XXXII

— fragmente —

Tot mai rar asculta ştirile la posturile străine (cele autohtone nici nu intrau în discuţie), poate şi fiindcă nu mai voia să-şi facă sînge rău, de cînd se părea că Marele Stăpîn va mai „ferici“ poporul destul timp. I-a atras totuşi atenţia, stîrnindu-i şi un rîs mai mult amar, descrierea la televizor a întîlnirii Bush — Gorbaciov de la Malta — descriere pe care a surprins-o cu totul întîmplător, pe cînd trecea prin hol. Prezentînd imagini cu vaporul pe care se discuta clătinat bine de marea agitată, comentatorul a afirmat (desigur, citind ceva impus de sus) că pînă şi elementele naturii se opun acestei întîlniri. Bogdan nu înţelegea de ce îl irită pe despot reuniunea capilor superputerilor; doar dăduse o nouă lovitură la recentul congres, şi nu prea mai avea ce să se întîmple, căci bătea la uşă perioada sărbătorilor — în care era de presupus că românii vor fi şi mai pasivi în privinţa protestelor, dacă aşa ceva era posibil. (Nu era primul lucru pe care nu-l înţelegea — şi care totodată îi provoca un rîs mai degrabă răutăcios — în atitudinea Marelui Stăpîn. Cel mai recent episod ilustrativ în acest sens se petrecuse la începutul verii, cînd — la o plenară pregătitoare pentru congres — i se propusese (a nu ştiu cîta oară) conducerea partidului pe viaţă. A refuzat din nou, deşi era greu de închipiuit că va amăgi chiar şi pe oligofreni cu această paradă de modestie şi de conformare la staut. Interesant însă a fost că a afirmat cu acest prilej — şi Bogdan Ardeleanu a auzit cu urechile lui — că pentru el nu există „ţel mai suprem“ decît să-şi servească partidul şi ţara, indiferent de funcţie. Tînărul — după ce se răscoli încă o dată gîndindu-se ce analfabet terorizează peste 20 de milioane de oameni — abia aştepta să vadă cum o vor brodi ziarele [1] cu această adevărată revelaţie, chiar pentru cei obişnuiţi cu termeni ca „tutulor“ sau „muncipiu“. Cum cei de la „Scînteia“ erau experţi în mistificare, a apărut „ţel mai înalt, suprem".)

Evenimentul cel mai presant în acel moment pentru familia Ardeleanu — prima serbare din viaţa celui mai tînăr membru — punea însă în umbră tot ce era în jur. Dacă nici Bogdan nu mai acorda atenţie actualităţii politice, aşteptînd noul an pentru o minune — singura cale pe care se întrevedea doborîrea Marelui Stăpîn şi a regimului său-cu atît mai puţin era interesată Ileana, preocupată aproape în totalitate de binele familiei ei. E la mintea cocoşului că dorea şi ea din tot sufletul prăbuşirea celui care o îndepărtase brutal de copil, dar se concentra asupra vieţii de zi cu zi, lăsînd consideraţiile de ansamblu în seama soţului.

Abia a doua seară avea să afle Bogdan Ardeleanu ce importantă fusese şi pentru alţii acea zi de sîmbătă, 16 decembrie 1989. [2] Cum se întîmplă destul de des (doar nu degeaba se zice că viaţa este cel mai palpitant roman), nu exista nici un semn prevestitor al şocului pe care avea să-l trăiască, atmosfera fiind cît se poate de obişnuită. După cină, copilul se culcase, mama lui se uita la televizor, iar tatăl — văzînd că e un film românesc (asupra cărora era lămurit) — a preferat să stea în bucătărie şi să asculte „Vocea Americii“, dacă tot n-o mai făcuse de mult. Îşi luă şi o carte, dar fondul sonor îi trebuia, căci îi devenise a doua natură de cînd începuse încercările de a-şi alunga astfel senzaţia de singurătate şi părăsire. Emisiunea era banală, cartea — aşijderea, aşa că mai mult îi zburau gîndurile spre cîte-n lună şi-n stele — cu excpţia întoarcerii la ţară, pe care se străduia să şi-o scoată din minte.

Buletinul de ştiri de la ora 9 nu părea nici el în măsură să-l distragă de la lectură şi reflecţii, căci începuse cu situaţia internaţională, care nu-l interesa dacă nu era un fapt cu totul spectaculos. La un moment dat însă, auzi cuvîntul „Timişoara“ — şi începu să asculte mai concentrat, deşi era aproape sigur că se vorbeşte despre ceva minor, ceea ce pentru el însemna că nu determină prăbuşirea regimului. (Se săturase să gîndească în jumătăţi de măsură şi paşi mici, căci vedea că nu duc nicăieri, şi nu avea în vizor decît esenţa: înlăturarea cauzei primare a dezastrului naţional, care se reflecta în existenţa fiecăruia şi era amplificat de consecinţele însumate ale acestor existenţe, cărora nu le puteai spune vieţi.)

Au fost doar cîteva clipe pînă cînd Bogdan şi-a dat seama că prima impresie îl înşelase şi a început să vibreze cum nu mai credea că este posibil, cel puţin în acel an. Cînd auzi că mişcarea de solidaritate cu pastorul Laszlo Tökes [3] — pe care regimul plănuia să-l izoleze de enoriaşi, fiindcă se făcuse oarecum remarcat pe la posturile străine prin declaraţii în legătură cu drepturile omului — se transformase într-o revoltă amplă, care dusese şi la distrugerea „genialelor opere“ ale conducătorului, tînărul ascultător nu mai avu stare pe scaun. Clocotea în el adevărata fire, cu sentimente şi trăiri intense, în care, vrînd-nevrînd, se amestecau: entuziasm şi mîndrie pentru că totuşi cei de aici nu sînt de mămăligă — dar şi îngrijorare pentru ce putea să li se întîmple acelor oameni, ca şi silă la gîndul că vor reveni cu toţii în cloaca dianinte, o dată cu înăbuşirea acestei acţiuni măreţe. Doar aşa fusese şi la Braşov, în urmă cu 2 ani — şi era de presupus că şi de această dată revolta va rămîne izolată, cu atît mai mult cu cît s-ar fi putut invoca pregătirile pentru Crăciun în disimularea indiferenţei şi laşităţii. Totuşi, în acest pesimism dictat de raţiune speranţa îşi croia un drum timid, dar ferm şi bine bătătorit — şi nu trebuia abandonată pînă la deznodămînt; în fond, de ce să nu fie posibilă o minune, cu atît mai mare cu cît erau într-o perioadă în care o minte obişnuită era orientată spre refugiul în petrecerea sărbătorilor, deci şi acţiunile erau în consecinţă?

Ileana îşi vedea în continuare de film [4] — care nu era unul tezist pe faţă, ci doar inconsistent şi plin de falsitate — şi tricota liniştită, neputînd să audă radioul sau să vadă efectul ştirii-bombă asupra soţului ei. Avea însă să fie pusă repede la curent, căci era de la sine înţeles că el îi va împărtăşi ce aflase, cît mai prompt şi mai complet. Imediat ce se terminară cele relatate despre aceste evenimente excepţionale, dădu buzna în cameră:

— Auzi ce s-a întîmplat la Timişoara! Cică e necaz mare, căci cam toată lumea a ieşit pe stradă şi în fine au început să răbufnească. Au protestat şi la comitetul judeţean de partid, dar n-au putut să intre şi să facă prăpăd — ca la Braşov. În schimb, au spart o librărie în plin centru şi au distrus „operele“ idiotului ăstuia [5]. Mi s-a părut interesant că două elemente [6] în principiu opuse — apa şi focul — au fost folosite în acelaşi scop: jumătate din cărţi au fost arse, iar celelalte au fost aruncate pe Bega. Doamne dă să se trezească toţi — măcar în al doisprezecelea ceas, şi să nu fie ca la Braşov, căci nu ştiu dacă aş mai putea suporta. Nu vrei să vii şi tu să asculţi? Poate mai spune ceva.

— Dacă mai este ceva, cheamă-mă.

Obişnuit cu felul ei de-a fi, nu mai zise nimic, mai ales că se grăbea înapoi la radio. Dorinţa de a afla mai multe nu i-a fost împlinită în acea seară, aşa că a avut timp să-şi sedimenteze în minte aceste noutăţi senzaţionale — cu inerentele consideraţii asupra conexiunilor cu micul lui univers.

Cu totul deosebit i se părea că mişcarea începuse cam în vremea cînd se terminase serbarea ce reprezentase de asemenea un moment remarcabil în viaţa lor. Se bucura că tocmai timişorenii se ridicaseră, fiindcă îi plăcuse foarte mult oraşul şi atmosfera cînd stătuse acolo cîteva zile. Nu numai geografic era mult mai aproape de Occident decît Clujul, ca să nu mai vorbim de marile oraşe de dincolo de Carpaţi (cît despre satele de acolo, chiar era bine să taci mîlc) — şi asta se datora poate în special compoziţiei populaţiei. Cînd începu să se gîndească la aceasta, îşi aminti că a doua limbă pe care o auzise pe stradă sau în tramvai era sîrba — şi nu maghiara, ca în oraşul său. De aceea, pe lîngă că avea un mic of legat de faptul că nu românii porniseră revolta, i se părea ciudat cîtă aderenţă a ajuns să aibă un individ de care auzise rareori la „Europa liberă“ şi care milita aproape exclusiv pentru drepturile minorităţii sale. Toate acestea aveau însă puţină importanţă; principalul era că se manifestase ura populară, care — firesc — răbufnise violent. Era singura cale într-o astfel de conjunctură; dacă ar fi spus cineva — chiar într-o doară — să se recurgă la metodele de schimbare a conducătorului prevăzute în statutul partidului sau în constituţie, ar fi fost categoric catalogat pe loc drept idiot sau provocator parşiv. Marea tragedie era însă că represiunea era de aşteptat să fie şi mai violentă — ca şi repercusiunile asupra participanţilor în caz de înăbuşire. Singura nădejde era ca această înăbuşire să nu mai aibă loc — şi Bogdan s-a rugat Celui-de-Sus pentru asta înainte de culcare, dobîndind liniştea interioară necesară somnului în urmă auto-sugestionării că dorinţele fierbinţi îi vor fi ascultate cu bunăvoinţă.

Se duse la clinică în dimineaţa următoare cu speranţa că monotonia de acolo va fi dată la o parte — bineînţeles din motivul extraprofesional care-l pusese pe jar. Era însă rezervat în acest sens, deoarece putuse deduce din povestirile colegilor că nu erau atît de preocupaţi în a asculta posturile de radio străine, probabil pentru că — fiind concentraţi exclusiv asupra propriilor probleme — neglijau ansamblul, care conţinea cauza primară a necazurilor tuturor. Bănuielile i se confirmară: nimeni nu aduse vorba despre Timişoara — şi se vedea clar că nu pentru că s-ar fi temut (se cunoşteau între ei de multă vreme, trecuseră prin aceleaşi necazuri, şi mai rău decît ce-i aştepta — reîntoarcerea în Maramureş — nu prea avea ce să se întîmple), ci pentru că pur şi simplu nu ştiau nimic. Acest fapt se putea citi pe feţele lor, morocănoase ca întotdeauna — neavînd de ce să fie altfel. Ardeleanu îi privea cu un zîmbet pe care se străduia să şi-l reprime şi care îi reflecta gîndurile: „Ei, dacă aţi şti voi ce ştiu eu, aţi fi mai surîzători!“. Totuşi, nu le spuse nimic, fiindcă nu avea încredere în nimeni dinafară şi nu putea şti cum vor evolua evenimentele. (Îşi controla rapid impulsurile spre bravură, gîndindu-se la familie — şi se consola cu ideea că măcar nu lătrase în sprijinul regimului.)

La fel de discret s-a păstrat cînd s-a întîlnit pe stradă cu un fost colonel de securitate, care se ţinea rudă cu ei. Acesta l-a luat direct:

— Ai auzit ce-i la Timişoara?

— Nu. (Evident că era singurul răspuns pe care i-l dicta prudenţa.)

— Cică e răzmeriţă mare. Au spart, au distrus… Cam toată lumea e în stradă.

— Dar unde-aţi auzit?

— La „Europa liberă“, azi-dimineaţă.

„«He-he, să fii dumneata sănătos!»-vorba lui Creangă“ — gîndi Bogdan, după care zise:

— Poate o să ascult şi eu, să vedem ce va fi. — asta pentru că simţea că nu poate exagera în a face pe prostul.

După ce se despărţi de interlocutorul său, primul gînd ce i-a venit a fost cît e de mîndru de vechiul său radio „Mamaia“, chiar dacă acesta mergea practic numai pe unde medii. (După ce fusese la Petrova şi suferise cîteva căderi pe jos, era firesc să nu mai prindă undele scurte [7] decît cu bîrîieli, mai ales că fusese primit de la o mătuşă, care se putuse uşor dispensa de el.) Se bucura şi că „Vocea Americii“ — pe care o considera mai obiectivă — era superioară faţă de „Europa liberă“ şi la capitolul promptitudine.

Ca întotdeauna în situaţiile deosebite, simţea nevoia să se oprească la bunica dinspre mamă. De această dată i se părea clar că trebuie să-i împărtăşească noutăţile ardente (chiar şi la propriu), căci ea nu mai asculta radioul, de cînd rămăsese singură. Apăru şi Ardeleanu-senior, în drum spre serviciu — şi crezu că-i face o surpriză extrem de plăcută fiului său:

— Am vorbit cu directoarea direcţiei sanitare, şi te detaşează şi pe tine la Ciurila [8] — de la anul!

— Stai încet, să vedem ce va fi la anul! — şi-i povesti tot ce ştia.

Nimerise bine, căci tatăl asculta doar „Europa liberă“ — şi exclusiv seara, în puţinul său timp de destindere. Acum îi dăduse un motiv în plus să se lipească de radio la sosirea de la serviciu, şi asta avea să facă şi el în cursul serii, la acelaşi post — cu un hiat între 8 şi 10, cînd „Vocea Americii“ avea prioritate.

A reuşit să prindă „Europa liberă“ surprinzător de repede şi de bine, dar asta nu s-a putut numi noroc. I-a fost dat să sufere profund în urma celor aflate — de a căror veridicitate nu se îndoia, fiind relatări de la faţa locului. Mila şi compasiunea au fost parcă puse în umbră de oroare şi scîrbă cînd a auzit că porţile catedralei din Timişoara au rămas încuiate — din ordinul mitropolitului [9] — pentru cei care încercau să se refugieze de soldaţii care-i urmăreau şi care au tras asupra lor pe scări.

„Ce fel de slujitor al lui Isus o fi ăsta?“ — se întreba Bogdan. Nu era creştin practicant, dar rămăsese idealist, şi nu putea concepe cum mulţi preoţi — în special cu rang înalt — colaborau cu acest regim ateu şi anti-uman, în loc să-şi facă un titlu de glorie din a se sacrifica aidoma Celui ale cărui învăţături şi fapte au creat această religie universală [10]. Tînărul Ardeleanu considera că mitropolitul Banatului se făcuse complice la o crimă în masă — pe care foarte probabil ar fi putut-o evita; oricît de ticăloşi ar fi fost comuniştii şi cei sub comanda lor, nu-i vedea în stare să intre înarmaţi în lăcaşul Domnului — ca legionarii. (Majoritatea erau de la ţară — şi acum ştia bine că acolo există frică de Dumnezeu. În plus, auzise că însuşi Marele Stăpîn nu crîcnea cînd tatăl său rostea o rugăciune înainte de a se pune cu toţii la masă.)

Şocat cum era de măcelul de pe treptele catedralei — şi mai cu seamă de cum ajunsese să fie posibil — Bogdan Ardeleanu s-a gîndit abia într-un tîrziu că în această întîmplare tragică există totuşi ceva de bine, întocmai ca speranţa pe fundul cutiei Pandorei [11]: revolta continua, fără a se reduce în intensitate. Indiferent de deznodămînt, deja afectase regimul mai mult decît mişcarea de la Braşov — care durase doar o duminică.

Se vede însă că persoana-cheie a acestui regim judeca altfel decît un supus oarecare — sau poate nu voia să dea satisfacţie „viermilor“, manifestîndu-şi îngrijorarea. Cert este că îşi urma programul stabilit dinainte, şi anume vizita în Iran. Totuşi, trimisese la Timişoara cîţiva membri ai comitetului central al partidului — printre care Ion Coman, fostul ministru al armatei [12]. Aşadar, era uşor de bănuit că nu se va da în lături de la nimic pentru a se menţine la putere — şi episodul de la catedrală era o mărturie extrem de clară.

În cursul serii au apărut noi indicii în acest sens — peste care s-au suprapus întîmplări ce au alimentat scepticismul lui Bogdan în privinţa solidarizării concetăţenilor săi. Se convocase o şedinţă a locatarilor de pe scara blocului, avînd drept scop achiziţionarea unei antene parabolice — căci era lesne de înţeles că nu mai voiau să înghită (şi) de sărbători unicul program la care aveau acces. Deşi ar fi trebuit să dea o sumă modică de fiecare aparrtament, au bătut apa-n piuă şi n-au ajuns la nimic concret.

Lehămetit, i-a lăsat baltă şi s-a întors la radio. Noutăţile îşi puneau cu tărie amprenta pe sufletul său, potenţînd impresiile dinainte. Cu toate acestea, a rămas lipit de această unică sursă de informare pînă la încheierea emisiunilor, şi i se părea normal să fie aşa; dorinţa de a-şi alimenta speranţa în triumful acestei revolte de o amploare nemaiîntîlnită — de el, cel puţin [13] — era mai puternică decît oroarea sau teama. De fapt, pe cea din urmă începuse să n-o mai simtă, deoarece — poate printr-o conexiune a evenimentelor mai presus de înţelegerea omenească — primise chiar în acea zi (pe sub mînă, evident) un exemplar dactilografiat din „Viaţă după viaţă“ a lui Raymond Moody. De cum a început s-o citească, n-a mai lăsat-o din mînă — în primul rînd cu gîndul la victimele din Timişoara, care ar fi meritat să cunoască acea existenţă indescriptibil de liniştită de dincolo. Voia cu tot preţul să creadă în enunţul şi mesajul lucrării [14], şi bine-ar fi fost să fie cît mai mulţi ca el, pentru că asta ar fi dus la abolirea puterii regimului asupra lor — iar următorul pas ar fi fost prăbuşirea lui, din moment ce era fundamentat doar pe teroare.

De-acuma aflase cam toată lumea excepţionalele veşti (care nu mai puteau fi numite noutăţi), şi [15] în acest timp mijloacele de informare în masă [16] oficiale tăcuseră chitic. Te puteai aştepta să fie aşa, fiindcă Marele Stăpîn şi a sa acolită dirijau totul — chiar de la distanţă. Probabil că nici ei nu-şi închipuiau că supuşii nu ştiu ce se întîmplă la Timişoara, dar nu le păsa, din moment ce erau convinşi că nu vor îndrăzni să schimbe impresii — cu atît mai puţin să treacă la fapte. La acel moment se putea spune că, în mare, apreciază situaţia corect. Cel puţin aşa era în colectivul în care îşi desfăşura activitatea Bogdan; era imposibil să ignore evenimentele (prea erau neobişnuite, deci ar fi riscat să-şi pună singuri eticheta de idioţi), dar comentariile erau cît se poate de lapidare şi rezervate.

Cu totul altceva era cînd se întîlneau doctorii Ardeleanu tatăl şi fiul. Cel dintîi se aprindea mai repede, aşa că avea speranţe mari după doar o seară petrecută la radio. Ca întotdeauna în momentele deosebite, ţinea să afle părerea celui pe care-l considera cel mai de nădejde sfătuitor:

— Ce zici, măi Bogdane, scăpăm noi de ăştia?

— Nu ştiu ce să zic; în R.D.G., de cînd a început balamucul, Honecker a mai avut 7 zile. La noi a început duminică, şi asta ar însemna ca duminica viitoare — cel tîrziu — să scăpăm de el. Ar mai fi 5 zile, dar eu tare mă-ndoiesc, fiindcă vine Crăciunul şi — pe de altă parte — nu ştiu dacă se bagă Gorbaciov, ca acolo [17].

— Oricum, ar fi bine să-ţi păstrezi destulă benzină ca să poţi trece graniţa — în caz de ceva. Dacă vrei, îţi dau şi eu, căci în primul rînd copilul trebuie pus la adăpost. Să-ţi iei cu tine tot ce ai de valoare, şi aşa am să fac şi eu.

Era o idee bună, aşa că a adoptat-o — şi a concretizat-o de cum a venit acasă. Alături de bani şi bijuterii, puse în geanta diplomat (singura care se putea încuia) cîteva pachete de ţigări, care pentru el nu erau doar valoroase, ci pur şi simplu vitale — de înţeles în acele circumstanţe. Pe moment însă, i se părea practic imposibil s-o şteargă, fiindcă avea semne că represiunea se înteţise. Deşi a aflat că ieşiseră în stradă muncitorii din toate fabricile Timişoarei (şi era de aşteptat să fie mulţi), moralul i-a fost puternic afectat de o înregistrare cu rafale de automat [18]. Era şi o dovadă că are temei cînd se îndoieşte că armata ar fraterniza cu demonstranţii, în special fiindcă soldaţii în termen nu ar putea accepta să tragă în ai lor. I se părea o viziune idilică şi pur speculativă, fiindcă trăise între ei, deci ştia că nu-i caracterizează altruismul şi sentimentalismele. Gîndea aşa deoarece văzuse ce fac caporalii şi sergenţii din armata obişnuită cu noii-veniţi, cu toate că în urmă cu nici un an li se făcuse şi lor la fel — asta ca să nu mai spunem că erau de condiţie socială similară, deci ar fi fost firesc să fie camarazi. Era însă destulă bestialitate şi laşitate acumulată în ultimii ani, aşa că n-ar fi fost de mirare ca pe unii din mediul cazon chiar să-i distreze cum cad cei din faţă sub gloanţele lor — cu atît mai mult cu cît nu puteau să le riposteze pe măsură; doar şi în viaţa civilă erau foarte fioroşi şi loveau cu sălbăticie cînd erau 3-4 contra unuia singur. „Cu ideile astea de roman, poate că or să mă ia cam toţi drept nebun, şi sigur n-o să răzbesc în lumea asta “ — gîndea Bogdan — „dar nu pot, şi nici nu vreau, să renunţ la ele. Dumnezeu o să ne judece pe fiecare“ [19]. De aceasta era tot mai convins pe măsură ce se cufunda în lectura care — mai cu seamă în acea noapte — îi oblojea cît de cît psihicul.

Existînd posibilitatea să fie nevoiţi să se îndepărteze de miezul evenimentelor — din motive cît se poate de clare, voiau să fie siguri că maşina îi va sluji. Prin urmare, cel care o condusese în condiţii demne de povestit decise să-i facă o verificare amănunţită. Voia s-o ducă la atelier curată, aşa că se duse la părinţii lui, care aveau furtun şi sursă de apă în pivniţă.

Pe cînd o dichisea cu detergent — dorind să arate impecabil, căci o considera prietenă şi îşi zicea că, dacă îţi baţi joc de ea, îşi va bate la rîndul ei joc de tine — l-a strigat un vecin de sus:

— Ai auzit ce-i la Timişoara?

— Păi cum să nu aud?

— Bine-bine, dar nu ce ştie toată lumea. Îţi spun eu ceva de ultimă oră: ăştia nu mai controlează centrul şi armata nu mai trage.

— Cum adică?

— Mi-a dat telefon un vechi prieten, care stă chiar în centru — şi a pus receptorul la geam, ca să aud ce-i afară. Vorbea cineva care zicea că reprezintă Frontul Democratic Român [20], şi toată lumea striga „Jos Ceauşecu!“ [21], „Jos comunismul!". Mi-a spus că piaţa mare este plină, iar soldaţii stau şi se uită, în frunte cu comandanţii lor. [22]

Bogdan ştia cît e de mare piaţa dintre catedrală şi operă, şi simţea că-l inundă mîndria şi bucuria — mai ales că era prima manifestaţie de o asemenea amploare care nu numai că nu fusese organizată de regim, ci îi era şi profund ostilă. Cel mai înălţător i se părea că nu putuse fi împiedicată. Totuşi, cum de obicei lua în considerare în special aspectele negative, euforia lăsă repede loc îngrijorării că timiuşorenii vor rămîne izolaţi, fiindcă în restul ţării nu existau semne de ridicare — cel puţin din cîte ştia el. [23] (Se şi întreba ce face Bucureştiul.) Prin urmare, încă nu sosise momentul să-şi exprime prea expansiv ideile şi sentimentele. În acelaşi timp însă, nici în ridicol nu putea să cadă, vorbind „pe linie“. Cel mai bine era să se refere la valori universale, pe care le-ar fi afirmat cu toată tăria oricînd şi în faţă oricui:

— Într-adevăr, este ceva cu totul deosebit, şi Doamne dă să nu-i termine, căci ar fi prea cumplit pentru toată lumea!

Pe seama viitorului oamenii pot doar să facă speculaţii, şi cine ştie dacă ar fi mai fericiţi avînd posibilitatea să-l cunoască — în eventualitatea că şi-ar dori-o, ceea ce nu era cazul lui Bogdan Ardeleanu. Era şi acesta un motiv să se ancoreze în prezent, dar nu principalul. Cel mai important era că ieşirea de sub control a oraşului de pe Bega zguduise regimul în asemenea hal încît fusese nevoit să recunoască pe faţă că acolo este o situaţie excepţională. În acest spirit, s-a anunţat că la ora 7 va vorbi la televizor Marele Stăpîn — ceea ce iarăşi era deosebit, fiindcă în mod obişnuit programul începea la 8. [24]

Bogdan a aflat asta de la mama lui, în momentul cînd a intrat în casă — după ce-şi terminase treaba. Avea de gînd să mai stea doar la „un nechezol“ şi o ţigară — dar şi-a schimbat planurile, căci n-ar mai fi ajuns acasă la timp ca să prindă cuvîntarea.

— Poate, prin absurd, ne anunţă că-şi dă demisia. Ce zici, mamă?

— Nu cred.

— Nici eu, dar e plăcut să te gîndeşti.

Corneliu Ardeleanu nu venise încă de la serviciu — şi a fost mai bine aşa, căci a scăpat de (încă) o pricină de enervare. Soţia şi fiul său au auzit însă ce se aşteptau — şi anume că s-a decretat starea de necesitate în judeţul Timiş, pe motiv că forţe anti-naţionale tulbură construcţia socialismului (pentru români, ţara şi orînduirea trebuiau să fie una).

În loc de demisie se proferau ameninţări foarte puţin voalate; de altfel, expresia „ripostă hotărîtă“ trebuia să spună tot. Măcar se văzuse cum justifica tiranul deschiderea focului asupra oamenilor neînarmaţi: cică fuseseră atacate unităţile militare. Că aşa ceva puteau crede doar şoimii patriei [25] (cum naiba să ataci un loc care are în dotare arme de foc şi blindate cu sticle, bîte şi pietre — cel mult?) era cu totul secundar; oricum în acel moment nimeni n-ar fi putut să-l ia peste picior pe Marele Stăpîn sau să îl tragă la răspundere.

Încă o dată dezamăgit, Bogdan n-a mai comentat nimic cu Ileana — care desigur că urmărise şi ea prelegerea. Sila avea să-i fie sporită mai tîrziu, cînd pînă la ore mici a ascultat — vrînd-nevrînd — „manifestările de adeziune ale oamenilor muncii cu ideile şi iniţiativele conducătorului iubit“. Se organizau adunări de acest gen mai ales în colectivele mari (şi se şi transmiteau), de cîte Marele Stăpîn se pronunţa asupra unor marote ale sale: lupta pentru pace în lume sau racilele capitalismului. Se putea bănui că iarăşi se vor regiza aceste caraghioslîcuri, dar de această dată aveau un punct de plecare cu totul inedit — şi, implicit, îşi pierduseră latura comică. Normal că tînărul Ardeleanu nici nu s-a gîndit să deschidă televizorul. A avut însă ghinionul ca vecina de jos să dea aparatul foarte tare, şi — cum era miezul nopţii, deci linişte în bloc — a trebuit să facă mare efort ca să se concentreze la „Viaţă după viaţă“ (de somn iarăşi nu putea fi vorba). Efortul de concentrare era cu atît mai mare cu cît se gîndea tot timpul la situaţia în care fuseseră puşi cei ce trebuiseră „să-i înfiereze“ pe timişoreni. Era clar că li se impusese să spună exact opusul a ce gîndeau şi că o făcuseră de frică. Bogdan — care recunoscuse întotdeauna că nu este un temerar — nu voia să-i judece, dar totodată considera că este un moment prea de cumpănă ca să mai faci compromisuri. El, cel puţin, ar fi evitat pe toate căile să vorbească — mergînd pînă la absenţa de la adunare dacă n-ar fi avut curajul să refuze ferm blamarea celor care îi stîrniseră admiraţia. Pînă la judecata supremă, nu ar mai fi putut privi în oglindă — şi nici în ochii celor din jur.

Starea de necesitate (care nu putea fi etichetată făţiş drept stare de război — cum era în fapt, din moment ce în frunte se afla „un neobosit militant pentru pace“, care ţinea la imaginea sa în exterior) se extinsese practic în toată ţara, dacă tot se ivise un prilej de a strînge şi mai tare şurubul. Aveau să simtă această sporire a terorii şi medicii veniţi la stagiul de obstetrică. De cum se adunară în bibliotecă (unde stăteau majoritatea timpului, căci în continuare erau puţine naşteri), o persoană din conducerea clinicii le atrase atenţia să nu plece mai devreme, fiindcă ar putea fi opriţi de patrulele de miliţie instituite în număr mare, care în mod sigur le-ar fi cerut să-şi justifice prezenţa pe stradă. Ardeleanu stătu cît stătu, dar tot plecă puţin mai repede — alegînd un drum dosnic spre casă — fiindcă era foarte ocupat în ziua aceea. Înainte de verificarea maşinii trebuia să aibă o întîlnire extrem de importantă, în legătură cu intrarea în învăţămîntul superior. Promisese că îl ajută un fost coleg de liceu, ajuns într-o funcţie mare pe centrul universitar.

Pe cînd ajunse acasă începuse deja transmisia televizată a adunării convocate de Marele Stăpîn în Piaţa Palatului, în chip de corolar al condamnării timişorenilor. Ştia de ea, şi nu înţelegea de ce trebuia Ileana să se uite; lui — mai cu seamă în această conjunctură — îi făcea pur şi simplu rău să audă stîlceli şi agramatisme la care să se răspundă cu urale. Tocmai atunci însă, veni la ei un prieten — care le spuse că la miting e posibil să se întîmple ceva surprinzător.

Din ce putuseră vedea pînă atunci nu existau indicii în acest sens. Piaţa era plină, şi se vedeau pancarte cu lozincile obişnuite — ca şi portretele „Stejarului“ [26] şi ale „tovarăşei“ (alţii nu mai aveau dreptul — spre deosebire de anii '60, cînd apăreau tablouri cu tot comitetul central). Cuvîntarea era şi ea la fel ca toate celelalte — şi tot aşa păreau ovaţiile după salutările şi urările de început, de parcă ar fi scos pe gură nişte înţelepciuni epocale. Totuşi, la acest stadiu i se aprinse lui Bogdan un bec în cap, sesizînd că uralele veneau exclusiv din megafoane. (La manifestaţiile unde fusese — vrînd-nevrînd — martor mai înainte, megafoanele doar „dădeau tonul“ — şi exista în fiecare colectiv cîte unul cu misiunea să-i îmboldească pe ceilalţi, care nu prea îndrăzneau — sau nu-şi puneau problema — să nu-l urmeze. În consecinţă, se punea mai în spate, fiindu-i imposibil să strige în cinstea conducătorului.)

Vorbitorul a continuat prin a anunţa creşterea veniturilor cu cîteva sute de lei [27], în urma hotărîrilor luate — desigur — de către C.C. [28], în mod democratic. Poate că nici el credea cu adevărat că asta era soluţia pentru domolirea supuşilor, dar spera că încă o dată vor fi atît de proşti ca să accepte ceva cu care oricum n-aveau ce face, căci de cumpărat nu era practic nimic.

Aici a intervenit supriza de care vorbea cel venit la tinerii Ardeleanu: uralele (mai puţin sonore decît primele) de la megafon au fost rapid acoperite de strigătele de protest şi „Jos“ venite din primele rînduri. Se auzeau mai ales voci de femei, fiind mai stridente. Conducătorul a fost derutat cîteva momente, aşteptînd — degeaba — ca securiştii şi miliţienii să facă linişte. (Ceilalţi din fruntea partidului şi ţării dovediră încă o dată că nu contau.) Era „o gorilă“ în spate, spre care şeful cel mare se tot uita, dar — văzînd că nici acesta nu prea ştia ce să facă — începu să strige:

— Tovarăşi, staţi liniştiţi! Staţi la locurile voastre! [29]

„Ăsta nu ştie să vorbească decît cu «tu» şi «voi»“ — se gîndi Bogdan — „pentru că i s-a permis să nu dea doi bani pe nimeni. Sper ca în curînd să-i stea vorbele în gît.“

Cam aşa s-a şi întîmplat. Prin urmare, a trebuit să intervină „savantul şi omul politic de renume internaţional“ — care îşi păstrase sîngele rece, fiindcă nu avea pic de suflet în ea. A repetat apelurile la calm, dar tot degeaba. Manifestaţia era compromisă, căci începuse vînzoleala în toată masa de oameni. Rămînea o întrebare: cum putuse fi Marele Stăpîn (care nu-şi mai merita titulatura) atît de prost încît să adune el însuşi atîta lume în preajma sa, cînd în ţară era situaţia care era?

Unul cu minte normală n-ar fi trebuit să caute răspuns [30], mai ales cînd avea preocupări mult mai presante şi concrete. Fostul său coleg îi spuse.

— Acum nu pot face nimic pentru tine, fiindcă toţi sînt foarte ocupaţi — pricepi tu de ce. Vino după Crăciun, cînd poate se termină balamucul ăsta.

„Doamne dă să nu se termine cum vreţi voi“ — îşi zise Ardeleanu. „Mai bine să nu intru acum în I.M.F. decît să mai trăiesc sub ăştia — cu atît mai mult cu cît e clar că va fi mai rău decît era. O să am eu şansa să ajung în învăţămînt — şi încă unde vreau eu — dacă se schimbă starea de lucruri [31]."

A observat că nu poate s-o ia spre atelierul A.C.R. pe drumul cel mai scurt — prin centru, căci circulaţia era oprită. Abia cînd a ajuns acasă a aflat că ratase de puţin şansa de a deveni erou, fiind foarte aproape de piaţa centrală [32] — unde avusese loc o demonstraţie reprimată cu sălbăticie. [33] Un alt conflict de acest gen — pe strada principală către gară — o împiedicase pe Lia, vechea lor prietenă, să le facă o vizită. Locul unde fusese Bogdan să încerce să verifice maşina (şi nu găsise pe nimeni, fără să poată pe moment să-şi explice de ce) era aproape de locuinţa prietenei lor, dar nu văzuse şi nu auzise nimic deosebit — de pe strada paralelă cu cea folosită de troleibuze.

Aflînd de la radio că situaţia e gravă de tot (pînă la ei nu răzbătea zgomotul gloanţelor), Ileana se hotărî să facă nişte provizii — deşi mai era de mîncare prin casă. O porni — împreună cu vecina de vizavi — după macaroane (singurul lucru ce se mai găsea), iar soţul ei — văzînd un TAB la colţul blocului — se întrebă încă o dată ce fel de minte or fi avînd femeile astea. Esenţial a fost că s-au întors cu bine, şi s-au mai şi mirat de ce se îngrijorează soţii lor — ca dovadă că vehiculul blindat nu le spusese nimic. [34]

Poate că o asemenea atitudine nu ţinea de sex, ci de naţie. Mai spre seară, un tip din vecini se apucase să bată covoarele (deh, venea Crăciunul!), după ce se putuse auzi desluşit cum se trage aproape de ei — probabil în cei care voiau să meargă s-o elibereze pe Doina Cornea de sub paza miliţienilor care îi stăteau permanent la poartă. Scena cu bătutul conştiincios al covoarelor stîrni în soţii Ardeleanu reacţii diametral opuse: rîs la ea şi furie la el — care şi spuse:

— Chiar aşa de nepăsători şi de egoişti să fim oare, încît şi acum să-şi vadă fiecare de ale lui, fără nici un pic de consideraţie pentru cei din jur?

Era o întrebare pur retorică, aşa că se întoarse a nu ştiu cîta oară la radio, sperînd să afle ce s-a întîmplat în Bucureşti. „E aproape sigur că şi acolo au fost manifestaţii, mai ales că dobitocul ăsta «şi-a băgat mortul în casă» cu mîna lui “ — gîndea, şi desigur că ar fi fost greu să se înşele [35]. Condamnabil era că se trăsese în plin — ca şi în celelalte oraşe, de altfel — şi nu la picioare, cum fusese ordinul iniţial (între timp aflase şi asta) al liderului (care desigur că era şi comandantul suprem al armatei). Probabil acest ordin fusese dat tot din considerente de imagine; chiar şi cei fără spirit cazon sau nepricepuţi în domeniu — ca Bogdan — ştiau că în lumea civilizată regulamentele militare prevăd că nu se trage mortal de la început în situaţii de criză internă. Îi scăpa momentul cînd se schimbase orientarea şi liderul ajunsese să se comporte asemenea unui tigru grav rănit. Era în ton cu ansamblul, fiindcă el şi soţia lui ajunseseră de mult la un nivel subuman. Pe de altă parte, s-ar fi putut şi ca unii comandanţi sau soldaţi să fi simţit nevoia să-şi satisfacă instinctele sadice. [36].

„Bine măcar că vine sîmbăta liberă“ — îşi zicea Bogdan în dimineaţa următoare [37], pe cînd se îndrepta spre clinică şi vedea urmele şenilelor de tanc în piaţa catedralei ortodoxe [38], unde era pe colţ comitetul judeţean de partid. O dată ajuns, simţi că — în ciuda atenţionărilor din ziua precedentă — nu era deloc în dispoziţie să stea, mai ales degeaba. Plecă rapid împreună cu vechiul său amic Gabriel Ionescu, medicul din Bîrsana. Erau oarecum vecini şi în oraşul natal al amîndurora, căci stăteau pe aceeaşi stradă. O luară pe drumul ocolit şi nu scoaseră un cuvînt, Gabi fiind cu atît mai cătrănit cu cît avea copil în scutece. De altfel, îşi luă rămas bun cam aşa:

— Ne vedem luni, dacă ne-om mai vedea!

Orice răspuns ar fi fost deplasat, ca şi zăbava în reflecţii triste. În consecinţă, Bogdan îşi găsi ceva de făcut: se duse pînă la părinţii săi cu maşina — care trebuia să aibă motorul încălzit, ca să nu le facă vreo figură în eventualitatea perfect posibilă că ar fi avut nevoie de ea pentru a-şi pune la fereală copilul. Ajunse tocmai la timp ca să audă la televizor că se decretase starea de necesitate pe tot teritoriul ţării. Asta nu era ceva atît de surprinzător pe cît era că televiziunea avea program la ora 10 dimineaţa, dar şocant a fost anunţul care a urmat: „Trădătorul Milea s-a sinucis!“ [39].

Rada Ardeleanu începu să se agite puternic:

— Ăsta o să ne pună la zid pe toţi!

— Fii serioasă! Cum să pună la zid 23 de milioane? — a replicat Bogdan.

Ceva trebuia să spună, dar în sinea lui era cît se poate de îngrijorat. Într-un moment atît de serios, nici măcar cu soţia nu mai avea dispoziţia să stea de vorbă. De altfel, ea l-a anunţat că pleacă după un brad de Crăciun. Nu prea voia s-o lase, şi l-a înduplecat doar faptul că pomii (mai degrabă molizi) se găseau la colţul străzii lor.

Copilul se juca singur, în linişte, şi taică-său dădu drumul la radio. Era în jur de amiază, cînd putea asculta doar posturile naţionale. Trecu pe programul II, sperînd să găsească muzică simfonică sau de operă şi — parcă din senin — auzi: „Dictatorul a fugit!“. O clipită a crezut că este o piesă de teatru, dar apoi şi-a dat seama că asemenea cuvinte n-ar fi fost permise de cenzură nici măcar în literatură sau în filme. Totuşi, era prea frumos să fie adevărat. Asta era părerea lui, nu neapărat corectă — ceea a putut constata imediat, de la o voce cunoscută: „În cîteva minute deschideţi televizoarele, căci vom fi acolo!“.

Dintr-un salt a fost în hol, cu degetul pe buton. Îi văzu pe Ion Caramitru (şi-şi dădu seama că vocea lui fusese mai înainte) şi pe Mircea Dinescu [40], în spatele cărora erau mulţi necunoscuţi. Unii aveau steagul tricolor cu stema decupată, care devenise unul din simbolurile Revoluţiei (cum o numeau toţi). Pentru prima dată în viaţa lui auzea vorbindu-se liber la Televiziunea Română — şi era atît de încîntat încît n-ar fi vrut să piardă nici o secundă. Bine că telefonul era pe aceeaşi măsuţă cu televizorul, fiindcă simţea nevoia să-i facă pe toţi părtaşi la bucuria lui. În primul rînd erau părinţii — cu care a fost foarte lapidar, căci comentariile şi divagaţiile erau fără sens:

— Deschideţi repede televizorul!

După aceea se duse la fereastra din bucătărie, în dorinţa de a-şi mai limpezi mintea — ajutat şi de o gură de aer proaspăt. Era o vreme splendidă, nefiresc de caldă pentru acea perioadă, şi care ţinea de la începutul săptămînii — ca să fie nişte zile excepţionale din toate punctele de vedere [41]. De cum scoase capul pe geam, văzu un tip în balconul unui bloc vecin răcnind:

— Ceauşescu, p…mă-ti!!!

Îl pufni un rîs sănătos, cum nu i se mai întîmplase de mult (nefiind de ce) — şi se gîndi că expresia este cum nu se poate mai reprezentativă pentru nişte prime cuvinte ale românilor în libertate. Cu aceeaşi faţă radioasă o văzu şi pe Ileana — care se întorcea fără brad, dar cu o sticlă de vin în mînă. Era însoţită de prietenul care venise la ei în ajun şi de soţia lui. Nu mai avea răbdare să aştepte pînă ajunge acasă, aşa că a strigat:

— Ce faci cu sticla aia de vin?

— Am adus-o ca s-o bem cu toţii, pentru că am auzit-o pe Doina Cornea vorbind în faţa catedralei

— Asta-i nimic! Hai să-ţi spun eu ceva! A fugit banditul ăsta!

Era într-adevăr un motiv ca să goleşti o sticlă de băutură — ceea ce au şi făcut. De-abia apoi îşi amintiră de copil şi că era ora prînzului. Nu trebuiau chiar să-şi pună cenuşă în cap pentru asta; în fond se impunea ca şi el să simtă — deşi nu prea conştientiza — că trăieşte o zi epocală.

Au adus masa în hol, cum mai făceau cîteodată seara, mai ales că acum chiar că aveau ce urmări la televizor [42]. Tocmai era o pauză în transmisia directă din locul de unde se dăduseră ultimele ştiri ale epocii pe care „cu legitimă mîndrie“ clănţăii o denumiseră după conducător, loc despre care aflaseră deja că este studioul 4 al Televiziunii [43]. Chiar numai cu genericul, emisiunea continua să-i facă mare plăcere lui Bogdan: muzica de fond era „Rapsodia română“, de care prinsese şi mai mult drag în tristele seri din Petrova, pentru că deschidea „Actualitatea românească“ la „Europa liberă“. Într-o pauză de mai apoi avea să audă şi „Trei culori“ cu textul original, mişcător în special prin mesaj, şi s-a simţit mulţumit că acest cîntec — atît de încărcat de semnificaţie istorică — redevenise ce se cuvenea să fie. Chiar dacă analfabeţii din fruntea statului transformaseră melodia în imn naţional, îşi bătuseră joc de ea prin text — care preamărea orînduirea. Mai mult, se introdusese în şcoli — pe vremea cînd soţii Ardeleanu se apropiau de absolvire — obligativitatea de a intona acest imn în careu, înainte de începerea orelor. E uşor de înţeles ce reacţii aveau elevii încă somnoroşi — care totodată erau departe de a fi încîntaţi de o nouă zi în compania profesorilor. Ieşea o lălăială jalnică — şi practic nimeni nu se gîndea că e vorba totuşi de imnul naţional, indiferent de cine era la putere. Era un indiciu aparent minor, dar totuşi semnficativ, al decăderii majorităţii românilor; probabil că nu mai exista popor care să trateze cu nepăsare sau chiar în batjocură simbolurile naţionale.

Reflectau ei, dar se ocupau şi de treburi cît se poate de concrete — mai ales cel mic, care nici nu prea avea ce să-şi amintească. O dată masa terminată, intrară la vecinii de vizavi — bineînţeles ca se schimbe impresii, după ce ani de zile situaţia tuturor fusese o temă despre care nu se vorbea. La televizor continuau să apară tot felul de indivizi care-şi spuneau părerea, şi se citeau comunicate diverse — care de la un moment dat îşi pierdeau din interes. Se tot spunea că armata a trecut de partea poporului — deşi acest lucru era evident, măcar în privinţa conducerii, din moment ce masele luaseră sub control televiziunea şi radioul. Cît despre „odiosul dictator şi sinistra lui soţie“ (expresie preluată de aproape toţi vorbitorii), după ce plecaseră cu elicopterul de pe clădirea comitetului central, erau reperaţi în diverse locuri — şi era greu de înţeles de ce nu fuseseră prinşi, mai ales după ce ajunseseră să fie duşi în maşini. Era esenţial să fie capturaţi, fiindcă astfel trebuia să se ajungă la încetarea confruntărilor armate [44], de vreme ce trupele încă loiale fostului regim n-ar mai fi avut pentru cine să lupte.

Interesant cu adevărat a fost că a apărut un căpitan de infanterie (chiar dacă televizorul nu era în culori, se vedea că are semnele de armă negre), în ţinută de luptă. Numele de Mihai Lupoi nu spunea nimic celor patru telespectatori (pe copii îi trimiseseră la joacă în camera alăturată — şi erau în largul lor, căci era firesc să nu priceapă mare lucru din ce se întîmpla). Faptul că era necunoscut a trecut în umbră cînd a început să vorbească, arătînd că este un om cu orizont. Cînd s-a apucat de organizare pe linie militară, Bogdan a fost surprins că de aşa ceva se ocupă un căpitan, fiindcă implica ordine către ofiţeri superiori. Nu stătu prea mult să caute răspuns, fiindcă îşi propusese să nu fie chiţibuşar — cum era de obicei — în aceste momente de neuitat pentru un popor întreg. Avea timp să se gîndească mai tîrziu, chiar şi la şansa de a fi fost martor la un eveniment cu adevărat istoric; deocamdată era cel mai bine să se abandoneze total euforiei [45].

Întorşi acasă, primiră un telefon de la părinţi, care voiau şi ei să aibă cu cine să comenteze — mai ales tatăl. I-a invitat acolo pînă dimineaţă — şi au acceptat pe loc, ştiind că se profila ceva infinit mai deosebit şi mai plăcut decît o noapte de Revelion.

Maşina a dat mici rateuri la pornire, ceea ce l-a mirat şi — inevitabil — l-a iritat un pic pe şofer, care în ziua aceea nu avusese probleme de acest gen — nici măcar pe motor rece. Au plecat ei cumva, dar s-au oprit în mijlocul străzii principale — şi acolo au rămas. Benzină aveau, acumulatorul era bun, iar mai încolo nu se pricepeau. Se enervară de-a binelea şi — cum nu voiau să-şi strice dispoziţia într-o asemenea zi — recurseră la ceva banal, dar eficient în urgenţă: o împinseră pe dreapta şi o lăsară acolo.

— Bine că n-am fost nevoiţi să plecăm în fugă cu ea, cine ştie unde. — zise Bogdan, şi ca să-şi mai consoleze soţia, dar şi pentru că nota dominantă a momentului era indescriptibil de roz..

Mînat de entuziasm şi de dorinţa de a asista la noi întîmplări pentru care era greu să găseşti un epitet sugestiv, îşi urcă fiul în spate şi făcu un marş forţat pînă la destinaţie, fără să simtă dealul destul de abrupt şi nici greutatea „călăreţului“ — care era totuşi destul de semnificativă pentru ceilalţi. Îi era doar cald, dar asta nu se datora efortului, ci temperaturii — care era binişor peste 10°.

Se aşezară iarăşi la televizor, cu convingerea că vor asista la noi momente cu totul deosebite, necunoscute fiind doar conţinutul şi succesiunea lor. Aşteptările le-au fost — firesc — împlinite, şi încă în aşa măsură încît de la un moment dat iarăşi n-au mai reţinut decît ce i-a impresionat mai tare, într-o ordine în timp valabilă doar în mare [46].

Emisiunea era deja ceva mai organizată, deoarece un individ mai în vîrstă îşi asumase rolul de coordonator. Aveau să afle că îl cheamă Teodor Brateş, dar nu ştiau de unde să-l ia. În schimb, îi văzuseră de multe ori pe cei ce-i ofereau ajutorul: prezentatorii de pînă atunci ai telejurnalelor — în frunte cu Petre Popescu, care apărea cînd erau evenimente considerate mai deosebite, fiindcă liderul se desfăşura mai amplu ca de obicei. Dintre aceşti prezentatori, cel care fusese la ultimele ştiri ale „epocii“ (dar şi cînd cu furia naturii faţă de întîlnirea de la Malta) — George Marinescu — se pocăi pentru ce spusese în urmă cu cîteva ore, şi lumea l-a înţeles, căci era un simplu executant care n-a avut curajul să rişte să-şi piardă pîinea sau chiar libertatea (în accepţiune juridică, evident) Erau alţii cu păcate mult mai mari, pe care se făceau că le ignoră, şi — dintre ei — cineva în mod sigur trebuia să fie cu atît mai pătruns de ele cu cît era om al Bisericii, şi nu cu orice rang [47].

A fost extrem de şocantă pentru cei patru membri ai familiei Ardeleanu — şi imediat s-a observat că nu numai pentru ei — apariţia patriarhului Teoctist în ţinuta albă, de mare ceremonie. Venise cu seninătate (eufemistic spus pentru un tupeu incalificabil) să-i binecuvînteze pe reprezentanţii noii stări de lucruri. Pînă să vadă că este împiedicat să vorbească, Ileana şi Bogdan apucaseră să-şi urle — aproape într-un glas — indignarea:

— Ia uite, Anticristul dracului! După ce a colaborat la demolarea bisericilor şi i-a trimis telegramă de adeziune lui Ceauşescu pentru represiunea de la Timişoara, acuma se întoarce cu 180 de grade fără nici cea mai mică tresăltare!

Oricît li s-ar fi spus că în toate timpurile clericii nu excelau prin moralitate sau verticalitate (doar nu degeaba „iezuit“ ajunsese în special epitet), asta era prea de tot. Cei din studio dovediseră că gîndeau şi ei la fel, ca şi toţi cei ce participaseră la revoluţie [48] şi era firesc să fie şi mai înverşunaţi — aşa că trebuia să nu-i mai rămînă decît să se retragă la vreo mănăstire uitată de lume [49], şi numai dacă Dumnezeu era nemărginit de iertător, cum îl ştiau cei cu o credinţă sănătoasă, aflaţi — paradoxal numai în aparenţă — mai mult în rîndul mirenilor.

Erau încă sub impresia neplăcută stîrnită de apariţia patriarhului cînd Brateş a anunţat — dînd senzaţia că este pătruns de eveniment — sosirea lui Ion Iliescu, „fiu de revoluţionar, el însuşi revoluţionar“ (cam acestea au fost cuvintele). Se vede că numele spunea ceva şi celorlalţi din studio, din moment ce l-au lăsat în prim-plan — dar Bogdan nu înţelegea de ce. Omul — cu un aspect şi o îmbrăcăminte cît se poate de obişnuite — s-a recomandat drept director la Editura Tehnică, afirmînd că fusese adus la Televiziune de către revoluţionari. Auzind acestea, Ardeleanu cel tînăr se simţi vîrît şi mai rău în ceaţă, căci nu era logic să se bucure de o asemea primire un director de editură cu public restrîns, care nu se remarcase înainte prin nimic. Nu fusese pe stradă, ca Dan Iosif, Dumitru Dincă, Florin Filipoiu sau alţii — de care deja aflase, şi nici nu auzise despre el că ar fi manifestat vreo opoziţie faţă de regim. Se întrebă cu glas tare:

— Oare cine-o mai fi şi ăsta? că n-am auzit de el.

— Ba eu am auzit, la „Europa liberă“ — zise tatăl său. Era prezentat drept cel mai probabil înlocuitor al lui Ceauşescu dacă Gorbaciov ar instaura şi la noi comunismul „cu faţă umană“. Ei doi pare-se că se cunosc, căci Iliescu a făcut facultatea la Moscova.

— Cînd naiba s-a vorbit de el? Eu — ştii bine — ascult de mai mult de un an „Europa liberă“ şi „Vocea Americii“, dar habar n-am.

În continuare doar gîndi, căci voia şi el să-l asculte pe cel la care acum se uita mai interesat: „Poate eram acasă chiar cînd era vorba de el, dar astea erau perioade scurte. Dacă s-ar fi manifestat prin ceva deosebit, s-ar fi spus săptămîni în şir — la cît de puţine lucruri mai aparte se întîmplau aici. Oricum, nu are aşa de mare importanţă. Bine că m-am lămurit ce hram poartă.“

Protagonistul momentului începu prin a afirma despre liderul fugit că întinase valorile socialismului [50] — adică tocmai ce credea şi Bogdan [51], care pînă la adolescenţă nu observase ca omul obişnuit să suporte lipsa unor bunuri de primă necesitate sau încălcări flagrante [52] a tot ce se putea cuprinde într-o oarecare etică (şi era statuat în codul elaborat de partid). Prin ce spusese, cel de pe ecran îi trezi o oarecare simpatie, dar nu putea trece peste faptul că nu ştia nimeni ca înainte să fi fost cît de cît critic — de pe aceleaşi poziţii socialiste. Doar existau exemple de acest gen: „Scrisoarea celor şase“ — sau o altă scrisoare: cea a lui Dan Deşliu, ale cărui poezii despre partid trebuiseră studiate de multe generaţii. (Despre criticile de pe poziţii anti-comuniste îi era greu tînărului să se pronunţe, cîtă vreme de-abia aflase că economia planificată nu ţine cont de cerere.) Desigur că scrisorile vechilor militanţi ai partidului comunist — ca şi alte manifestări de opoziţie — fuseseră total ineficiente [53], dar măcar le dădeau autorilor dreptul de a fi implicaţi în edificarea unei noi stări de lucruri [54]. Ca mai totdeauna însă, poziţia socială este influenţată de merite în infinit mai mică măsură decît de protectori sau chiar de şansă — şi fusese pilduitoare în acest sens primirea de care se bucurase cel care-l contrariase [55] pe Bogdan Ardeleanu.

Nu a stat să-l asculte pînă la capăt, considerînd că nu are autoritatea morală să traseze linii directoare pentru refacerea prestigiului socialismului. Mult mai nimerit i se părea să fie şi la bine alături de bunica dinspre mamă, care părăsise încăperea cu televizorul curînd după începutul emisiunii. Pentru ea venea prea tîrziu prăbuşirea regimului care făcuse tuturor atîta rău, mai ales că nu mai era nici bunicul — care ar fi savurat din plin căderea „ţiganului“

— Ce zici, Mama Uţi, nu-ţi pare bine?

— Ba da, ba da. Măcar voi să mai aveţi timp s-o duceţi cum trebuie.

— Eu aşa sînt de încîntat, de nici nu pot să spun! Am pierdut intrarea în I.M.F., dar deloc nu-mi pasă. Sînt convins că o să intru pe meritele mele, şi o să-mi împlinesc visul de a preda. Mai ales dacă se face secţie în engleză, gîndeşte-te cîtă nevoie or să aibă de mine! O să fac în aşa fel încît cei ieşiţi din mîna mea să reprezinte cu cinste medicina românească — şi ţara în general — oriunde în lume [56].

S-a întors la televizor, fiindcă apăruseră personaje mai interesante şi mai cunoscute decît cel de mai înainte. Aşa i se părea lui, pentru că îi lega pe membrii „vechii gărzi“ a partidului de perioada de oarecare bunăstare şi sobrietate care se încheiase în 1974. În primăvara acelui an se făcuse un pas mare spre autocraţie, prin introducerea funcţiei de preşedinte (care — printre altele — era comandant suprem al forţelor armate) şi prin descotorosirea de primul-ministru Maurer şi de ministrul de externe Corneliu Mănescu, oameni care erau în funcţie încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej şi — prin prestanţă şi lejeritate în comunicare — îl eclipsau [57] , mai cu seamă în exterior, pe piticul şi incultul şef al statului. Poate cel puţin la fel de important era că soţiile lor aveau o prezenţă incomparabilă cu a celei care fusese destul să se hotărască să iasă din umbră, devenind viceprim-ministru — şi care, foarte probabil, nu fusese străină de trecerea pe linie moartă a celor doi demnitari. Se vădea astfel pentru prima dată că statutul în familie al proaspătului preşedinte era total diferit faţă de cel public.

Pentru familia Ardeleanu a fost o plăcere să-l revadă pe ministrul de externe din perioada invadării Cehoslovaciei, care — prin poziţia sa la O.N.U. — îi oferise conducătorului României un sprijin solid în a face opinie separată în cadrul Tratatului de la Varşovia, deschizîndu-i astfel drum spre cultul personalităţii. Prezenţa lui printre cei şase semnatari ai scrisorii care făcuse oarecare vîlvă în primăvara anului ce se încheia atît de spectaculos demonstra că îşi dăduse seama de răul făcut prin încălzirea şarpelui la sîn.

Afară de Corneliu Mănescu, s-a remarcat prezenţa şi a unui alt autor al „Scrisorii celor şase“, Silviu Brucan — care ieşise în faţă mai ales după mişcarea de la Braşov [58], putîndu-şi spune cuvîntul datorită legăturilor cu ambasadele superputerilor. Era cunoscut mai mult la Washington, dar nici sovieticii nu-l ignorau.

O dată cu lăsarea întunericului, s-a trecut din studio la prima adunare de sprijin pentru cei care voiau să edifice noua putere — în locul unde fusese ultimul miting convocat de dictator. Se vorbea din balconul comitetului central, care era luminat puternic, în timp ce în piaţă se trăgea — dar undeva în spate, într-o beznă aproape totală. Era de neînţeles cum de teroriştii rămaşi fideli fostului regim nu ţintesc vorbitorii — presupuşi a fi liderii insurgenţilor, şi totodată atît de expuşi [59]. La fel de fără sens era ca tirurile soldaţilor din tabăra populară să fie dirijate de doi actori: Ion Caramitru şi Sergiu Nicolaescu. Cu privire la cel de-al doilea, Bogdan nu-şi putu stăpîni o remarcă maliţioasă:

— Ăsta se crede în filmele regizate de el! [60]. Tu, tată, care eşti mult mai „acasă“ ca mine în ale milităriei, pricepi ceva din treaba asta?

Nu avea ce să-i răspundă, ca şi la contrarietatea legată de faptul că la Timişoara reîncepuseră luptele, după două zile de linişte — din moment ce dictatura nu avusese forţa de a încerca să supună din nou oraşul. Au lăsat totul la o parte, fiindcă atenţia le-a fost captată de o busculadă în studio, determinată de dorinţa cîtorva de a-l linşa pe Nicu Ceauşescu. Era adus acolo legat, în timp ce despre părinţii săi tot nu se ştia dacă avuseseră aceeaşi soartă. Fără discuţie că „beizadeaua“ era un om de nimic, şi tratase şi el ţara ca pe o feudă, dar unii [61] din cei care acum voiau să-l mutileze ar fi dat orice în urmă cu cîteva luni ca să participe la orgiile lui.

Era seară de-a binelea cînd li s-a anunţat că s-a constituit noua putere. Denumirea nu era prea fericit aleasă, ducîndu-te cu gîndul la Frontul Renaşterii Naţionale, deci la suprimarea vieţii democratice de către Carol al II-lea — dar probabil voia să sugereze implicarea în refacerea ţării şi a celor care nu fuseseră membri ai partidului comunist. Existau premise favorabile pentru a se trece la treabă: alături de entuziasmul intern, ţara şi poporul începuseră să redobîndească simpatia şi consideraţia străinilor — pe care le avuseseră şi în anii de deschidere spre lume de la începutul regimului despre care încă nu se ştia cu siguranţă dacă fusese răsturnat, cu toate că era deja numit „de tristă amintire“.

Din noul organ suprem de conducere făceau parte toţi cei care se opuseseră dictaturii — ştiuţi sau pretinşi, cum era „cu voia dumneavoastră, ultimul de pe listă“ (după propria prezentare), adică de-acum nelipsitul Ion Iliescu. Rolul său în viitor putea fi deja întrevăzut, din moment ce citea platforma acestei formaţiuni, care — aşa cum puteau să se aştepte cei obişnuiţi cu abilitatea comuniştilor de a mima democraţia — îşi crease, sau era în curs de a-şi forma, filiale peste tot.

A început prin a oferi indicii suplimentare asupra poziţiei sale, afirmînd că s-a luat legătura cu ambasada sovietică, pentru a-i pune la curent asupra noii formaţiuni. Poate a fost o scăpare (greu de admis la cei ce aveau şcoala supravieţuirii, şi în special a parvenirii, în comunism) sau o cinică demonstraţie de forţă (mai degrabă), dar cert este că a fost o ştirbire a demnităţii naţionale; în fond, ce treabă — teoretic — aveau ruşii sau oricare alţii dacă noi [62] reuşisem în sfîrşit să înlăturăm atît de opresivul regim?

Programul de guvernare reflecta intenţiile de afişare a apolitismului. Cuprindea elemente care în celelalte ţări socialiste nici n-ar fi fost menţionate — cum erau aprovizionarea cu alimente, electricitate şi căldură sau libertatea planificării familiale, dar se mai vorbea despre paşapoarte permanente şi — mai ales — despre alegeri libere, pluripartite — ceea ce deja nu mai ţinea de socialism, nici măcar aşa-zis „cu faţă umană“. Problema era cum puteau să apară alte partide; marile tendinţe politice din Occident aveau nevoie de o vreme pentru a fi asimilate de un popor care trăise vreo 45 de ani în totalitarism [63].

Oricum, mai aveau timp să se gîndească la toate astea pînă în primăvară, cînd se preconizau alegeri. De mare actualitate erau sarcinile concrete — mai presus de toate supravieţuirea noului regim, care părea ameninţată extrem de serios. În toiul nopţii, după ce femeile se duseseră la culcare, apăru din nou Teodor Brateş — cu un apel disperat către populaţie spre a sări în apărarea televiziunii şi a radioului, înconjurate de forţe înarmate. În jur de ora 2 s-a întrerupt emisia, şi lui Bogdan i se strînseră inima şi stomacul la gîndul că s-a terminat cu visul frumos — nu numai al lui, ci al aproape tuturor românilor.

Cînd s-a reluat transmisiunea, scriitorul Ioan Grigorescu continua, cu un aer foarte liniştit, un fel de analiză literară a programului Frontului Salvării Naţionale — analiză pe care o începuse imediat după lectura făcută de Iliescu. Poate fără să-şi dea seama că-i calcă pe nervi în ultimul hal pe cei care vedeau în desprinderea de trecut o problemă de viaţă şi de moarte [64], cel de pe ecran despica firul în patru la fiecare cuvînt. Curînd, tînărul Ardeleanu a explodat:

— Ia uite şi la ăsta! După ce s-a plimbat sub Ceauşescu pînă-i hăul, acuma s-a dat cu ăştilalţi — şi ne mai şi înfurie la culme! Crede că sîntem idioţi şi nu înţelegem ce spune programul?

Din nou s-a dus la bucătărie şi — ca în alte situaţii de tensiune extremă — a deschis geamul. Aproape imediat a auzit împuşcături — semn că forţele ostile noii stări de lucruri căpătaseră curaj, dar s-a liniştit cînd a auzit că li se răspunde cu tunul.

Situaţia părea a se fi calmat — cel puţin la televizor nu mai era nimic deosebit, dar nu mai avea sens să se culce, fiindcă mai era puţin pînă la emisiunea de dimineaţă de la „Vocea Americii“. A fost cam dezamăgit de ce-a auzit, deoarece distanţa — nu numai în sens geografic — definitorie pentru acest post găsea acum un receptor mult diferit sufleteşte, aşa că părea mai degrabă un defect decît o calitate de prim ordin — cum o considera în trecut.

Cînd s-a făcut ziuă de-a binelea şi s-au întors acasă, tot Bogdan a fost cel care s-a repezit la televizor, deşi acuza oboseala şi senzaţia de încleială dată de lipsa toaletei de dimineaţă. Ce a auzit i-a sporit disconfortul, ducîndu-l de-a dreptul la lehamite: deşi generalii Guşe şi Vlad dăduseră asigurări toată noaptea că trupele de sub comanda lor [65] sînt alături de popor, noii guvernanţi au ţinut să apeleze la sovietici în scop militar. „Decît aşa democraţie, mai bine lipsă“ — gîndi el, foarte deprimat. Închise pe loc televizorul, se bărbieri şi se culcă, renunţînd să se alăture celor care făceau de pază voluntar la diverse obiective.

Imediat după ce s-a trezit dintr-un somn foarte scurt s-a dus împreună cu soţia şi vecinii de vizavi să readucă maşina în parcare, căci pe stradă treceau vehicule blindate. El se gîndea că — dacă va fi cum îşi imaginează — o să aibă bani să-şi cumpere 10 maşini, dar femeile — mai realiste [66] — ştiu cum e cu vrabia din mînă, şi deseori e bine să faci şi după capul lor.

O dată rezolvată şi această treabă, a putut trece la concretizarea a ce îl frămînta de o zi întreagă deja: să afle ce s-a întîmplat la Petrova, de care se simţea ataşat în măsură uşor de intuit. I-a fost dat să audă că puţin a lipsit ca primarul să fie omorît cu topoarele — şi norocul lui a fost că staţia de autobuz era aproape de biroul de unde a fost alungat imediat ce s-a aflat de fuga celui pe voise să-l imite. Doctorul de care petrovenii — în felul lor — se apropiaseră era satisfăcut că nu s-au dezis. [67]

Spre seară primiră în sfîrşit vestea pe care o aşteptau cu o nerăbdare de nedescris, din moment ce era hotărîtoare pentru destinul unui popor întreg [68]: arestarea soţilor Ceauşescu. A fost urmată de promisiunea că se va difuza la televizor procesul. Bogdan s-a simţit cu adevărat renăscut, şi şi-a canalizat entuziasmul şi energia spre pregătirea sosirii lui Moş Crăciun, cu atît mai îmbucurătoare cu cît era o atmosferă cu totul nouă. Revenit în intimitate, a vrut să-şi manifeste oarecum ostentativ fericirea, dată şi de revenirea mîndriei de a fi român. Îmbrăcat în roşu, galben şi albastru, a luat cina în perfectă linişte şi la lumînare, pentru dubla ei semnificaţie: de masă festivă şi de pomenire a celor care se sacrificaseră [69] întru schimbarea vieţii compatrioţilor.

Febra sufletească inerentă acelor momente îl făcu să se trezească din nou dis-de-dimineaţă. La ora 5, o dată cu deschiderea programului la Radio Bucureşti, o crainică pe care o mai auzise la buletinele de ştiri [70] a recunoscut că se află în faţa unei premiere pentru ea şi pentru foarte mulţi ascultători: a subliniat că era Ajunul şi le-a oferit un program de colinde. Era de la sine înţeles că pentru Bogdan era ceva cu totul nou, căci trebuia să ai vreo 50 de ani ca să mai fi prins asemenea momente la radio.

Balsamul sufletesc dat de cîntecele tradiţionale a fost înlocuit de trăiri opuse cînd a auzit un comunicat cu notă ameninţătoare semnat de Iliescu, ales deja preşedinte al Frontului Salvării Naţionale. Era redactat într-un mod care alergiza, fiindcă aducea aminte de cei dinainte [71]. Străduindu-se să îşi păstreze starea, Bogdan a pus pe primul plan că era un ultimatum adresat teroriştilor, dar un mic ghimpe în suflet tot i-a rămas [72].

Aşezîndu-se la televizor, a aflat — printre multe altele, căci începuse să aibă ce urmări la telejurnal — că americanii intraseră în Panama exact în ziua cînd fuseseră marile manifestaţii din Bucureşti, pas esenţial în căderea tiraniei. De-abia atunci s-a lămurit de ce fusese atît de iritat de întîlnirea de la Malta cel ce părea de neclintit la momentul acela. „Ştia el ce ştia, lua-l-ar dracu'! Să n-aibă pace nici în mormînt, şi numai Dumnezeu să-l ierte — dacă mai poate şi vrea chiar şi El!“.

Spre deosebire de anii precedenţi, la pomul de Crăciun au venit bunicii la nepot, deoarece ei nu împodobiseră brad.

— Ce v-a venit? — întrebă fiul lor.

— Bradul este un simbol al bucuriei, şi noi nu putem să fim în dispoziţie bună cînd au murit atîţia tineri.

— Ei tocmai pentru asta au murit, şi ar fi cu atît mai împliniţi acolo sus cu cît ar vedea că nu s-au sacrificat degeaba.

Aceste idei erau urmare a lecturii din acea săptămînă extrem de intensă [73]. Acum însă nu mai era atît de binevenit să se refugieze în speculaţii despre o existenţă viitoare, cînd această viaţă se anunţa deosebit de plăcută. Din moment ce avea certitudinea că îşi va satisface o dorinţă ce părea absurdă cînd şi-a pus-o în gînd, cea legată de judecarea celui care atunci era Marele Stăpîn, însemna că poate spera orice.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1] Cuvîntarea televizată era în direct, aşa că n-au avut cum s-o „cosmetizeze“.

2] E prima oară cînd dau data exactă, deşi îmi amintesc şi altele (ziua căsătoriei moaşei, de exemplu). Cred că e limepde de ce fac aşa, dar mai deosebit este ce vreau să adaug: biografia acestui tînăr (copilul de atunci) a fost jalonată de mari evenimente internaţionale şi interne. Am luat-o în ordine cronologică, el fiind născut în 12 octombrie. Ar mai fi de spus că tocmai începuse şcoala cînd se împlineau 500 de ani de la descoperirea Americii.

3] Stăruiesc în a reda trăirile din acea perioadă, indiferent de dezvăluirile de mai tîrziu.

4] „Raliul“, cu Florin Piersic. Încă o dată, cred că nu trebuie să explic de ce ţin minte chiar şi asta.

5] Pentru cei tineri sau cu memorie slabă: desigur că nu scrisese nimic la viaţa lui, dar i se adunaseră cuvîntările (aduse din condei) în vreo 30 de volume groase, cu coperţi tari şi hîrtie de cea mai bună calitate — care alcătuiau seria „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate".

6] Aceasta nu este o carte de chimie.

7] „Vocea Americii" era pe unde medii, iar „Europa liberă“-pe unde scurte.

8] La vreo 10 kilometri de Cluj.

9] De aceea pentru mine nu are nici o relevanţă faptul că a retrocedat nişte biserici greco-catolicilor, după 1990. (Desigur că a rămas în funcţie — întocmai ca şi patriarhul, despre care am ce scrie mai încolo.)

10] Ţin neapărat să spun că aceste rînduri au fost scrise în Vinerea Mare a lui 2003.

11] S-ar crede că am o obsesie patologică pentru asta, dar şi acum — ca şi în 1989, şi probabil ca totdeauna şi peste tot — numai un firicel de speranţă ne mai rămîne, căci răul pare etern şi de nebiruit — ca şi cei care sînt în slujba lui.

12] Aşa cum am arătat mai sus, mă transpun în zilele acelea, deci spun doar ce ştiam atunci. De aceea nu mă opresc asupra şedinţei la nivel înalt din 17 decembrie 1989, şi nici la generalii Chiţac şi Stănculescu.

13] Pe atunci nu aflasem despre rezistenţa din munţi.

14] O recomand cu căldură tuturor, chiar dacă acum e greu de găsit din cu totul altă cauză: a fost epuizat rapid tirajul. A fost prima carte studiată de mine pe această temă — deci ocupă un loc special în suflet, oricîte lucrări cu sorginte în înţelepciunea orientală am mai citit. Cît priveşte convingerile, au rămas cele de la început, neavînd vreo dovadă palpabilă; din păcate nu am putut coopera cu pacienţii resuscitaţi sau anesteziaţi (o stare întrucîtva echivalentă cu moartea clinică)

15] Aici nu pot să pun formularea „deşi“, fiindcă nimeni întreg la cap nu mai punea bază pe ce zicea Bucureştiul, indiferent pe ce cale-şi asta de multă vreme.

16] Termenul "mass-media" (care nu se declină!) nu era în vogă la acea vreme — şi oricum nu-mi place să-l folosesc, avînd obsesia preluărilor stîngace din engleză.

17] Am arătat mai sus că răsturnarea din R.D.G. a avut loc în octombrie 1989. Dacă tot am ajuns aici, vin cu o precizare care mă preocupă şi pe care cred că trebuia s-o fac cu mult mai sus, nefiind poate atît de inutilă cum îmi pare mie: înainte de 1990 existau două state germane, adică R.D.G. (Republica Democrată Germană) — în est, sub dominaţie sovietică, şi R.F.G. (Republica Federală Germania — care este de altfel denumirea oficială şi a Germaniei de astăzi).

18] Le am în urechi şi acum.

19] Aceste gînduri se vor o preîntîmpinare a comentariilor la frazele dinaintea lor, fraze care — din păcate — rămîn valabile. Sînt convins că oricine admite asta, măcar în sinea lui.

20] Poate că era Claudiu Iordache sau Lorin Fortuna, dar — dacă n-am ştiut sigur atunci — nu mă hazardez să dau nume.

21] Pînă aici nu i-am trecut numele, fiindcă iniţial voiam ca această lucrare să aibă mai multe elemernte de ficţiune — iar apoi m-am dus în virtutea inerţiei. Mi s-a părut însă ridicolă formularea „Jos Marele Stăpîn!“.

22] Poate că sînt prea multe notiţe, dar mi se par necesare, fiind pătruns de zicala „Cine uită, nu merită.“. Revenind la obiect: nu aflasem despre Viorel Oancea şi gestul său, de aceea iarăşi nu am dat nume.

23] Despre mişcarea de la Iaşi, din 14 decembrie 1989, s-a vorbit abia în anii '90. Pe lîngă că poate fi asemuită ca proporţii şi desfăşurare cu cea de la 1848, tare mi-e teamă că a fost pusă pe tapet ca să nu se spună că a trebuit un ungur să declanşeze Revoluţia Română (să-i zicem şi noi aşa, deşi o revoluţie schimbă profund vechea stare de lucruri). În plus, să nu uităm că moldovenii l-au votat în masă pe Iliescu la primele alegeri teoretic libere (libere cu adevărat sînt cînd există deplină cunoştinţă de cauză).

24] Şi dura pînă la 10 — cum am mai spus.

25] Din dorinţa de a-i înregimenta pe toţi — încă din frageda copilărie, Ceauşescu coborîse vîrsta de primire ca pionier de la 9 ani (cum a fost cazul celor de-o seamă cu mine) la 7. În plus, înfiinţase organizaţia „Şoimii patriei“, pentru copiii între 4 şi 7 ani sau chiar mai mici (fiul meu a fost primit la 3 ani, fiind în primul an de grădiniţă). Toate acestea i-au făcut pe români — care glumesc mai ales nepotrivit — să spună că se vor înfiinţa şi organizaţii ale sugarilor: „Scuteciştii“ (de la utecişti — membrii Uniunii Tineretului Comunist) şi „Biberonul roşu“.

26] „Stejarul din Scornoceşti“ era numai una din găselniţele aşa-zişilor literaţi.

27] Adevărat moment de referinţă mai apoi, deci nu am voie să-l omit.

28] Avînd frămîntarea legată de cele două Germanii, îmi exprim speranţa că se înţelege ce înseamnă iniţialele.

29] Poate că nu acestea au fost exact cuvintele, dar contează ideea de ansamblu. E greu să-ţi aminteşti precis după atîta vreme, şi oricum aici nu e un tratat de istorie sau ştiinţific în general.

30] Ca şi mai apoi de altfel; în orice caz, Ceauşescu nu era prost.

31] S-a schimbat doar aparenţa, ca în toate domeniile, începînd cu politica.

32] Adică la Casa de Cultură a Studenţilor, pentru cine cunoaşte Clujul. În altă ordine de idei, nu înţeleg de ce au schimbat numele Pieţei Libertăţii, din moment ce ajunsese să-l merite cu adevărat.

33] Am obligaţia morală să aduc un omagiu (sper că nu ultimul) celor care s-au sacrificat acolo în 21 decembrie 1989 — şi, desigur, nu nuami lor. Cel mai mult m-au mpresionat decesele tinerilor Lucian Matiş şi Mihai Ţiclete (pe ai cărui părinţi îi cunoşteam). În acel moment se credea şi despre Călin Nemeş că e mort — şi aş spune că, unde nu au reuşit comuniştii declaraţi, au reuşit cei disimulaţi. (Vreau să cred că lumea îşi mai aminteşte că acest tînăr s-a sinucis „de bine ce i-a fost“ cînd a văzut că urmările aşa-zisei revoluţii asupra părţilor care s-au înfruntat au fost exact pe dos decît era firesc.)

34] O dată cu împărtăşirea acestor rînduri, am aflat că nici nu-l remarcaseră.

35] Cu privire la existenţa manifestaţiilor. Cît despre acţiunile din acea zi (în special) ale lui Ceauşescu, îmi menţin părerea, dar pe alt temei: că s-a lăsat îmbrobodit (eufemistic spus).

36] Nu renunţ la această ipoteză, oricît de şocantă ar fi.

37] Mi se va părea totdeauna remarcabil că ziua de 22 decembrie 1989 a fost vineri, ca şi ziua în care m-am născut. (O vreme am făcut o asociere puternică între ele, căci simţeam că am renăscut, dar mi-a trecut repede.) Acum pot să adaug că şi lansarea primei ediţii a fost tot într-o vineri.

38] Se numea Piaţa Victoriei, deci e valabilă observaţia referitoare la Piaţa Libertăţii (v. mai sus).

39] Aici aş fi avut ceva de comentat, dar e mai bine să lăsăm morţii în pace.

40] Sînt convins că aproape nimeni n-a auzit cuvintele făcute renumite şi interpretate răuvoitor de către cei care aveau interesul: „Mircea, fă-te că lucrezi!".

41] Că a fost mînă divină sau nu, tot nu ne este dat nouă să ştim, aşa că se cuvine să rămînem la locul nostru.

42] Repet că nu este istorie seacă, deci este posibil — şi chiar probabil — să apară inadvertenţe în cronologie. Cît priveşte atenţia şi interpretarea date diverselor părţi din acea emisiune fără precedent şi fără egal în istoria Televiziunii Române, orice lămurire ar fi de prisos.

43] Ce este cu adevărat faimos nu lasă loc pentru omisiuni sau interpretări.

44] În clipele acelea eram — ca toţi cei de rînd — de bună-credinţă, dar la scurt timp mi-a devenit clar că anunţarea arestării, cu consecinţa intuită, nu era în interesul noii puteri (care deja exista, tot fără să se spună). Aş comenta eu mai multe (în primul rînd despre tragedia de la Otopeni), dar a sosit iarăşi vremea să fim prudenţi în afirmaţii — sau chiar să nu le facem. Îmi pun totuşi întrebarea — şi sper să nu fiu singurul: cum s-a putut ca în celelalte ţări est-europene doborîrea comunismului să se facă paşnic? Ţin minte că s-a vorbit de un singur mort, la Praga, dar şi acesta „a înviat“ în uniformă de căpitan KGB. (Şi la noi s-a văzut „mîna“ acestui serviciu secret fără concurent serios — cel puţin după mine, dar a existat şi „săritura peste cal“ specific românească, întîlnită şi în „experimentul Piteşti“, de exemplu.)

45] Poate că niciodată nu vom şti toate dedesubturile. Este preferabil pentru suflet să punem pe primul plan certitudinile: amintirile de o frumuseţe şi complexitate unică din acea zi.

46] Pare o repetiţie a ceva spus mai sus, dar nu este chiar aşa. Am vrut astfel să preîntîmpin cramponările de amănunt — cu care m-am confruntat de cîte ori am deranjat, indiferent de domeniu.

47] Rangul preoţesc nu este primordial pentru mine, dar contează ca aspect de suprafaţă.

48] Am mai spus că mă transpun în acele clipe, de aici şi termenul.

49] Aşa a şi făcut o vreme, ceea ce poate unii au uitat. Pentru situaţia din prezent însă, nu e nevoie de memorie. Degeaba s-a argumentat că Biserica nu este o instituţie democratică în accepţiunea obişnuită; aici e vorba de trecerea cu vederea a unor păcate la modul cel mai propriu.

50] Dacă nu vor apărea precizări, termenul trebuie luat în accepţiunea lui de atunci — respectiv ce s-a numit mai apoi comunism. (În acea vreme, termenul „comunism“ reprezenta faza finală a orînduirii socialiste: un fel de rai pămîntesc, în care toate nevoile să fie satisfăcute.)

51] Sînt curios cîţi din aceeaşi generaţie — care nu cunoscuse altă societate — gîndeau mai evoluat. Ne obişnuisem cu lipsa libertăţii de exprimare, care — de altfel — singură nu duce la nimic, după cum vedem astăzi.

52] Măcar nu apăreau în presa internă, iar de avutul statului dispunea numai familia conducătoare.

53] De aceea nu le-am menţionat la vremea cînd s-a aflat despre ele.

54] Pe care majoritatea o vedea la acea oră tot în cadrul dat de socialismul de tip gorbaciovist.

55] E clar că a fost nimic faţă de ce avea să urmeze, mai ales în 1990 (incluzînd aici şi dezvălurile despre decembrie 1989). Sînt convins totuşi că am redat fidel prima impresie, dornic fiind să mă ţin de ce mi-am propus: transpunerea în acele zile.

56] Încă o dovadă că idealismul extrem se numeşte naivitate. Doar pentru acurateţe voi spune că U.M.F. din Cluj (vezi Doamne, a devenit universitate, în loc de simplu institut) are secţie în engleză de cîţiva ani buni, dar aş fi mers sigur la eşec dacă încercam să mă apropii.

57] Ca dovadă a imaginii pe care o avea în Occident Corneliu Mănescu, reamintesc că el a fost considerat în primele momente noul lider al României, deoarece apăruse la televizor Sergiu Nicolaescu, cu care aducea oarecum.

58] Se observă că atunci nu ştiam ce rol avusese în perioada sovietizării. Un lucru e cert: singurul lui crez a fost interesul propriu. Este ceva destul de obişnuit, mai ales la noi — dar puţini au făcut atîta rău.

59] Sînt convins că multă lume a remarcat ce mi-a sărit mie în ochi în 1990, cînd am fost la Bucureşti: singura clădire din Piaţa Palatului care nu era nici măcar atinsă de gloanţe — în timp ce toate celelalte erau ciuruite — era fostul sediu al C.C. al P.C.R. Biblioteca Centrală Universitară fusese distrusă cu tunul — şi chiar Iliescu şi ai lui afirmaseră că „teroriştii" au numai armamant uşor.

60] Poate că aşa i se ceruse.

61] Se ştiu ei care. Celebra scenă cu scuipatul în obraz n-am văzut-o personal, de aceea nu figurează aici.

62] În acel moment credeam încă în revolta spontană a celor care nu mai suportau să continue aşa.

63] Partidele istorice nu le luam în considerare, ştiind despre ele că au dispărut definitiv. Dacă mergem la esenţă, aşa şi este.

64] Sau — mai probabil — îşi rîdea de noi. Sigur este că nu mai vreau să aud de „Spectacolul lumii“.

65] Armată, respectiv securitate — pentru cei care pot să uite acele zile sau erau prea tineri. Să ne amintim şi că generalul Guşe a murit dintr-un cancer galopant la scurt timp după ce s-a opus ferm iniţiativei de a se cere sprijinul ruşilor.

66] Mi-a tot spus că s-a orientat bine şi cînd s-a dus la culcare în prima noapte de libertate — şi nu am ce să comentez. De altfel, altă maşină am luat în 1999 — dintr-o moştenire.

67] V. bucata despre revolta din Petrova.

68] Prin amînarea acestui anunţ, cei din noua putere şi-au atins scopurile meschine (ca să nu zicem mai dur). Tuturor oamenilor obişnuiţi li s-a batjocorit astfel buna-credinţă — şi unii au fost în situaţia de a plăti cu viaţa (îmi vor rămîne mereu în minte tinerii de la Otopeni şi colonelul Trosca de la Academia Militară). Au fost evenimente atît de scandaloase încît nu am avut puterea să mă refer la ele. Despre reluarea focului la Timişoara am pomenit înainte — desigur nu întîmplător. Oi fi eu subiectiv, dar o lume întreagă poate avea în faţă argumentul sec al cifrelor: în acele zile au fost de 10 ori mai multe victime după plecarea lui Ceauşescu.

69] Îmi închipui ce au simţit şi simt cei rămaşi în viaţă — mai ales mutilaţii.

70] Sînt aproape sigur că era Rodica Madoşa, care a fost mai apoi eliminată pentru că a chiar crezut în valorile democratice, deci a refuzat să reia — în legătură cu Adrian Năstase şi partidul său — tonul din vremea lui Ceauşsecu.

71] Deprinderile de-o viaţă răbufnesc în situaţii mai grele, o dată cu inerenta — pentru majoritatea — scădere a controlului. Există un exemplu proaspăt (aşa era la prima ediţie, în 2004): comentariile la remarcile ambasadorului american Michael Guest, de altfel în interesul ţării şi poporului. (Poate tocmai asta a deranjat, fiind evident că oamenii politici de la noi au interese exact opuse.)

72] Pe foarte multă vreme, ca să nu zic chiar pe toată viaţa, alături de „ghimpi“ mult mai mari.

73] Şi se păstrează.