Repatrierea mamei

Pe la începutul lunii aprilie 1945, şeful postului de jandarmi din Pomârla i-a cerut directorului liceului, Gh. Romândaşu să-i dea un elev care să-l ajute la înregistrarea persoanelor care se repatriau din URSS prin punctul de frontieră Racovăţ-Pomârla, de pe şoseaua Cernăuţi-Herţa-Dorohoi.

Pentru acest lucru, directorul m-a trimis pe mine motivând că poate vine şi mama mea, fiindcă era vorba să fie repatriaţi toţi acei care nu fuseseră sub ocupaţie sovietică în 1940.

Am plecat către postul de jandarmi şi am nimerit chiar la primul eşalon de repatriaţi, care se opriseră la o bodegă cumpărând de mâncare. Spre surprinderea mea, care mă aşteptam să întâlnesc oameni de prin părţile Herţei sau Bucovina şi Basarabia, am dat peste oameni care vorbeau evreeşte şi care nu ştiau nici un cuvânt românesc. Erau evrei polonezi sau ucraineni, fiindcă cei din Herţa sau Cernăuţi ar fi vorbit în limba română. Văzând cum stau lucrurile m-am înapoiat îndată la liceu spunându-i directorului că cei repatriaţi nu sunt de prin părţile mele şi că rămân la şcoală să învăţ. Directorul, un om autoritar şi sever, nu mi-a zis nimic, aprobând să rămân la internat. În locul meu s-a oferit un alt elev, pe care directorul nu l-ar fi trimis deoarece nu prea se ţinea de carte. Peste câteva zile colegul meu vine la mine şi-mi spune: “Iacobe, după masă vine şi mama ta în România.” Eu am crezut că glumeşte, dar el mi-a arătat lista cu numele mamei şi al mai multor rude şi consăteni de-ai mei. Am plecat îndată la frontieră cu un camion al grănicerilor români, care acum se instalaseră pe graniţă şi, spre seară, am primit-o pe mama. Ea a fost însoţită de un frate de-al tatei – moş Vasile Iacob – care a venit cu carul nostru cu boi în care avea puţinul bagaj permis de grănicerii ruşi. Carul a fost descărcat dincoace de graniţă, apoi moş Vasile s-a întors cu el în sat, deoarece el rămăsese în 1940 sub ocupaţie rusească. Mama s-a stabilit împreună cu familia surorii sale în comuna Cristineşti judeţul Dorohoi, unde au fost repartizaţi de primărie şi unde li s-a dat un spaţiu de locuit, în casa lui Petre Cimpoieşu, un om foarte primitor şi înţelegător, căruia nu i-a plătit chirie şi care ne-a mai şi ajutat cu ce putea. El făcea parte din gruparea creştin-ortodoxă Oastea Domnului.

Repatrierea s-a făcut în urma unui acord intervenit între guvernul român şi cel sovietic, pentru a fi repatriaţi cei ce n-au fost sub ocupaţie rusească în 1940.

Anul 1945 a adus capitularea Germaniei şi apoi a Japoniei în urma celor două bombardamente atomice. Lumea spera în încheierea unei păci în care România să fie nu numai fără ocupaţie rusească, ci şi în hotarele ei fireşti. Vecinătatea noastră cu URSS ne-a fost fatală fiindcă nici una din puterile învingătoare, afară de Rusia, nu-şi extinsese dominaţia asupra altor ţări. Urmările războiului se simţeau din plin. Lipsurile erau imense. Inflaţia creştea mereu. Mama adusese cu ea carnetul CEC pentru care tata murise pe graniţă, dar eu nu-mi dădeam seama de creşterea galopantă a inflaţiei, şi nici mama care era fără ştiinţă de carte, aşa că nu ne-am gândit să scoatem banii imediat de la CEC, în sumă de vreo 60.000 de lei, cu care s-ar mai fi putut face un costum de haine măcar. Aşa ne-am trezit cu hârtii fără valoare în loc de bani. Ne gândeam că dacă sunt depuşi la Herţa, nu pot fi scoşi la Dorohoi, iar titularul carnetului nefiind în viaţă, nu ştiam modalitatea de a intra în posesia lor. Speram că valoarea lor va reveni şi-i vom folosi atunci. Chiar dacă am fi recuperat banii, lipsa de stofe era foarte mare şi se dădeau numai salariaţilor pe cartelă. Ţin minte că se înfiinţaseră economatele, un fel de sindicate economice care se ocupau cu distribuirea ajutoarelor pentru funcţionari şi muncitori. Într-o zi am văzut pe toţi profesorii mei îmbrăcaţi cu haine noi, dar toţi cu haine din aceeaşi stofă şi de aceeaşi culoare, fiindcă aşa le dăduse economatul. Începuse uniformizarea ţării.