REGASIREA DEMNITATII
DE OM
INTERVIU CU
SCRIITORUL RADU NEGRESCU-SUTU DIN PARIS
-de Nicolae Mircea Năstase-
(difuzat la Radio România Internaţional, pe 16 octombrie 2008)
- Domnule Negrescu-Suţu, au trecut peste treizeci de ani şi
astăzi puţină lume îşi mai aminteşte de mişcarea pentru Drepturile omului din
1977. Stiu că aţi suferit enorm, cu mult curaj, dar aş dori mai multe amănunte
pentru ascultătorii noştri.
- Încep prin a preciza
încă o dată, că faţă de foştii deţinuţi politici din perioada stalinistă, care
au suferit lungi încarcerări şi experimente la Aiud, Gherla, Sighet sau Piteşti,
experienţa noastră nu prezintă mare interes, decât poate prin faptul că în anul
1977 opozanţii regimului nu erau prea mulţi. Nu includ aici pe cei care
trimiteau la Europa Liberă o scrisoare de protest pe care o semnau : ,,un
cetăţean revoltat din România’’, ceea ce constituia totuşi un act de curaj, însă
ceva mai moderat.
Suntem deci în anul
1977. Acţiunea scriitorului Paul Goma a dat curaj şi altor persoane lipsite de
iniţiativă până atunci şi care au simţit nevoia să se revolte împotriva
sistemului. Astfel, împreună cu alţi patru tineri, am întocmit, semnat şi
înaintat Conferinţei ONU de la Belgrad, Preşedintelui şi Congresului SUA şi
Opiniei publice internaţionale un protest împotriva nerespectării Drepturilor
omului în România ceauşistă.
Ce spuneam însă noi în
acest protest, astăzi demult uitat ? Ei bine, Domnule Năstase, noi
solicitam, printre altele, nici mai mult nici mai puţin decât analiza detailată
a modului în care în România sunt înţelese şi aplicate :
-
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire
-
dreptul oricărui cetăţean de a nu trebui să sufere din cauza opiniilor sale
-
dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor, condiţie impusă ţărilor care vor să
beneficieze de clauza naţiunii cele mai
favorizate etc.
Pentru că noi
consideram că aceste drepturi nu sunt respectate în România, şi-o spuneam în
scris, cu semnătură şi adresă şi cu tot avântul tinereţii. Ba chiar revendicam
aceste drepturi pentru noi şi ,,pentru generaţiile viitoare’’ !
Dar până la generaţiile
viitoare, mare adeziune nu am avut la generaţiile prezente, din simplul motiv că
noi nu eram nişte repere, nişte personalităţi, ci doar nişte tineri necunoscuţi.
A venit dela Ploieşti să ne întâlnească şi să ne susţină Vasile Paraschiv, cel
internat în spitalele psihiatrice, şi am avut doi semnatari, pe Dragoş Neamţu şi
pe ing. Vasile Constantinescu, condamnaţi şi ei la Canal.
Ulterior, după exemplul
nostru, s’au mai format alte două grupuri în Bucureşti, alcătuite din băieţi
ceva mai tineri decât noi, dar la fel de determinaţi, pe care i-am întâlnit şi
sfătuit cum să procedeze, condamnaţi şi ei la muncă forţată în Balta Brăilei.
Deci ,,ogorul semănat de Goma dădea roade’’, se crease o avalanşă de
protestatari şi Securitatea se afla literalmente depăşită de evenimente.
Dar ce nu solicitam
noi ? Ei bine, noi nu solicitam schimbarea regimului din România, nici
alegeri democratice sau destituirea lui Ceauşescu. De ce ? Din simplul
motiv că, neavând vocaţie de martiri, curajul nostru avea nişte limite. Cu
siguranţă că au fost persoane mai curajoase, care au cerut şi aceste drepturi,
deşi eu nu am auzit, noi însă nu am îndrăznit să cerem decât respectarea
Drepturilor omului.
- Ce s-a întâmplat în continuare cu grupul Dumneavoastră ?
- Protestul nostru a
apărut în presa occidentală, în prestigioasele ziare Die Weltwoche din Elveţia, The
Observer din Anglia, Het Parool
din Olanda, în presa română din exil, şi a fost imediat difuzat de Radio Europa Liberă. A doua zi eram cu
toţii arestaţi şi imediat condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, în
urma ordinelor venite direct de la Ceauşescu, eu fiind repartizat în comuna
Basarabi, de unul singur, ghinionul meu, iar ceilalţi la Medgidia şi Cernavodă,
doi câte doi. Prin intermediul Securităţii, Justiţia română a executat ordinul,
dezonorându-se încă o dată ca instituţie, cu ajutorul unor magistraţi obedienţi
ca judecătorul
Liviu Giurgiu şi procurorul Victor Zeicescu, care ne-au condamnat în cadrul unui proces de tip
stalinist, cu uşile închise, în baza legii 25/1976, pentru parazitism social,
deşi eram cu toţii salariaţi.
Astăzi, asa ceva pare
imposibil, dar atunci nu am avut dreptul la un apărător legal, aşa că am fost
condamnaţi expeditiv în doar cinci minute. Cei cinci semnatari ai protestului
eram : Ion Marinescu, Radu Negrescu, Dan Niţă, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch, astăzi cu toţii decedaţi, cu excepţia mea, ultimul supravieţuitor al
acestui grup.
Refuzând să muncim pe şantier,
condiţiile noastre se degradau simţitor datorită bătăii punitive zilnice din
componenţa meniului nesfârşitelor anchete. Oricum eram noi bătuţi în permanenţă,
dar acum eram bătuţi în plus şi pentru că refuzam să muncim, neacceptând sentinţa
condamnării. Aşa că, ajunşi la capătul răbdărilor şi nemaiîntrezărind nicio
schimbare a situaţiei noastre, am decis, după aproape două luni, intrarea în
greva foamei, chiar pe data de 23 August, spre a le sabota comuniştilor această
dată comemorativă uzurpată. Greva am început-o la mine acasă, evadând cu toţii
dela Canal cu o zi înainte, şi am ţinut-o efectiv aproape o săptămână, în detenţie,
după care, epuizaţi de bătăi şi în urma cuvântului de onoare al anchetatorilor
că vom fi liberaţi dacă o încetăm, ne-am oprit.
Nu trebuie să mai
precizez ce valoare are cuvântul de onoare al unor oameni lipsiţi de aşa ceva.
Aşa că nu am fost eliberaţi, anchetele şi bătăile au continuat şi coşmarul s’a
mai prelungit până la sfârşitul anului când, în urma presiunilor exercitate
asupra lui Ceauşescu de către Preşedintele SUA de atunci, Jimmy Carter, şi de
organizaţia Amnesty International, am fost liberaţi, achitaţi şi expulzaţi pe
rând din Tară, cu paşapoarte turistice, ca să mai putem fi condamnaţi încă o
dată pentru că nu ne-am întors.
Aceasta a fost
experienţa mea, repet, de mică anvergură faţă de oameni cu peste zece ani de
închisoare grea, reeducare sau deportare, însă deosebită faţă de persoanele
care nu s’au revoltat şi nu au avut niciodată de-a face cu Miliţia sau cu
Securitatea. Am avut permanent impresia că fiecare anchetator nutrea faţă de
mine o ură personală şi vedea în mine un duşman pe care l-ar fi ucis cu plăcere
în bătăi, dacă ar fi primit acest ordin, altfel nu-mi explic sălbăticia cu care
eram bătuţi la anchete.
Printre cei care m-au
bătut, torturat şi umilit în demnitatea mea de Om, securişti selecţionaţi
dintotdeauna în funcţie de gradul de cruzime şi obedienţă de care puteau da
dovadă, îmi reamintesc pe Col. Chiriac, Col. Stanciu, Col. Rădulescu,
maiorul Cârnaru, Col. Matei, Col. procuror Bârcă, cu toţii din Bucureşti, şi Col. Maxim din Medgidia. Fiind mai tinerei, nu am avut ,,onoarea’’ să fim bătuţi
de vreun general, ci doar de colonei, însă la fel de răi şi de bine hrăniţi. Gama
supliciilor era largă, mergând dela bătaia cu picioarele în stomac în timpul
grevei foamei, bătaia cu bastonul de cauciuc peste testicule, bătaia în cerc a
zece contra unul până la pierderea cunoştinţei şi ajungând până la
,,accidente’’ ce puteau fi mortale pe şantier, iar presiunile psihice erau şi
mai variate.
Mai dureros era
sentimentul de a fi devenit un fel de ,,paria’’ pe care nimeni nu-l mai cunoaşte
şi pe care toată lumea îl evită : rude, prieteni, cunoştinţe. În afara Mamei
mele şi a unui prieten, pictorul Gheorghe Mihai, care m-a ascuns de mai multe
ori la el acasă atunci când evadam, cu riscul de a avea mari neplăceri, în
jurul meu se făcuse un vid dureros.
Acum, să nu credeţi că
noi am făcut cine ştie ce mişcare anticomunistă, de mare curaj. A fost o
întâmplare, căci oricine ar fi putut s-o facă, dacă s’ar fi gândit. Si dacă nu
ne-am retractat semnăturile sub presiunea tăvălugului securist, cum au făcut-o,
alţii, aceasta tot noroc a fost şi nu curaj, căci nu pot şti dacă nu am fi
cedat până la urmă dacă detenţia s’ar fi prelungit ani de zile sau dacă am fi
fost torturaţi mult mai intensiv decât am fost. În lupta cu fiara, nimeni nu-şi
cunoaşte limitele rezistenţei şi ale curajului.
Important pentru noi a
fost însă un singur lucru : faptul că Securitatea putea fi combătută,
învingându-ne frica. Înfruntând bestia cu fruntea sus, descopeream demnitatea
de Om, noţiune pierdută de români în faţa sistemului criminal, şi acest lucru i
l-am datorat atunci unui singur om curajos, Paul Goma, căruia ţin astăzi să-i
exprim încă o dată întreaga mea gratitudine.
- Vă mulţumesc pentru această emoţionantă evocare.
4 iulie 2008