei.

Dar a trecut şi ziua de duminică şi el tot n-a mai apărut. Medicul şi asistentele veneau mereu pe la mine şi îmi spuneau să am răbdare că tata trebuie să vină să mă ia, dar nu găseşte căruţă. De fapt eram singurul care nu cunoşteam adevărul. Tatăl meu era mort pe frontieră, împuşcat de grănicerii ruşi când încerca să treacă clandestin graniţa, acasă la mama, ca să poată aduce banii care mai erau acasă şi carnetul de CEC în care avea nişte economii. Moartea tatei s-a produs în noaptea de Sf. Andrei – 29 spre 30 noiembrie ’44. În aşteptarea şi nerăbdarea mea de a fi scos din spital, m-a vizitat unul din unchii mei (cumnatul tatei) care pleca în concentrare şi care a trecut pe la mine întrebându-mă ce ştiu de tata. I-am spus că-l aştept să vină să mă ia din spital, dar văd că întârzie. Pentru a mă pregăti sufleteşte pentru ziua când voi afla adevărul el mi-a spus că a auzit prin Oroftiana pe la rude că el a trecut graniţa acasă şi aşteaptă un moment potrivit ca să poată trece înapoi. Din spital am fost scos de un alt unchi de-al meu (fratele mamei) în ziua de Sf. Neculai. Ajuns în Oroftiana m-am întâlnit cu un băiat din sat care mă cunoştea şi mi-a spus că a auzit că tatăl meu este împuşcat de ruşi pe graniţă. Atunci mi-am dat seama de cauza întârzierii lui şi de ce am fost vizitat de unchii mei. Când am ajuns la mătuşa mea spunându-i ce am auzit, ea mi-a spus că nu-i adevărat, că el trebuie să vină în orice zi, fiindcă este trecut peste graniţă acasă.

Abia în 1945 când mama a fost repatriată în România am aflat adevărul întreg. La o adunare de la primăria satului, primarul Ghiţă Pasăre a ţinut să avertizeze pe oamenii din sat să nu facă cum a făcut Haralambie Iacob care a fost împuşcat pe graniţă împreună cu fiul său. Afirmaţia lui Ghiţă Pasăre era numai pe jumătate adevărată, eu fiind în viaţă, dar scopul urmărit de el era să timoreze satul şi să se răzbune pe mama. Acest Ghiţă Pasăre, în prima ocupaţie rusească din 1940, a fost un colaboraţionist important, care după revenirea administraţiei româneşti a fost condamnat la închisoare şi acum avea aureolă de erou comunist, fiind proaspăt eliberat din închisorile româneşti. Tot el a contribuit şi la deportarea românilor din sat în 1940-41.

Tot de la mama am aflat că grănicerii ruşi au chemat un om de lângă graniţă, pe care l-au obligat să-l îngroape în grabă pe tata şi astfel el n-a avut parte de un mormânt în cimitirul satului. Groapa fiind foarte puţin adâncă, oasele au fost scoase de câini şi duse aiurea.

Cred că tata îşi făcuse planul ca într-o noapte să treacă graniţa, iar a doua noapte să se înapoieze şi, dacă reuşea, avea timp să se înscrie în planul lui şi să mă scoată din spital la ziua stabilită. O incursiune asemănătoare a făcut tata şi-n 1940, când într-o noapte a trecut acasă şi a doua a revenit.

La mătuşa mea Virginia Iacob am mai stat până în martie 1945 când liceul s-a întors din refugiu. Aflând că liceul a revenit, m-am prezentat la directorul liceului, Gheorghe Romândaşu, şi l-am întrebat dacă pot continua studiile în condiţiile mele de refugiat, fără nici o situaţie materială. El m-a întrebat în ce clasă am fost şi a cerut catalogul de la secretar. După ce s-a uitat în catalog şi întrebându-mă unde stau în prezent, mi-a spus că peste o săptămână să mă prezint la şcoală, dar mai întâi m-a trimis la bucătărie spunându-i bucătarului să-mi dea ceva de mâncare. La timpul stabilit am venit la liceu; am fost primit în internat şi am început să învăţ pentru anul şcolar 1944-45, care a durat numai trei luni şi jumătate, adică în perioada 1 aprilie – 15 iulie, timp în care a trebuit să asimilăm materia unui an întreg. Întoarcerea liceului din refugiu a fost întârziată din cauza reparării tunelului de cale ferată pe linia Iaşi-Dorohoi, linie care fusese aruncată în aer odată cu retragerea armatei române; linia Adjud-Vereşti-Suceava avea ecartamentul rusesc, astfel că trenurile româneşti nu puteau circula.