Prefaţă

 

 

                În anii 1990-1991, în calitate de membru al Asociaţiei "17 Decembrie" Timişoara a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie, am participat la marşurile de protest organizate de această asociaţie împotriva felului de desfăşurare al procesului revoluţiei de la Timişoara (primul proces din această carte). "Vrem dreptate, nu procese înscenate!" era una din lozincile strigate la aceste marşuri, iar următorul cîntec, intitulat şi Imnul Asociaţiei "17 Decembrie", se cînta:

 

"Cel mai mare mincinos

Ştie toată ţara

Tribunalul Militar

De la Timişoara

 

Procurori şi generali

Toată lumea minte

Şi minciuna vine-n jos

De la preşedinte"

 

                Primul proces al celor învinuiţi de reprimarea revoluţiei din Timişoara (procesul celor 25) s-a desfăşurat iniţial la Casa Tineretului din Timişoara, pentru ca în cursul anului 1991 judecătorul Cornel Bădoiu să hotărască mutarea procesului la Bucureşti - motiv de manifestaţii de protest, care însă n-au fost băgate în seamă (iar la televiziune nu s-a îngăduit prezentarea punctului de vedere al Asociaţiei "17 Decembrie").

                Este cert că primul proces al revoluţiei din Timişoara suferă de două vicii majore:

                - Evitarea inculpării persoanelor cu funcţii de răspundere din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

                - Nerespectarea art. 76 Cod procedură penală conform căruia "organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă. Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială, că se poate constitui parte civilă". Nerespectarea acestei îndatoriri de către organul judiciar poate fi echivalată cu lipsa de rol activ al judecătorului.

                Nu putem acuza doar instanţa de aceste vicii, mai ales că aceasta a încercat să retrimită cauza la procuratură, prin sentinţa nr. 4/1990. Cred că respectiva soluţie era cea mai corectă din punct de vedere juridic, la momentul respectiv, însă a fost infirmată în urma recursului.

                Viciile "procesului celor 25" au încercat să fie corectate mai apoi prin procesul "Chiţac - Stănculescu", în care au fost inculpaţi doi generali M.Ap.N. iar victimele revoluţiei s-au putut constitui ca părţi civile şi pretinde despăgubiri. Din păcate, aceste despăgubiri le-a plătit statul (Ministerul Apărării Naţionale), care nu a făcut apoi nici un efort de a recupera banii de la cei direct vinovaţi.

                În procesul celor 25 se pusese sechestru pe averile inculpaţilor, dar, nefiind despăgubiri de achitat sechestrul a fost pînă la urmă ridicat. Putem spune că nerespectarea art. 76 Cod procedură penală a costat statul român 36 miliarde lei, bani plătiţi de stat în locul celor direct vinovaţi.

                Despre procesul Chiţac-Stănculescu s-a afirmat stăruitor în unele mijloace de informare în masă că ar fi avut caracter politic. Iată, de pildă, comunicatul PDSR despre acest subiect: "Partidul Democraţiei Sociale din România ia act cu îngrijorare de sentinţa CSJ, cît şi de consecinţele periculoase ale precedentului creat de această sentinţă. În opinia PDSR, sentinţa CSJ nu îşi găseşte justificarea în desfăşurarea evenimentelor de la Timişoara, din decembrie 1989, ci în dorinţa unor partide din actuala coaliţie - în special a PNŢCD - de a rescrie istoria, inclusiv cu ajutorul Justiţiei, şi de a confirma tezele, pe care le vehiculează de ani, dar care nu au nici un suport în realitate (...) PDSR consideră înjositor gestul unor oameni politici ai puterii, care au transformat Justiţia într-o servitoare a intereselor lor, aducînd o gravă jignire Armatei în ansamblul său şi corpului ofiţeresc" (Jurnalul Naţional din 17 iulie 1999). Adrian Năstase declara şi el, cu o subtilă ameninţare în final: "Am ajuns să trăim într-o societate ale cărei valori morale şi politice sînt complet răsturnate: în timp ce generalul Stănculescu este condamnat la 15 ani închisoare pentru "culpa" de a fi contribuit la victoria Revoluţiei române, aceeaşi putere îl transformă în erou şi-l reabilitează pe Mihai Pacepa, cel ce fusese condamnat la moarte pentru înaltă trădare [ce-are sula cu prefectura? - n.n.]. (...) Prin această condamnare, actuala Putere distruge mecanismele alternanţei politice. Actualii guvernanţi au avut grijă să-şi ofere case pentru viitor, neînţelegînd faptul că acest tip de sentinţe nu fac altceva decît să invite viitoarele puteri să dorească să ofere ‘un alt tip de case’" (Jurnalul Naţional din 17 iulie 1999).

                Idei asemănătoare s-au susţinut la TV Antena 1, unde Marius Tucă a organizat o emisiune în care au fost prezente doar persoane favorabile inculpaţilor: fiica generalului Chiţac, avocaţii celor doi inculpaţi, ziaristul Ion Cristoiu, cunoscut pentru propaganda asiduă pe care o face în favoarea opririi proceselor despre decembrie 1989 (vezi "Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei", în "Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei" de Marius Mioc, Editura Sedona, Timişoara 1999, pag. 141-149) şi Marius Tucă însuşi. Emisiune în care opiniei publice nu i s-au prezentat concret temeiurile condamnării, ba chiar s-a dezinformat (afirmaţia lui Ion Cristoiu că singura învinuire concretă contra lui Chiţac a fost că ar fi aruncat grenade lacrimogene).

                Acuzaţiile aduse puterii politice existente atunci neglijează faptul că cel puţin doi membri ai guvernului au reacţionat vehement împotriva hotărîrii Curţii Supreme. Ministrul apărării naţionale Victor Babiuc (pe atunci membru PD, dar apoi devenit membru PNL, ceea ce arată că nici acest partid nu era deranjat de atitudinea dînsului; acum, din cîte ştim, a revenit la PD) declara: "Hotărîrea de condamnare a celor doi generali nu este o simplă eroare judiciară, ci o gafă judiciară, cu pronunţat caracter politic, în care intenţia lăudabilă de aflare a adevărului este înlocuită cu un proces al Armatei Române" ("Ziua" din 20 iulie 1999). Asemănătoare erau şi gîndurile ministrului de interne Constantin Dudu Ionescu, membru PNŢCD: "Întrucît a fost plecat pentru cîteva zile prin ţară, ministrul Dudu Ionescu n-a mai urmărit ştirile şi, fiind contactat de ‘Jurnalul Naţional’, n-a putut să declare decît că este ‘total surprins’ de sentinţă: ‘Daţi-mi voie să mă liniştesc. Bine că sînt pe scaun în maşină. Bineînţeles că îmi menţin afirmaţiile făcute în trecut. Cei care au îndeplinit ordinele legale nu au pentru ce să plătească. Că victimele trebuie să fie despăgubite nici nu mai încape îndoială, dar pentru ca un minister, MApN, să răspundă pentru ce s-a întîmplat atunci este ridicol. Poate statul să plătească, asta dacă-şi recunoaşte vina din trecut’" ("Jurnalul Naţional" din 17 iulie 1999). Singurul politician important pe care-l cunoaştem că a luat atitudine publică de aprobare a sentinţei este PNŢCD-istul Remus Opriş ("instituţiile abilitate îşi fac datoria" - vezi Jurnalul Naţional din 17 iulie 1999).

                Din această carte cititorul va vedea care sînt temeiurile condamnării celor doi, şi îşi va putea face o opinie în cunoştiinţă de cauză.

                Vehement criticată în presă a fost şi obligarea Ministerului Apărării Naţionale de a plăti despăgubiri, în condiţiile greutăţilor bugetare ale acestei instituţii. Totuşi, Ministerul Apărării Naţionale are încă dreptul să ceară recuperarea despăgubirilor atît de la Chiţac şi Stănculescu, cît şi de la inculpaţii din primul proces care au primit condamnări pentru omor deosebit de grav sau complicitate la omor deosebit de grav, deasemeni de la membrii C.P.Ex. care au fost condamnaţi prin hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile pentru crimele din Timişoara. Hotărîrile judecătoreşti respective au autoritate de lucru judecat în orice proces civil, în ceea ce priveşte faptele şi vinovăţia inculpaţilor (art. 22 alin. 1 Cod procedură penală). Dar Ministerul Apărării Naţionale nu prea se arată interesat de recuperarea acestor bani, probabil se aşteaptă trecerea termenului de prescripţie. Dispreţul faţă de banii contribuabililor este, din păcate, încă tolerat în România! Cum statul nu izbuteşte să recupereze o pagubă de 36 miliarde lei, cum e cazul revoluţiei din Timişoara, situaţie în care vinovăţiile sînt deja dovedite din punct de vedere juridic, puţin probabil că se va descurca în cazuri mai complexe, cum este de pildă, paguba de 7000 de miliarde din cazul F.N.I., caz în care procesele penale sînt încă nefinalizate.

                Este de semnalat că trimiterea în judecată a generalilor Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac şi Ştefan Guşe a fost cerută încă din 1990 de Comisia Guvernamentală de Anchetă privind evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara, comisie înfiinţată ca urmare a manifestaţiilor de stradă din acest oraş. Înfiinţarea respectivei comisii venea şi în întîmpinarea primului punct din revendicările Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.): "Stabilirea adevărului privind rolul armatei în Revoluţie, în special în perioada 16-20 decembrie 1989 în Timişoara" (vezi Nicolae Durac - "Neliniştea generalilor", Editura M.P.S., Timişoara 1991, pag. 50). Condamnarea generalilor Chiţac şi Stănculescu (Ştefan Guşe murise în 1994, deci nu mai putea fi condamnat) s-a făcut anume pe baza mărturiilor strînse în 1990 de această Comisie Guvernamentală. După schimbarea puterii politice în 1996 nu s-au strîns nici un fel de dovezi importante noi, doar s-a scos de la naftalină dosarul din 1990.

                Paradoxal, numirea lui Victor Atanasie Stănculescu în funcţia de ministru al apărării, în 1990, în locul generalului Nicolae Militaru, a fost determinată (nu credem că şi cerută) de mişcarea C.A.D.A., iar trimiterea în judecată a generalului Stănculescu tot mişcării C.A.D.A. i se datorează, prin Comisia de Anchetă înfiinţată şi ca urmare a acestei mişcări. Spre deosebire de mult-mediatizatele Comisii senatoriale de cercetare a evenimentelor din 1989, activitatea Comisiei Guvernamentale de Anchetă a fost relativ ignorată de presă, cu excepţia presei timişorene. Apreciem că această primă comisie a avut şi cele mai bune rezultate, avînd şi avantajul că martorii au fost audiaţi la scurt timp după evenimente, cînd memoria lor era proaspătă şi neinfluenţată de scenariile din presă. Pentru cei interesaţi de amănunte despre activitatea Comisiei de Anchetă din 1990, semnalăm mărturia uneia din membrele şi iniţiatoarele acesteia - revoluţionara timişoreancă Rodica Marina Giura -, publicată de autorul acestor rînduri în "Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei", Editura Sedona, Timişoara 1999, pag. 129-133. Din spusele Rodicăi Giura reiese că propunerea de trimitere în judecată a celor 3 generali nu a întrunit unanimitate în cadrul Comisiei, în special în cazul lui Stănculescu existînd şi opinii opuse. Trebuie semnalat deasemeni că nu numai pentru Stănculescu şi Chiţac a propus Comisia Guvernamentală din 1990 trimiterea în judecată, ci şi pentru alte cazuri, care nu au ajuns în faţa instanţelor. Desfiinţarea acelei comisii a venit imediat după mineriada din iunie 1990.

                Tragerea la răspundere a generalilor Chiţac şi Stănculescu (şi nu numai) a fost cerută şi de unii inculpaţi ai "Procesului celor 25". De pildă, maiorul de securitate Radu Tinu scria că Stănculescu este "mînjit de sînge nevinovat şi pe ghipsul de la piciorul stîng" ("Timişoara, no comment", Editura Paco, Bucureşti, pag. 14). Însă este superficială concluzia acelor comentatori care au văzut în incriminarea unor generali din armată un joc al securităţii. Rolul esenţial l-au avut cererile revoluţionarilor timişoreni şi Comisia Guvernamentală din 1990, iar inculpaţii "procesului celor 25" doar au preluat în interes propriu unele informaţii scurse în presă despre activitatea acesteia. Aceeaşi inculpaţi nu s-au sfiit să acuze şi pe răposaţii generali M.I. Nuţă şi Mihalea pentru crimele săvîrşite.

                După căderea lui Ceauşescu (sau din momentul cînd aceasta devenise previzibilă; moment care poate diferi pentru fiecare inculpat, în funcţie de inteligenţa fiecăruia), toţi cei implicaţi în reprimarea revoluţiei au încercat să se pretindă revoluţionari. Este notoriu cazul lui Radu Bălan, fostul prim-secretar al P.C.R. Timiş, osîndit ulterior la 23 ani închisoare pentru rolul jucat la reprimarea revoluţiei, care după fuga lui Ceauşescu s-a prezentat la Frontul Democratic Român (cum se numea comitetul revoluţionar constituit la Timişoara) declarîndu-se de partea revoluţiei. Radu Bălan a ţinut un discurs sutelor de mii de oameni adunaţi în Piaţa Operei din Timişoara, fiind aclamat de mulţime cu lozinca "îl vrem pe Bălan, că e bănăţean!". De fapt, Radu Bălan nu era bănăţean, dar mulţimea nu cunoştea aceste amănunte. Primul ziar apărut la Timişoara după fuga lui Ceauşescu, "Luptătorul bănăţean"[1] din 22 decembrie 1989 (scos de lucrătorii fostului ziar comunist "Drapelul Roşu") îl prezenta pe Bălan drept lider al revoluţiei timişorene! Cităm din articolul "Radu Bălan, Lider al Frontului Democratic Român de la Timişoara, român prin fiinţă, bănăţean prin simţire" publicat de acest ziar: "Încă înainte de clarificarea situaţiei, înfruntînd gărzile de pază şi arma ascunsă a unor securişti, Radu Bălan a optat pentru Libertatea, Demnitatea şi Viitorul poporului român, ataşîndu-se mulţimii din Piaţa Operei Române şi a Teatrului Naţional, rostind în faţa a 200000 de timişoreni o proclamaţie de mare vibraţie şi descătuşare. Radu Bălan e liderul pe care Timişoara şi l-a dorit, e omul pe ale cărui excepţionale calităţi se bizuie de acum a noastră adevărată lumină". Dezminţirea apartenenţei lui Radu Bălan la Frontul Democratic Român a fost publicată de "Luptătorul Bănăţean" abia în 25 decembrie, într-un colţişor de pagină, fără titlu.

                Iată evoluţia ulterioară a unora din personajele despre care este vorba în această carte:

                Ion Coman, principalul conducător al represiunii, a fost graţiat de fostul preşedinte Emil Constantinescu, prin Decretul nr. 588/2000 (publicat în Monitorul Oficial nr. 657 / 14.12.2000) - unul din ultimele decrete iscălite de Emil Constantinescu în calitate de preşedinte al României (la data decretului, Ion Iliescu cîştigase deja noile alegeri). A publicat un volum despre revoluţia din Timişoara ("Timişoara. Zece ani de la sîngerosul decembrie 1989", Editura Sylvi, Bucureşti 2000). După cum rezultă din cartea sa (pag. 39), a stat efectiv în puşcărie 3 ani, 3 luni şi 10 zile. Este în relaţii bune cu conducerea armatei, a fost invitat la unele manifestări organizate de M.Ap.N. (vezi de pildă invitarea sa la Academia Militară - fotografia publicată în "Adevărul" din 1 august 2001 sub titlul "Generalii Ion Coman şi Constantin Olteanu - din puşcărie la Academie"). Continuă să-şi susţină nevinovăţia, apare ocazional în presă şi la TV pentru a dezvălui "adevărul" despre revoluţie. A fost invitat şi de Institutul de istorie "Nicolae Iorga" pentru a explica istoricilor ce s-a întîmplat la Timişoara în decembrie 1989. Una din cele mai recente apariţii în presă a lui Ion Coman este în "Flacăra lui Adrian Păunescu" din 11 decembrie 2003 (amplul articol "Nimic nu este mai presus decît biruinţa adevărului şi a dreptăţii", care continuă şi în numerele următoare ale revistei)[2].

                Şeful securităţii Timiş, Traian Sima, a beneficiat de reducere de pedeapsă pe motiv de vîrstă înaintată, stare a sănătăţii proastă şi bună purtare, fiind acum liber. De acuzaţia de delapidare, pentru care cauza fusese retrimisă pentru completarea cercetărilor la Parchet, nu s-a mai ocupat nimeni. Totuşi Sima are necazuri: doi dintre cei arestaţi în revoluţie l-au dat în judecată cerîndu-i despăgubiri civile, şi au cîştigat procesul la Curtea de apel Timişoara. Cazul e încă în curs de judecare.

                Gheorghe Atudoroaie, adjunct al şefului securităţii Timiş, a fost angajat în SRI, dar apoi s-a retras, devenind om de afaceri, director al centrului comercial "Terra" din Timişoara.

                Tinu Radu, celălalt adjunct al şefului Securităţii Timiş, ofiţer care a avut direct în sarcină cazul "Tokes", a fost şi el angajat în SRI, părăsind mai apoi această instituţie în favoarea afacerilor. În 1995 era acţionar la "Tival Impex" SRL (alături de Valentin Ciucă şi de sirianul Ahmad Jabri Tabrizi - acesta din urmă fiind una din cele mai bogate persoane din România[3]) şi "Sempro" SRL[4]. Mai apoi a devenit director al fabricii de ţigări din Timişoara, din cadrul S.N. "Tutunul Românesc" (proprietate a omului de afaceri Ioan Niculae, alt membru al oligarhiei româneşti[5]). Datorită rezultatelor financiare dezastruoase, fabrica şi-a închis porţile în 2003. În 2004 Tinu Radu a devenit director la filiala din Timişoara a Asirom (proprietate a aceluiaşi Ioan Niculae). Acelaşi Tinu Radu a publicat o carte despre revoluţie - "Timişoara, no comment" (Editura Paco, Bucureşti), pe care o dedică "soţiei mele, Lucreţia, care a suferit şi a luptat timp de 717 zile" (perioada cît Tinu Radu a stat la puşcărie). Soţie de care a divorţat mai apoi, găsindu-şi o nevastă mai tînără. Dornic de a fi băgat în seamă, are obiceiul să intervină telefonic la emisiunile TV în care se discută despre revoluţie sau despre fosta securitate. Ocazional, presa timişoreană face mişto de el pentru felul cum s-a lăsat fraierit de către Laszlo Tokes, în 1989.

                Ilie Matei a scăpat şi el de puşcărie, dar nu cunoaştem sub ce temei juridic. În iulie 2003 Consiliul Judeţean Timiş a decernat diplome tuturor foştilor conducători ai judeţului, inclusiv lui Ilie Matei[6]. Faptul a generat supărarea unor politicieni anticomunişti de pe malurile Begăi, care au protestat viguros în presă[7]. Totuşi nu a fost o supărare prea mare, dacă ţinem seama că alianţa PSD-PNŢCD care guvernează judeţul Timiş după alegerile locale din 2000 nu a fost ruptă.

                Filip Teodorescu este primul dintre inculpaţi care a tipărit o carte despre evenimentele din decembrie 1989 - "Un risc asumat" (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992)[8]. În 2003 un oarecare Filip Teodorescu a fost numit ambasador al României în Republica Moldova. Să fie doar o coincidenţă de nume? Nădăjduim că da, căci România are nevoie în Republica Moldova de persoane inteligente care să-i reprezinte interesele!

                Iosif Veverca a izbutit să obţină rejudecarea cazului său, pretinzînd că Ianoş Paris, tînărul pentru a cărui ucidere fusese condamnat, este încă în viaţă. În sprijinul său s-a declanşat o întreagă campanie mass-media, punctul culminant al acesteia fiind emisiunea senatorului-poet Adrian Păunescu de la ProTV, din noaptea de 18/19 februarie 2002. Totuşi, în 2003 Curtea Supremă a respins cererea de revizuire înaintată de inculpatul Veverca. A contribuit la aceasta şi faptul că toate verificările întreprinse de Curte au dat rezultat negativ: căutarea lui Ianoş Paris prin interpol, percheziţie la adresa din Timişoara unde un martor spusese că se ascunde Ianoş Paris, interogarea unei ziariste care în 1990 scrisese un articol despre faptul că Ianoş Paris ar trăi în străinătate, şi care a spus instanţei că articolul dînsei a fost doar o speculaţie, neîntemeiată pe date concrete. În decembrie 2003 Iosif Veverca a fost graţiat de preşedintele Iliescu.

                Cadavragiii Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă au manifestat şi ulterior spiritul de colaborare arătat în decembrie 1989. Împreună cu Vasile Joiţoiu (inculpat într-un alt proces legat de revoluţia din 1989) au devenit acţionari ai firmei "Notabil P.E.K." S.A.[9] Valentin Ciucă era acţionar şi la firmele "Tival Impex" SRL (alături de Radu Tinu, avînd şi funcţia de administrator; acţionar majoritar era sirianul Ahmad Jabri Tabrizi), "Tival" SRL, "Tival Industrial" SRL, "Sirromtimex" SRL (alături de acelaşi Ahmad Jabri Tabrizi), "J.V.S. Essex Multitrade Co" SRL (iarăşi Ahmad Jabri Tabrizi acţionar majoritar)[10].

                Miliţianul Viorel Bucur, însoţitorul generalului Nuţă din 22 decembrie 1989, a intrat şi el în afaceri, fiind acţionar la firmele "Vibass" SRL, "Delos" SRL, "Quadrata Comp" S.A. şi "T&B Grachus" SRL[11].

                Generalul Ioan Dan, procurorul care a avizat rechizitoriul în "Procesul celor 25" (cunoscut şi pentru implicarea sa în anchetarea demonstranţilor de la Braşov, din 1987) a trecut în avocatură. Dînsul este acum avocatul generalului Chiţac, la judecarea recursului în anulare.

                Cornel Bădoiu, preşedintele completului de judecată în primă instanţă la "Procesul celor 25", a devenit avocat şi parlamentar PSD. Într-o vreme era preşedinte al Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor.

                Mihai Chiţac, după ce, imediat după revoluţie, devenise ministru de interne în guvernul FSN, a devenit mai apoi ambasador în Turcia. Acum e pensionar. După condamnare şi-a procurat certificat medical care atestă că nu suportă detenţia. Alături de Stănculescu, aşteaptă isprăvirea procesului care-l priveşte. În 22 martie 2004, dosarul Chiţac-Stănculescu a fost trimis spre rejudecare la prima instanţă (secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Sînt greşite opiniile apărute în presă (de pildă Şerban Orescu în "Ziua" din 24 martie 2004) precum că la 15 ani de la revoluţie cei doi generali vor beneficia de prescripţie. Conform art. 122 Cod penal în cazurile de omor deosebit de grav există într-adevăr o prescripţie de 15 ani, dar conform art. 123 Cod penal prescripţia "se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului". Cum faţă de generalii Chiţac şi Stănculescu urmărirea penală a fost deja începută, prescripţia s-a întrerupt în cazul lor. Cei doi generali vor putea beneficia eventual numai de prescripţia specială prevăzută de art. 124 Cod penal, care va interveni la 22 ani şi jumătate de la săvîrşirea faptelor. Adică, în iunie 2012.

                Victor Atanasie Stănculescu a ocupat imediat după revoluţie funcţia de ministru al economiei, iar după apariţia în armată a mişcării C.A.D.A. a devenit ministru al apărării (înlăturat în 1991, odată cu căderea guvernului Petre Roman). O vreme Stănculescu a fost consilier al firmei engleze "Bali", care intermedia afacerile combinatului metalurgic Sidex Galaţi. După condamnare, a plecat din ţară, evitînd astfel executarea pedepsei. Revenirea în ţară a lui Stănculescu s-a produs după ce fostul procuror general Tănase Joiţa a suspendat executarea pedepsei în acest caz, promovînd recurs în anulare. După mai multe amînări recursul în anulare s-a sfîrşit cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Într-un alt dosar în care fusese învinuit de un prejudiciu de 6 milioane dolari adus Ministerului Apărării Naţionale (cazul Motorola), Victor Stănculescu a scăpat de răspundere penală, Curtea Supremă constatînd că fapta s-a prescris (vezi "Adevărul" din 13 aprilie 2002). În 21 decembrie 2003 soţia lui Victor Stănculescu s-a sinucis. E plauzibil ca acuzaţiile la adresa soţului său să fi avut un rol în determinarea sinuciderii[12].

                Precizăm că intervenţiile cu paranteze drepte şi notele de subsol ne aparţin. În cîteva cazuri, în textul avut la dispoziţie lipseau sau erau necitibile cîteva litere. Aceste situaţii, puţine la număr, au apărut mai ales la marginea cîtorva pagini, care n-au fost ţinute corect la xeroxare. Dacă n-am putut stabili cu siguranţă, din context, cuvîntul lipsă sau incomplet, am marcat asemenea situaţii cu [...].

 


[1] "Luptătorul Bănăţean" a fost şi numele din perioada stalinistă al ziarului partidului comunist din Timişoara.

[2] cităm din articol, pentru edificarea cititorilor asupra "adevărului" susţinut azi de Coman: "Doru Braia, de pildă, persoană cunoscută pentru acţiunile destabilizatoare din România, a declarat, într-o discuţie avută cu directorul revistei "Planeta Press" [Ion Coman nu indică unde apare această revistă şi nici data în care ar fi publicat informaţiile pe care le citează], că în Germania, unde trăia împreună cu alţi români, a format un grup care urma să fie folosit pentru incitarea timişorenilor contra regimului Ceauşescu şi că acesta acţiona după reguli cunoscute ale provocării şi scandalurilor publice. Doru Braia a mai spus că el i-a plătit, cu mărci vest-germane, pe indivizii care au spart vitrinele magazinelor din centrul Timişoarei şi că dezinformarea apărută în presă privind numărul morţilor de la Timişoara este opera lui. Am imaginat această cifră, a precizat Doru Braia, după ce am primit o fotografie de la consulul iugoslav la Timişoara, care ne alimenta clandestin cu ştiri despre evenimente. Iată deci, unul din autorii informărilor ticăloase, transmise prin mass-media din unele ţări. (...) vandalii au fost plătiţi nu pentru a sta după gratii, ci pentru ca Timişoara să fie transformată într-un oraş martir. Spusele lui Doru Braia sînt elocvente pentru felul în care au fost pregătite grupurile diversioniste, argumentul forte au fost banii [sublinierea lui Ion Coman]; justiţia a constituit instrumentul folosit pentru ascunderea adevărului şi crearea unei aparenţe de legalitate" [Ion Coman se referă la procesele post-revoluţionare, în primul rînd la procesul său; nu explică însă cum a putut Doru Braia, care era în relaţii proaste cu puterea politică de după 1989, să influenţeze Curtea Supremă].

[3] în topul pe 2003 al celor mai bogaţi români, alcătuit de revista "Capital", figurează cu o avere de 30 milioane dolari.

[4] vezi Laurian Ieremeiov - "Artizanii represiunii din decembrie 1989 sînt astăzi patroni", în ziarul "Timişoara" 28 şi 29 decembrie 1995.

[5] aflat pe locul 6 în topul pe 2003 al celor mai bogaţi români alcătuit de revista Capital, cu o avere de 330-350 milioane lei

[6] vezi, din presa timişoreană: "Figuri sinistre ale dictaturii reapar în anul de graţie 2003" de Diana Iliescu şi Mălin Bot, în "Focus Vest" 18-24 iulie 2003; "Gafa «diplome pentru mahării PCR» continuă să şocheze" de M. Bot, în "Ziua de Vest" 18 iulie 2003; "Comunişti şi anticomunişti - alegere grea pentru autorităţile din Timiş" de Alina Borcan şi Sorin Moraru, în "Timpolis" 17-20 iulie 2003.

[7] vezi "Se încing spiritele în politică" de C. Bogdan şi L. Condea, în "Agenda Zilei" din 17 iulie 2003, cu protestul primarului Timişoarei, liderul PNŢCD Gheorghe Ciuhandu. Protestul lui Ciuhandu este relatat şi în articolul amintit din "Focus Vest" 18-24 iulie 2003.

[8] pentru comentarii la cartea lui Filip Teodorescu, vezi Marius Mioc - "Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei", Editura Sedona 1999, pag. 157-158).

[9] vezi Laurian Ieremeiov - "Artizanii represiunii din decembrie 1989 sînt astăzi patroni", partea a 2-a, în ziarul "Timişoara" din 29 decembrie 1995

[10] vezi Laurian Ieremeiov - "Artizanii represiunii din decembrie 1989 sînt astăzi patroni", partea întîi, în ziarul "Timişoara" din 28 decembrie 1995.

[11] vezi Laurian Ieremeiov - "Artizanii represiunii din decembrie 1989 sînt astăzi patroni", în ziarul "Timişoara" 28 şi 29 decembrie 1995.

[12] despre sinuciderea doamnei Stănculescu, vezi, de pildă, "Evenimentul Zilei" din 22 decembrie 2003.