[De ce faptele trebuiau încadrate la genocid]

[De ce faptele trebuiau încadrate la genocid]

Prin actele succesive de sesizare a instanţei cei mai mulţi dintre inculpaţi au fost trimişi în judecată ca participanţi ori ca favorizatori ai infracţiunii de genocid, încadrare juridică a cărei schimbare a fost solicitată cu ocazia dezbaterilor în fond, nu numai de inculpaţi şi apărătorii lor, dar şi de către procuror.

Aceste ultime cereri au fost în opinia mea neargumentate, ori s-au bazat de regulă pe o argumentare sumară, apreciindu-se ca un fapt de la sine înţeles că prin caracterul său "infamant" acuzaţia de genocid este incompatibilă cu cetăţenia română.

O abordare teoretică, fie şi succintă, a infracţiunii de genocid devine într-un asemenea context absolut necesară, cu atît mai mult cu cît doctrina juridică română a înregistrat relativ recent o încercare notabilă de reformulare a punctelor de vedere exprimate în lucrări ştiinţifice mai vechi (a se vedea monografia "Genocidul" de dr. Gheorghe Diaconescu cu o prefaţă de prof. dr. doc. Tudor R. Popescu - Editura Militară, Bucureşti 1991).

Referindu-ne mai întîi la subiectele şi conţinutul genocidului, în analiza de faţă ne vom concentra doar în partea finală asupra obiectului juridic generic al aceleiaşi infracţiuni, deoarece punctele de vedere ireconciliabile exprimate cu privire la acest ultim aspect se află în mare măsură la originea tuturor controverselor în materie.

Raţiunea unui asemenea demers teoretic este de a argumenta opţiunea pentru unul sau altul dintre punctele de vedere analizate care se reflectă hotărîtor şi în modul concret de soluţionare a cauzei de faţă.

§A. Este de observat în primul rînd că, faţă de prevederile art. 357 C. pen., cvasiunanimitatea doctrinei a conchis că "subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de genocid poate fi orice persoană, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, aparţinînd sau nu grupului ori colectivităţii împotriva cărora este îndreptată activitatea infracţională" şi că "infracţiunea este susceptibilă de a fi săvîrşită în participaţie în oricare din formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate)" (pag. 928 din "Explicaţii teoretice ale Codului penal român" - Vintilă Dongoroz şi colectiv, Editura Academiei Bucureşti 1972).

Este deci cu totul nouă opinia, exprimată recent în literatura de specialitate, care contestă că subiectul activ al infracţiunii ar fi o persoană "nedeterminată în nici un mod". Se afirmă că din contră, respectivul subiect "este o persoană chiar calificată prin apartenenţa nemijlocită sau prin subordonarea ei unei puteri statale, că acea persoană este deci membru al elitei puterii ori dependentă, şi de aceea obedientă pînă dincolo de gradul crimei faţă de aceasta" (subl. ns. pag. 108, dr. Gh. Diaconescu - Op. cit.).

Avînd drept premiză "înţelegerea genocidului ca o crimă oficială a elitei puterii" acelaşi autor apreciază că săvîrşirea infracţiunii poate avea loc doar în situaţia cînd "membrii facţiunii guvernamentale vor adopta în consens hotărîrea criminală şi o vor transpune într-un plan - cu prevederi referitoare la acţiuni şi efectele acestora, la indivizii care îl vor face operaţional, şi la mijloacele materiale necesare, la timpul şi locul consumării acestora etc. - în sfîrşit, vor urmări derularea programului în vederea realizării scopului propus".

În continuarea aceleiaşi linii de gîndire se susţine că săvîrşirea genocidului sub forma participaţiei nu este o simplă posibilitate abstractă, aleatorie, pluralitatea subiecţilor activi fiind în mod necesar una "constituită", de tipul celei pe care legea o prevede, de exemplu, în cazul infracţiunii de complot (Gh. Diaconescu, Op. cit., pag. 109).

Şi această concluzie este inedită în raport cu doctrina anterioară.

În ceea ce o priveşte, practica judecătorească nu a avut prilejul să statueze dacă persoana care nu face parte din elita puterii şi nici nu este subordonată acesteia poate fi ori nu un subiect activ al infracţiunii deoarece toţi cei trimişi pînă în prezent în judecată în faţa instanţelor române sub acuzaţia de participare la genocid au aparţinut uneia din aceste două categorii.

O analiză critică a acestei probleme nu este totuşi lipsită de interes deoarece autorul opiniei citate leagă chestiunea "calificării" subiecţilor activi ai infracţiunii de aceea a "pluralităţilor constituite", ultimul aspect putînd avea relevanţă şi în cauza de faţă.

Prima observaţie ce se impune este însă aceea a existenţei în lumea contemporană a unor fenomene devenite notorii şi care infirmă cu forţa faptelor opinia singulară supusă analizei.

Un asemenea fenomen îl reprezintă de pildă activitatea desfăşurată în anumite state de unele forţe care nu deţin puterea dar tind să acceadă la ea prin violenţă dispunînd de o organizare corespunzătoare ca şi de mijloace specifice (de exemplu armament). Indiferent de titulatura ce li se atribuie (mişcări de eliberare, organizaţii teroriste etc.) unele dintre aceste forţe se pot afla la un moment dat în situaţia de a desfăşura acţiuni specifice genocidului, deşi ele nu aparţin "elitei puterii" statale şi nici nu sînt dependente de aceasta.

Se poate imagina, pe de altă parte, situaţia în care un lider, nu neapărat statal, ci al unei structuri avînd la dispoziţie mijloace adecvate, hotărăşte, plănuieşte, ordonă şi controlează singur desfăşurarea acţiunilor de distrugere totală sau parţială a colectivităţii sau grupului uman vizat. Dacă cei aflaţi în subordinea sa vor comite anumite acte criminale (de ex. omor, vătămări corporale) acţionînd separat şi fără a avea reprezentarea că faptele lor se înscriu într-o campanie sistematică de exterminare, ei vor fi susceptibili de a răspunde pentru faptele săvîrşite, însă includerea lor într-o "pluralitate constituită de făptuitori" ai genocidului ar fi cel puţin discutabilă.

În fine, dezvoltarea fără precedent a tehnologiei armelor şi mijloacelor de distrugere în masă a făcut pe deplin posibilă situaţia în care - profitînd de exemplu de izolarea geografică ori de dimensiunile reduse ale colectivităţii sau grupului vizate - o persoană să poată plănui şi comite acte tipice de genocid chiar acţionînd solitar.

În altă ordine de idei rămîne o certitudine faptul că textul art. 357 C. pen. nu oferă nici un element care să ateste că deţinerea calităţii de subiect activ al infracţiunii de genocid ar fi apanajul exclusiv al "elitei puterii" statale şi al executanţilor aflaţi în subordinea ei. Chiar mai tranşant decît în legea internă română o asemenea interpretare restrictivă este expres infirmată de "Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid" la care este parte şi statul român. Astfel art. IV al Convenţiei, enumerînd posibilii subiecţi activi ai infracţiunii îi include pe exponenţii "elitei puterii" şi pe cei aflaţi în subordinea lor alături de persoane care nu au o asemenea calificare juridică: "Persoanele care au comis genocid sau unul din actele enumerate la art. III vor fi pedepsite indiferent dacă sînt conducători, funcţionari sau particulari" (subl. ns.).

§B. O anumită convergenţă a teoriei şi practicii judiciare se evidenţiază în definirea ca subiecte pasive ale infracţiunii de genocid a colectivităţilor sau grupurilor umane calificate, ca şi în considerarea membrilor acestora drept "subiecţi pasivi secundari".

Este demnă de subliniat în acest context observaţia făcută recent de doctrină în sensul că pluralitatea victimelor ca subiecţi pasivi secundari nu constituie o condiţie obligatorie pentru existenţa infracţiunii de genocid (Gh. Diaconescu - Op. cit., pag. 112).

Această afirmaţie se bazează pe ideea că atîta vreme cît subiectul activ al infracţiunii a acţionat cu intenţia şi în scopul distrugerii totale sau parţiale a colectivităţii ori grupului naţional, etnic, rasial sau religios, infracţiunea este consumată dacă din rîndul acestora a rezultat fie chiar şi o singură victimă. Constatarea nu necesită alte comentarii, ea găsindu-şi deplin suport în textul art. 357 C. pen.; fără suport ştiinţific şi moral rămîne doar campania presei mercenare de susţinere a ideii că represiunea desfăşurată la Timişoara în perioada 16-22 decembrie 1989 nu ar putea fi considerată drept genocid, deoarece numărul morţilor - cîteva zeci - şi al răniţilor - cîteva sute - este "prea mic".

Revenind la subiect, judicioasă apare şi aprecierea că, în practică, stabilirea apartenenţei unor victime la grupul naţional, etnic, rasial sau religios ridică probleme de altă natură decît cazul analizării apartenenţei lor la o colectivitate, după cum este real că în acest ultim caz dificultăţile încep chiar de la definirea, inclusiv din punct de vedere lingvistic, a noţiunii de colectivitate. Respectivele dificultăţi nu sînt totuşi insurmontabile, iar depăşirea lor nu va putea fi în nici un caz în sensul înfrîngerii intenţiei şi voinţei legiuitorului.

Aşa cum s-a mai subliniat, controversele în materie evidenţiate recent de către o parte a doctrinei îşi au în realitate sorgintea într-o viziune diferită asupra obiectului juridic specific al infracţiunii de genocid astfel încît analiza lor îşi va găsi locul în cursul abordării acestui din urmă aspect (a se vedea §E - §J).

§C. În ceea ce priveşte însă conţinutul constructiv al aceleiaşi infracţiuni nu se evidenţiază divergenţe notabile în lucrările de specialitate aparţinînd diverşilor teoreticieni şi nici între aceştia şi practica judecătorească.

S-a admis astfel unanim că elementul material al laturii obiective a infracţiunii cuprinde acţiunile enumerate limitativ de art. 357 alin. 1 C. pen., după cum urmează:

"a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului;

b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului;

c) supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică;

d) luarea de măsuri tinzînd la împiedicarea naşterilor în sînul colectivităţii sau grupului;

e) transferarea forţată a copiilor aparţinînd unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau în alt grup".

Analiza teoretică a acestor acţiuni a relevat că fiecare dintre ele reprezintă "elementul material al unei variante de specie a infracţiunii de genocid" (pag. 930 V. Dongoroz - Op. cit.).

Diverşii autori au remarcat şi similitudinile existente - cît priveşte elementul material - între respectivele "variante" ale genocidului şi alte categorii de infracţiuni (de exemplu între varianta prevăzută de art. 357 alin. 1 lit. a C. pen. şi omorul simplu, cel calificat şi cel deosebit de grav prevăzute de art. 174-176 C. pen.; între variantele prevăzute de art. 357 alin. 1 lit. b şi d C. pen. şi vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 C. pen. ori între varianta prevăzută de art. 357 alin. 1 lit. e şi infracţiunea de sclavie prevăzută de art. 190 C. pen.) (pag. 541 - Teodor Vasiliu şi colectiv - Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977; pag. 115-117 Gh. Diaconescu - Op. cit.).

În acelaşi timp a fost subliniat şi specificul elementului material al infracţiunii de genocid, constînd în caracterul planificat şi sistematic al acţiunilor de exterminare la care se adaugă cerinţa esenţială ca acele acţiuni să fie îndreptate împotriva colectivităţii ori grupului uman legal caracterizat.

Nu există divergenţe notabile în literatura de specialitate şi în practica judecătorească nici în ceea ce priveşte abordarea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.

În fine, se admite unanim că urmarea imediată constă, în cazul infracţiunii de genocid, în periclitarea existenţei colectivităţii ori grupului legal caracterizat, incluzînd însă şi vătămarea ori uciderea victimelor.

§D. Referindu-ne în continuare tot la conţinutul constitutiv al infracţiunii de genocid se poate evidenţia că, şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, s-a conturat o convergenţă a punctelor de vedere teoretice exprimate.

S-a admis de exemplu, fără rezerve, că activitatea infracţională a participanţilor la genocid are loc, "întotdeauna cu intenţie, adică cu ştiinţa că acţiunea pe care o efectuează este îndreptată contra membrilor unei colectivităţi sau grup naţional, etnic, rasial sau religios".

S-a subliniat de asemenea că asupra acestui element subiectiv, care este intenţia, grevează şi o cerinţă esenţială constînd în "scopul urmărit de făptuitor şi anume de a distruge în întregime sau în parte" colectivitatea ori grupul vizate de el.

În fine, s-a conchis că este exclusă săvîrşirea infracţiunii de genocid cu intenţie indirectă sau din culpă şi că, în toate cazurile, "intenţia este caracterizată" ori "calificată" (pag. 932 V. Dongoroz, Op. cit.).

Recenta luare de poziţie în plan teoretic reproşează totuşi acestor constatări şi concluzii o pretinsă inconsecvenţă şi lipsă de rigurozitate. Se afirmă astfel că intenţia este "caracterizată" sau "calificată" numai dacă subiectul pasiv al infracţiunii este un grup naţional, etnic, rasial ori religios, argumentîndu-se că "apare imposibil de a se pretinde că scopul subiecţilor activi ai genocidului a fost de a distruge orice colectivitate pentru că orice nu poate constitui în nici un caz un criteriu, o modalitate de deosebire, de departajare faţă de altceva, faţă de altă colectivitate" (sublinierile aparţin autorului).

Susţinînd că intenţia este nu numai "caracterizată" ori "calificată" ci chiar "unică tuturor subiectelor variantelor în care se manifestă elementul material al infracţiunii de genocid" acelaşi autor a găsit explicaţia acestei unicităţi în existenţa unui "mobil-tip" al infracţiunii analizate.

Deşi nu suficient de explicit respectivul autor, pare a susţine că sentimentele ori resentimentele (ură, ostilitate ş.a.) generate de adversităţi naţionale, etnice, rasiale sau religioase reprezintă o componentă obligatorie a acelui mobil-tip (pag. 119-121 Gh. Diaconescu, Op. cit.).

Nici aceste puncte de vedere - singulare în doctrină - nu îşi găsesc confirmarea în prevederile legii române.

Art. 357 C. pen. nu face referire la "orice colectivitate" ci la "colectivitate" pur şi simplu, iar gradul de abstractizare a formulării lui este acelaşi cu al oricărei norme juridice destinate a se aplica unei multitudini de situaţii concrete, foarte diverse.

Este evident că, în ceea ce îl priveşte, prezumtivul autor al genocidului va avea în vedere o anumită colectivitate în raport cu care va opera reprezentarea scopului său distructiv şi se va manifesta intenţia sa infracţională.

De altfel, sintagma grup naţional, etnic, rasial sau religios nu este decît aparent mai puţin abstractă decît noţiunea de colectivitate.

Sub acest aspect semantic, aceasta din urmă este chiar mai aptă să caracterizeze intenţia calificată a făptuitorului, deoarece colectivitatea reprezintă înainte de toate o concentrare fizică a membrilor săi dintr-un spaţiu dat, existenţa ei fiind deci accesibilă celor mai simple percepţii.

Dimpotrivă, relaţiile ce caracterizează grupul naţional, etnic, rasial sau religios sînt mult mai profunde şi mai subtile incluzînd mai ales componente spirituale, etice, culturale a căror determinare presupune un proces complex senzorial, intuitiv, raţional, iar uneori chiar afectiv.

Este de amintit pe de altă parte că, şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 161 C. pen. (atentatul contra unei colectivităţi), subiectul pasiv a fost desemnat prin aceeaşi noţiune "abstractă" de colectivitate. Reducînd la absurd ar însemna ca, în conformitate cu opinia analizată, acest text de lege să fi fost inaplicabil încă de la adoptarea lui.

În altă ordine de idei este într-adevăr nu numai util ci chiar obligatoriu pentru instanţa de judecată ca în soluţionarea cauzelor penale să analizeze şi mobilul sau motivul infracţiunilor.

Este însă unanim admis de către literatura de specialitate că prin "mobil sau motiv al infracţiunii se înţelege impulsul intern al făptuitorului la săvîrşirea infracţiunii, adică acea dorinţă, tendinţă, pasiune, acel sentiment care a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvîrşirii unei anumite activităţi conştiente orientată într-o anumită direcţie, în vederea satisfacerii acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni etc." (pag. 69 C. Bulai, Drept penal - Partea Generală, vol. II; Universitatea din Bucureşti; a se vedea şi "Dicţionar juridic penal" pag. 196, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1976).

Iar dacă din analiza fiecărei infracţiuni săvîrşite poate fi decelat un anumit mobil, existenţa unui mobil-tip al faptelor de genocid nu îşi găseşte confirmarea în prevederile art. 357 C. pen. Mai precis, în raport cu redactarea acestui text legal, sentimentele şi resentimentele generate de adversităţi naţionale, etnice, rasiale ori religioase nu constituie un mobil-tip, obligatoriu al faptelor de genocid comise împotriva unei colectivităţi.

În ultimă instanţă şi aceste controverse sînt reductibile la viziunea proprie pe care autorul ce le-a pus în discuţie o are asupra obiectului juridic specific infracţiunii de genocid. (a se vedea §E -§J).

Fapt notabil însă, chiar şi în concepţia autorului citat se admite că "un anumit interes (economic, politic, cultural, militar etc.)" se poate constitui la un moment dat în mobil al infracţiunii de genocid (pag. 121 Gh. Diaconescu - Op. cit.).

§E. Aşa cum s-a mai arătat, în esenţa lor, divergenţele exprimate recent în literatura juridică îşi au sorgintea într-o viziune nouă, absolut inedită pe care exponentul ei a încercat să o impună cu privire la obiectul infracţiunii de genocid.

Controversele nu vizează obiectul material al genocidului, despre care literatura de specialitate, ca şi practica, au stabilit, fără rezerve, că include "oamenii, luaţi însă nu în individualitatea lor, ci ca membri ai grupului sau colectivităţii împotriva cărora se îndreaptă activitatea infracţională".

Nici cu privire la obiectul juridic generic nu au fost exprimate opinii contradictorii. Fiind comun întregului titlu al XI-lea din Partea specială a Codului penal acesta cuprinde, potrivit unei definiţii "relaţiile sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare sînt determinate de asigurarea unei convieţuiri paşnice între popoare şi între oameni" (pag. 914 - V. Dongoroz şi colectiv, Op. cit.).

Chiar şi asupra obiectului juridic special sau specific există un consens parţial al specialiştilor care admit că el însumează un mănunchi de relaţii sociale formate atît în interiorul entităţilor vizate de acţiunea distructivă (colectivităţi sau grupuri) cît şi în afara lor, dar în legătură cu ele.

Prin urmare, este vorba despre relaţii care se structurează în jurul unor valori sociale, cum ar fi existenţa, conservarea, supravieţuirea grupurilor sau colectivităţilor aflate în pericol de exterminare, valori de a căror ocrotire depind în ultimă instanţă securitatea omenirii în ansamblul ei ca şi în menţinerea păcii.

Controversele de care s-a amintit se concentrează tocmai asupra definirii acestor valori.

Astfel, pînă la un anumit moment, concepţia prevalentă în literatura de specialitate a fost că protecţia instituită prin art. 357 C. pen. este bivalentă, adresîndu-se pe de o parte grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase, iar pe de alta, colectivităţilor umane, acestea din urmă nebeneficiind de determinări legale, suplimentare.

Ca urmare a evenimentelor produse în luna decembrie 1989 şi a investirii instanţelor judecătoreşti române cu primele cauze avînd ca obiect acuzaţia de genocid comis împotriva unor colectivităţi, problema analizată a căpătat o relevanţă practică.

În acest context, în literatura de specialitate s-a repus în discuţie vechea concepţie consacrată în doctrină, susţinîndu-se în esenţă că cele două noţiuni - "colectivitate" şi "grup" - sînt foarte apropiate ca semnificaţie ori chiar se suprapun şi că, în intenţia legiuitorului, ambelor li se aplică determinarea naţională, etnică, rasială ori religioasă.

Argumentele în favoarea noii abordări teoretice au fost căutate în interpretarea textuală (gramaticală), istorică, sistematică şi logico-juridică a normelor incidente în materia genocidului. Aşa fiind, rediscutarea acestor interpretări devine absolut necesară.

§F. O interpretare textuală presupune înainte de orice analizarea art. 357 C. pen. din punct de vedere gramatical, pe baza datelor oferite de lucrările ştiinţifice de referinţă în materie (a se vedea de exemplu tratatul "Gramatica limbii române" 2 vol., elaborat de un colectiv condus de acad. Al. Graur şi editat sub egida Academiei Române în anul 1966).

O asemenea analiză evidenţiază că cele 4 adjective - "naţional, etnic, rasial sau religios" - au funcţia sintactică de atribute adjectivale. Aşa fiind, ele "se acordă cu substantivul determinat în gen, număr şi caz", existînd şi posibilitatea de a determina nu numai unul ci şi "două sau mai multe substantive".

Întrucît în textul art. 357 C. pen. aceste patru adjective au forma specifică genului masculin singular, este cert că acordul a fost făcut numai cu substantivul "grup" de unde s-ar putea deduce că între ele şi substantivul "colectivitate" nu există nici raporturi de determinare.

Concluzia nu poate fi totuşi chiar atît de tranşantă.

Specialiştii în studiul gramaticii, autori ai lucrării menţionate, au evidenţiat existenţa unor situaţii de excepţie în care normele amintite se aplică nuanţat: "Cînd ... un singur atribut adjectival determină mai multe substantive se pune problema numărului care se va da atributului, iar dacă substantivele sînt de genuri diferite se ridică şi problema genului". Cu referire la o asemenea situaţie s-a arătat că "există şi posibilitatea de a face acordul numai cu ultimul substantiv, lăsînd atributul la singular dacă ultimul substantiv este la singular".

Pe de altă parte s-a menţionat şi împrejurarea că "în limba contemporană aceste construcţii încep să fie evitate, deoarece din ele nu rezultă clar că atributul se referă şi la primul substantiv" (subl. ns. - Op. cit. vol. 2 pag. 145-146).

Fiind vorba de un tip de construcţie lingvistică a cărei lipsă de claritate fusese evidenţiată ştiinţific într-o lucrare de referinţă publicată încă din anul 1966 se poate presupune că în anul 1968 legiuitorul ar fi evitat utilizarea ei dacă ar fi dorit să indice fără echivoc că şi substantivul "colectivitate" este determinat de cele patru atribute adjectivale.

Fără a supralicita acest argument este de observat că oricum o interpretare textuală, făcută exclusiv din punct de vedere gramatical a art. 357 C. pen. nu este suficientă pentru a defini cu exactitate obiectul juridic specific al infracţiunii de genocid.

Se impune deci extinderea acestei interpretări textuale şi în raport cu criteriul semantic.

În literatura juridică s-a susţinut recent că cele două noţiuni - "colectivitate" şi "grup" - sînt perfect sinonime, argumentîndu-se că aceasta rezultă la "o simplă lectură a unui dicţionar serios". În acest context a fost citat însă dicţionarul Larousse care nu are ca obiect definirea unor cuvinte româneşti (pag. 7 - Prof. dr. doc. Tudor R. Popescu - Prefaţă la lucrarea "Genocidul" publicată de dr. Gh. Diaconescu în Ed. Militară, Bucureşti 1991).

Este adevărat că numărul românilor cunoscători ai limbii franceze este suficient de mare pentru a argumenta existenţa în ţara noastră a unui adevărat fenomen de "francofonie". Dacă însă afinităţile personale faţă de cei inculpaţi pentru genocid sînt mascate prin supralicitarea afinităţilor culturale şi lingvistice româno-franceze raţionamentul juridic nu poate fi decît unul distorsionat.

Chiar dacă îşi are originea în împrumutul lingvistic (conf. fr. collectivité) în limba română substantivul colectivitate a fost asimilat, modificîndu-şi parţial sensul iniţial.

În urma acestei evoluţii, el nu mai desemnează orice grup uman ci doar anumite grupuri caracterizate prin relaţii sociale specifice.

Faptul rezultă din definiţiile date "colectivităţii" în dicţionare româneşti a căror seriozitate şi rigurozitate ştiinţifică nu poate fi pusă la îndoială (a se vedea de exemplu Dicţionarul limbii române moderne - Ed. Academiei 1958 şi Dicţionarul explicativ al limbii române - Ed. Academiei 1975).

Potrivit acestor dicţionare ea reprezintă "un grup de oameni care duc o viaţă colectivă" sau, în altă formulare "un grup de oameni care trăiesc şi muncesc în comun", între cele două variante neexistînd diferenţe notabile.

În aceste definiţii, categoria generică (genul proxim) este desemnată prin expresia "grup de oameni", colectivitatea nefiind decît unul dintre diversele tipuri de grup posibile.

Scoasă din contextul art. 357 C. pen. formularea "o colectivitate sau un grup" ar constitui deci un pleonasm şi tot aşa ar fi dacă s-ar considera că cele două substantive pe care le conţine sînt determinate în egală măsură prin atributele "naţional, etnic, rasial sau religios".

Există însă şi o a treia ipoteză posibilă, anume aceea că legiuitorul a avut în vedere ca respectivele determinări să nu vizeze decît substantivul "grup". Din prisma ei, textul art. 357 C. pen. are o deplină coerenţă, atît gramaticală cît şi logică, obiectul protecţiei legale astfel instituite fiind structurat în jurul anumitor grupuri caracterizate suplimentar prin cîte un element, care le asigură individualitatea, fie că este vorba de relaţiile de convieţuire ale mebrilor săi (ca în cazul colectivităţii) fie de apartenenţa lor naţională, etnică sau rasială comună ori de convingerile religioase identice.

Consacrată fiind şi în majoritatea lucrărilor de specialitate, ultima variantă se evidenţiază drept singura cu adevărat ştiinţifică, deoarece interpretarea riguroasă a unui act normativ nu se poate construi pornind de la premisa unor deficienţe de exprimare a legiuitorului.

Faptul că analiza textuală - gramaticală şi semantică - a art. 357 C. pen. confirmă indubitabil această variantă i-a şi determinat pe adversarii ei să se concentreze asupra altor modalităţi de interpretare a actelor normative aplicabile în materia genocidului, modalităţi care urmează a fi abordate în continuare.

Înainte de a încheia analiza textuală a art. 357 C. pen., o clarificare se impune cu privire la semnificaţia exactă ce se poate atribui formulării "... în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate ...".

Problema este dacă hotărîrea de utilizare a armelor de foc şi a muniţiei de război împotriva unei mase de demonstranţi este aptă să ducă la atingerea scopului astfel formulat.

Precizarea este necesară, deoarece în apărarea unora dintre inculpaţi s-a invocat şi faptul că o masă de demonstranţi nu prezintă elementele de coeziune şi stabilitate care dau individualitate unei colectivităţi, ca de exemplu cadrul geografic, social şi istoric în care vieţuiesc în comun membri acesteia.

Este evidentă în aceste afirmaţii o tendinţă de a da elementului stabilitate o pondere pe care definiţiile de dicţionar ale "colectivităţii" nu o menţionează. Potrivit acelor definiţii nu ar fi exclusă posibilitatea existenţei unei colectivităţi în care elementul de coeziune să fie convingerile politice ori interesele economice sau sociale.

Admiţînd totuşi că acest punct de vedee are un anumit temei, faptul rămîne lipsit de relevanţă practică deoarece chiar dacă mulţimile de demonstranţi la care ne referim în speţă nu au coeziunea unei colectivităţi structurate pe criteriul geografic, ele s-au manifestat în orice caz ca părţi importante ale unor asemenea colectivităţi.

Este de amintit că acţiunea de contestare a fostului regim politic declanşată în România în luna decembrie 1989 s-a caracterizat în primele etape prin forme de protest colective iniţiate succesiv de cetăţeni ai mai multor localităţi. Trebuie de asemenea subliniat că, în momentul declanşării protestelor, activităţile politice erau interzise prin norme legale, inclusiv de nivel constituţional, excepţie făcînd cele iniţiate de o singură asemenea organizaţie. Atribuindu-şi rolul de "centru vital al întregii naţiuni" respectiva formaţiune deţine deci un monopol absolut asupra vieţii politice la care se adaugă şi "rolul conducător" pe care în mod programatic îl exercita asupra întregii vieţi economice şi sociale, inclusiv asupra formelor de organizare obştească sau profesională, de tip sindical.

Prin urmare, o reală mişcare contestatară nu se putea produce decît în afara acestor structuri. Din acest punct de vedere acţiunea în cadrul colectivităţilor structurate geografic în care trăiau a reprezentat la momentul la care ne referim singura alternativă aflată la dispoziţia celor care au decis să-şi facă publice şi să îşi susţină convingerile contrare fostului regim politic.

Ieşirea succesivă a maselor de demonstranţi pe străzile mai multor localităţi este ilustrativă pentru acest fenomen.

Iar dacă, raportat la întreaga populaţie a acelor localităţi, ponderea protestatarilor nu a fost aceeaşi, cunoscînd în general o creştere progresivă o dată cu evoluţia evenimentelor, este cert că aceia care nu s-au alăturat acţiunilor de protest nici nu le-au dezaprobat într-o formă cît de cît sesizabilă. Aşadar, masele de manifestanţi constituiau cu certitudine o parte - şi anume o parte reprezentativă - a acelor colectivităţi, iar riposta dată lor ca urmare a hotărîrii de utilizare a armelor de foc şi a muniţiei de război depăşea vizibil proporţiile unei simple reprimări a demonstraţiei constituindu-se într-o acţiune aptă de a atinge scopul distructiv prevăzut de art. 357 C. pen.

§G. Definirea restrictivă a obiectului juridic specific infracţiunii de genocid nu îşi găseşte cu adevărat confirmarea nici dacă se apelează la interpretarea istorică a normelor legale.

O asemenea interpretare este de natură a evidenţia că, dimpotrivă, în mod constant s-a manifestat tendinţa legiuitorului român de a extinde incidenţa reglementărilor instituite în materia genocidului.

De exemplu, una dintre cele două rezerve care au însoţit, conform Decretului nr. 236 din 11 octombrie 1950, aderarea României la "Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid" se referea la art. XII şi constă într-o declaraţie prin care statul român exprima punctul de vedere potrivit căruia efectele Convenţiei se aplicau necondiţionat şi "teritoriilor neautonome, inclusiv teritoriile sub tutelă". Întrucît articolul menţionat lasă şi în prezent această aplicare la latitudinea statului care "conduce relaţiile externe" ale fiecărui teritoriu dependent este evident că viziunea oficială românească privitoare la domeniul reglementării genocidului a fost de la început una extensivă, cel puţin cît priveşte aspectul menţionat.

O orientare similară se regăseşte însă şi în continuare în modul de redactare al textului art. 231/2 din vechiul Cod penal român aflat în vigoare pînă la 1 ianuarie 1969 şi prin care genocidul a fost incriminat pentru prima oară în dreptul intern român.

Acest text enumera acţiunile care formau obiectul material al infracţiunii - într-un mod asemănător celui prevăzut de art. 357 din actualul cod penal - existenţa genocidului fiind condiţionată de săvîrşirea lor "în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup sau o colectivitate omenească, din motive de rasă, naţionalitate sau religie" (subl. ns.).

Este amintit că la rîndul său art. II al Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid condiţiona existenţa acestei infracţiuni de "intenţia de a distruge în totalitate, sau numai în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios" (subl. ns.).

Alăturarea noţiunii de colectivitate omenească celei de grup este deci creaţia legiuitorului român şi datează din anul 1960. Întrucît cele două noţiuni nu sînt - aşa cum s-a demonstrat - sinonime, se remarcă şi în acest caz tendinţa ca în planul dreptului intern să se adopte o reglementare avînd un domeniu de aplicare mai largă decît cel preconizat prin Convenţie.

Nu mai puţin adevărat este şi faptul - de asemenea demonstrat - că, sub aspect semantic noţiunea de colectivitate se subsumează celei de grup astfel încît alăturarea lor în textul de lege citat, fără nici o altă precizare sau diferenţiere constituia un pleonasm.

Aceeaşi lipsă de rigurozitate se regăsea şi în descrierea acţiunilor care - conform art. 231/2 din fostul Cod penal - formau elementul material al infracţiunii de genocid, descriere în care noţiunea de colectivitate nu a mai fost reluată, iar referirile s-au făcut exclusiv la aceea de grup: a) uciderea membrilor grupului; b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului ş.a.m.d.

Nu s-ar putea susţine deci cu temei că art. 231/2 din vechiul Cod penal exprima voinţa legiuitorului mai corect decît art. 357 din actualul Cod penal în a cărui redactare nu se mai regăsesc asemenea inadvertenţe.

Dimpotrivă, ţine de logica elementară că abandonarea unei formulări legale şi înlocuirea ei cu o alta s-a datorat tocmai faptului că noul text exprimă mai fidel voinţa şi intenţiile legiuitorului.

În altă ordine de idei este de remarcat, tot sub aspect istoric, că în cele peste două decenii de la intrarea în vigoare a art. 357 C. pen., majoritatea studiilor teoretice au considerat că obiectul reglementării sale este mai larg decît acela preconizat prin Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.

Acest fapt nu a fost apreciat totuşi de nici unul dintre autorii studiilor menţionate drept o încălcare a Convenţiei, iar punctul lor de vedere nu a fost infirmat în plan legislativ de vreme ce de la adoptarea sa şi pînă în prezent art. 357 C. pen. nu a suferit modificări de redactare.

Or, este neîndoielnic că, după evenimentele din luna decembrie 1989 a existat o preocupare declarată a legiuitorului de reconsiderare a actelor normative care contraveneau obligaţiilor asumate de România pe plan internaţional.

Aceste preocupări nu au ocolit nici legislaţia în materia genocidului aşa cum rezultă cu certitudine din faptul că prin Decretul nr. 225 din 14 mai 1990, statul român a renunţat la prima rezervă făcută în anul 1950 cu ocazia aderării la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Pînă la înlăturarea ei, acea rezervă permitea României ca, în cazul implicării sale într-un diferend interstatal relativ la aplicarea, interpretarea sau executarea Convenţiei să încalce prevederile art. IX al acesteia refuzînd jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie.

O măsură legislativă similară nu a fost luată însă cît priveşte textul art. 357 C. pen., deşi la data emiterii decretului menţionat problema raportului dintre textul Convenţiei şi cel al legii penale interne depăşise planul strict teoretic, interesînd şi activitatea practică a instanţelor de judecată investite cu primele cauze avînd ca obiect acuzaţia de participare la infracţiunea de genocid.

§H. În sprijinul afirmaţiei că, potrivit art. 357 C. pen. noţiunea de "colectivitate" ar fi supusă aceloraşi determinări ca aceea de "grup" s-au invocat şi argumente ţinînd de interpretarea sistematică a textelor de lege.

S-a susţinut astfel, că cele cinci infracţiuni grupate sub titlul al XI-lea - "Infracţiuni contra păcii şi omenirii" - au în sistemul Codului penal o existenţă distinctă, asemănările dintre ele ţinînd de obiectul juridic comun ca şi de împrejurarea că încriminarea respectivelor fapte a avut loc ca urmare a unor obligaţii asumate de statul român prin convenţii internaţionale. A fost subliniat şi faptul că în Codul penal anterior ele au fost introduse în bloc prin Decretul nr. 212/1960 sub forma articolelor 231/1 - 231/5, iar la elaborarea Codului penal din anul 1968 ele au fost transpuse tot împreună în articolele 356-360. S-a susţinut că, dacă în cazul celorlalte patru infracţiuni transpunerea dintr-o lege în alta a fost efectuată menţinîndu-se "exact conţinutul încriminării lor primare" şi operîndu-se doar modificări de ordin stilistic ale textelor, în acelaşi sens trebuie interpretată şi reformularea conţinută în art. 357 C. pen. (pag. 86-89; Gh. Diaconescu; Op. cit.).

Pornind tot de la sistematizarea actualului Cod penal s-a afirmat că dacă art. 357 C. pen. protejează împotriva exterminării orice colectivităţi, deci şi pe cele formate din convingeri politice comune, atunci componenta politică a încriminării ar fi impus includerea acelui text de lege în Titlul I al părţii speciale a Codului penal, alături de infracţiunile contra securităţii statului. S-a argumentat că în sistemul actualului Cod penal (partea specială) "succesiunea încriminărilor a fost gîndită şi ordonată pe criteriul importanţei relaţiilor sociale care fac obiectul ocrotirii penale, respectiv pe o scară descrescătoare de la cel mai important, de la cel mai grav, spre o gravitate redusă".

Ar rezulta deci că "faptele ilegale prin care erau vizate structurile politice şi statale" - grupate fiind sub Titlul I - prezentau în concepţia legiuitorului român cel mai mare grad de periculozitate şi că nici o asemenea faptă nu era susceptibilă a fi încriminată în alt titlu al Codului penal.

Concluzia acestui raţionament este că, nefiind inclusă în Titlul I al părţii speciale, infracţiunea de genocid nu ar putea avea în nici un caz determinări politice (pag. 98-99 - Gh. Diaconescu, Op. cit.).

Deşi paralela dintre genocid şi infracţiunile contra securităţii statului este în mod evident forţată este demn de semnalat faptul că posibilitatea existenţei unor colectivităţi "formate din convingeri politice comune" este acceptată chiar şi de autorul acestui ultim raţionament.

Cealaltă premisă - aceea că sistematizarea faptelor încriminate de Codul penal urmează o ordine descrescătoare de la cea mai gravă la cea mai puţin gravă - este doar relativ adevărată, iar în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii ea este în orice caz falsă, căci altfel nu s-ar justifica regimul lor sancţionator, mult mai sever decît acela preconizat în majoritatea articolelor care în sistemul Codului penal preced Titlul al XI-lea al părţii speciale.

Într-un anume sens se poate afirma că dimpotrivă, aceste infracţiuni sînt cele mai grave, deoarece ele vizează pacea şi omenirea care, pe scara valorilor protejate de legea penală, se situează la cel mai înalt nivel; existenţa şi apărarea lor constituie condiţii prealabile salvgardării tuturor celorlalte valori sociale indiferent că este vorba de fiinţa umană, cu toate atributele ei sau despre proprietate, despre ordinea socială ori despre structurile politice şi statale ş.a.m.d.

Iar dacă prin Convenţia din anul 1948 s-a afirmat axiomatic că exterminarea unui grup naţional, etnic, rasial sau religios periclitează pacea şi omenirea, nu există argumente pentru a se susţine că un asemenea pericol nu subzistă şi în cazul distrugerii totale sau parţiale - de exemplu din considerente politice - a unei colectivităţi. Prin urmare, nu constituie o inadvertenţă a legiuitorului faptul că şi în noua redactare adoptată în anul 1968, încriminarea genocidului a fost inclusă tot în categoria infracţiunilor împotriva păcii şi omenirii.

În acelaşi timp nu se poate susţine că obiectul juridic generic al infracţiunilor grupate sub unul sau altul dintre titlurile Codului penal determină o asemenea integrare a textelor încriminatorii încît modificarea esenţială a unuia dintre ele să fie de neconceput fără reconsiderarea corespunzătoare a celorlalte.

Dimpotrivă, se constată că, de pildă, modificările legislative intervenite după anul 1969, precum cele prevăzute de Legea nr. 6/1976 şi de Decretul nr. 365/1976, au vizat anumite infracţiuni privite individual şi niciodată întregul titlu sub care acestea erau grupate în partea specială a Codului penal.

Cu atît mai puţin se poate afirma existenţa unei asemenea interdependenţe în cazul infracţiunilor grupate sub Titlul al XI-lea. Deşi obiectul lor juridic generic este comun, acestea sînt foarte diferite din punctul de vedere al obiectului juridic specific, subiectelor şi conţinutului.

Încriminarea lor ca urmare a unor obligaţii internaţionale nu atenuează ci, mai degrabă, accentuează caracterul eterogen al Titlului al XI-lea, deoarece respectivele obligaţii au fost asumate de statul român prin mai multe tratate sau convenţii internaţionale, la date şi din considerente foarte diferite.

Nu există deci nici o raţiune pentru a se aprecia că, dacă între vechiul şi actualul cod penal nu există deosebiri de substanţă în încriminarea celorlalte patru infracţiuni prevăzute în Titlul al XI-lea, o asemenea deosebire este exclusă în cazul reformulării aduse prin art. 357 C. pen.

§I. Pe baza a ceea ce s-a numit o interpretare logico-juridică s-a susţinut că ar fi incredibil ca, la nivelul anului 1968, exponenţii puterii din România să fi acceptat intrarea şi menţinerea în vigoare a unui text de lege care ar fi permis pedepsirea faptelor săvîrşite de ei şi de aparatul de stat aflat în subordinea lor împotriva eventualilor opozanţi politici. S-a argumentat că o asemenea măsură legislativă venea în vădită contradicţie cu prevederile art. 166 C. pen. potrivit cărora simpla exprimare a "unei alte ideologii decît a celei oficiale" constituia infracţiune, putînd atrage o pedeapsă între 5 şi 15 ani închisoare.

Acest raţionament omite faptul esenţial că, pentru exponenţii regimului amintit, deţinerea monopolului puterii constituia la acea dată o garanţie absolută a exonerării lor de orice răspundere pentru reprimarea chiar în condiţii ilegale - a opozanţilor politici.

Ilustrativă pentru concepţia oficială a vremii este comunicarea adresată de guvernul român la 27 februarie 1973 Comisiei ONU pentru drepturile omului: "... Garanţiile constituţionale, cum ar fi cele precizate mai sus, născute din însăşi natura regimului social şi politic al R.S.R. fac practic imposibilă comiterea crimei de genocid. În aceste condiţii, - sancţionarea acestei infracţiuni grave prevăzute de Codul penal a fost determinată într-o manieră preponderentă de necesitatea de a colabora pe plan internaţional pentru prevenirea şi reprimarea genocidului, avînd în vedere dispoziţiile Convenţiei privind crima de genocid din cadrul ONU - cît şi de necesitatea de a asigura cadrul juridic care să permită pedepsirea acelor infractori care se refugiază sau sînt arestaţi pe teritoriul românesc" (subl. ns.).

Rezumînd acest comunicat, rezultă că obligaţiile asumate de statul român pe plan internaţional au influenţat procesul intern de legiferare "într-o măsură preponderentă", deci nu în exclusivitate.

Textul oficial citat, oferă şi un posibil indiciu că raţiunile care au determinat legiuitorul să scoată noţiunea de "colectivitate" de sub incidenţa condiţionării naţionale, etnice, rasiale ori religioase trebuie căutate mai degrabă în domeniul relaţiilor internaţionale decît în interiorul societăţii româneşti.

Episodul acţiunilor desfăşurate în Indonezia în perioada 1965-1966 este concludent din acest punct de vedere de vreme ce victimele - al căror număr este estimat la 500-1000 de persoane - erau caracterizate prin apartenenţa etnică (chinezi) dar şi prin orientarea politică (comunişti) (pag. 163; Gh. Diaconescu; Op. cit.).

Afinităţile regimului politic din România cu acele victime nu mai trebuie dovedite, ele constituind o explicaţie plauzibilă a motivelor pentru care, doi ani mai tîrziu acest regim a considerat util să extindă domeniul protecţiei legislative contra genocidului şi asupra altor colectivităţi decît cele naţionale, etnice, rasiale sau religioase.

Cu tot conţinutul ipotetic al acestui raţionament este cert că amintitul episod infirmă susţinerile potrivit cărora între anii 1960-1968 pe plan mondial nu s-au produs evenimente de natură a afecta interese politice ori statale româneşti într-un asemenea mod încît să explice noua opţiune a legiuitorului.

Tot în numele interpretării logico-juridice s-a susţinut că respectiva opţiune legislativă reprezintă o încălcare a obligaţiilor asumate de către statul român prin Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.

S-a subliniat că normele internaţionale astfel instituite au un caracter imperativ (jus cogens) chiar şi pentru statele care nu au aderat la convenţie, că de la ele nu se poate deroga prin reglementări de drept intern şi că, modificarea lor este de conceput doar sub forma unor tratate internaţionale, avînd o forţă juridică similară Convenţiei. Au fost citate în acest sens diverse lucrări ştiinţifice, preambulul Convenţiei, Avizul consultativ în materie emis la 28 mai 1951 de către Curtea Internaţională de Justiţie şi documentele Conferinţei de la Viena pentru codificarea dreptului tratatelor (pag. 94-97; Gh. Diaconescu; Op. cit.).

În realitate, nici una dintre sursele documentare citate nu se referă însă la situaţia - existentă în legislaţia română - cînd norma internă este mai exigentă sau are un domeniu de aplicare mai larg decît aceea internaţională instituită prin Convenţie.

Este într-adevăr neîndoielnic caracterul imperativ al Convenţiei pentru raporturile interstatale însă actuala lege română nu derogă în nici un fel de la cerinţele ei.

Noţiunea de derogare sau cea de excepţie de la prevederile unui act normativ are un conţinut relativ care depinde de obiectul reglementării.

Dacă raportarea se face la prevederile Convenţiei din anul 1948 trebuie ţinut seamă că obiectul acesteia constă în stabilirea unor standarde minime cît priveşte apărarea, în planul dreptului intern, a grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase.

Pin urmare, legislaţia internă va fi derogatorie numai în măsura în care nu se va conforma acestor cerinţe minime.

Faptul că, de exemplu între 1950 şi 1960, timp de 10 ani de la aderarea la Convenţie, statul român nu s-a conformat obligaţiei asumate potrivit art. V de a-şi adapta în mod corespunzător legislaţia internă a constituit o derogare, adică o încălcare a normei imperative citate. La fel poate fi calificat şi textul art. 231/2 din vechiul Cod penal care încălca art. II al Convenţiei, încriminînd genocidul săvîrşit "din motive de rasă, naţionalitate sau religie", dar nu şi pe cel comis din considerente etnice[1].

Cu totul alta este situaţia art. 357 din actualul Cod penal care asigură fără nici o derogare protecţia împotriva genocidului a grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase, preluînd ca atare şi formulările cuprinse în Convenţie.

Într-un asemenea context, faptul că această protecţie se extinde şi asupra altor colectivităţi nu constituie o încălcare a uneia sau alteia din normele Convenţiei. Este şi firesc pentru că, deşi prin Convenţie nu s-a urmărit protejarea oricăror colectivităţi, împotriva acţiunilor de exterminare a acestora, scopul ei nu a fost nici de a crea o imunitate pentru cei care promovează asemenea acţiuni.

Cu alte cuvinte, sub aspectul analizat, legea română nu este nici conformă nici contrară Convenţiei ci doar neutră în raport cu prevederile acesteia.

Este pe deplin posibil deci ca, de exemplu, un alt stat să refuze extrădarea unei persoane acuzate în România de infracţiunea de genocid comisă împotriva unei colectivităţi. Un asemenea refuz nu se va datora însă unei "încălcări" de către statul român a obligaţiilor internaţionale asumate ci împrejurării că respectiva cerere excede domeniul de reglementare al Convenţiei şi este prin urmare, inopozabilă semnatarilor acesteia.

Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţia României "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale".

Deşi principiul astfel enunţat marchează în esenţă un evident progres în protejarea drepturilor umane, referirea la "neconcordanţele" dintre dreptul internaţional şi cel intern este într-o anumită măsură echivocă.

Interpretat extensiv acest text constituţional ar impune legii române conformarea pînă în cele mai mici amănunte cu convenţiile internaţionale. Pe lîngă alinierea la standardele internaţionale în materie s-ar ajunge într-o asemenea situaţie la transformarea acestor standarde în adevărate bariere în calea progresului dreptului intern.

De pildă, rezerva făcută de statul român şi menţinută şi în prezent cu privire la aplicarea condiţionată a Convenţiei şi în teritoriile dependente este în mod paradoxal mai apropiată de tendinţa actuală de dezvoltare a dreptului internaţional decît textul corespunzător al Convenţiei.

Din acest punct de vedere legea internă română nu "concordă" cu dreptul internaţional.

Nu la asemenea neconcordanţe face deci referire art. 20 alin. 2 din Constituţie. Sensul exact al acestui text constituţional nu poate fi decît acela că reglementările internaţionale devin aplicabile în măsura în care standardele minime instituite de ele nu au fost respectate de legea internă română.

S-a argumentat mai sus însă că art. 357 C. pen. nu contravine cerinţelor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid - pe care le respectă cu rigurozitate - ci doar crează un regim sancţionar similar şi pentru alte fapte decît cele prevăzute de tratatul internaţional.

§J. Într-un raţionament juridic "argumentul autorităţii" are doar o valoare limitată. Această valoare nu poate fi totuşi ignorată cu desăvîrşire, mai ales dacă în discuţie, este repusă o problemă asupra căreia, pînă la un anumit moment, s-a manifestat o unanimitate a punctelor de vedere exprimate de autorii lucrărilor de referinţă ale ştiinţei dreptului penal. Acesta este şi cazul studiilor dedicate infracţiunii de genocid pînă în anul 1989 (a se vedea "Explicaţii teoretice ale Codului penal român", V. Dongoroz şi colectiv, Ed. Academiei - Bucureşti 1972; "Codul penal - comentat şi adnotat", T. Vasiliu şi colectiv, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977; "Drept penal - parte specială", Oliviu Augustin Stoica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976; "Codul penal pe înţelesul tuturor", George Antoniu, Marin Popa şi St. Daneş, Ediţia a IV-a, Ed. Politică, Bucureşti 1988).

Orientările teoretice sintetizate în aceste lucrări, au fost ulterior însuşite de practica judecătorească, iar faptul nu se datorează în primul rînd prestigiului ştiinţific - de altfel incontestabil - al autorilor citaţi, cît mai ales obiectivităţii şi consecvenţei studiilor efectuate de ei.

Rămîne de stabilit în ce măsură aceste două caracteristici se regăsesc şi în recenta încercare de remodelare a doctrinei, atîta timp cît principalul său promotor[2] s-a aflat în luna decembrie 1989 în imediata apropiere a celor care, la Timişoara, conduceau acţiunile represive, iar ulterior a contribuit direct la fundamentarea acuzaţiei publice de participare la genocid împotriva mai multor inculpaţi.

Îndoieli cît priveşte oportunitatea calificării juridice date unor fapte de genocid comise de cetăţeni români au fost formulate şi în raport cu aşa numitul "caracter infamant" al acestei infracţiuni, despre care se susţine că s-ar răsfrînge şi asupra poporului căruia îi aparţin făptuitorii.

Această discuţie vizează două aspecte:

Ca argumentaţie împotriva aplicării art. 357 C. pen. ea este pe cît de străină domeniului raţionamentelor juridice, pe atît de falsă.

În realitate, orice infracţiune are într-o annumită măsură caracter infamant pentru făptuitorul ei. A susţine însă că acest caracter s-ar răsfrînge asupra întregului popor căruia îi aparţin făptuitorii, echivalează cu exacerbarea nejustificată a unei pretinse culpe colective care ar face ca orice represiune penală să pară imorală şi inutilă.

Absurdul afirmaţiei analizate este şi mai clar evidenţiat dacă se are în vedere situaţia victimelor care, aparţinînd şi ele aceluiaşi popor, s-ar afla - conform liniei de gîndire menţionate - tot într-o situaţie "infamantă".

În realitate însă, în urma evenimentelor din luna decembrie 1989, reacţia prevalentă pe plan mondial a fost nu de oprobiu ci de compasiune faţă de poporul român, fapt explicabil faţă de numărul considerabil al victimelor, morţi şi răniţi, înregistrate cu acel prilej.

În altă ordine de idei este real însă că "în conştiinţa comună" noţiunea de genocid este de regulă asociată cu activităţile desfăşurate în Germania în perioada regimului nazist în scopul exterminării unor întregi populaţii.

Este de asemenea o certitudine că actele criminale săvîrşite în România în luna decembrie 1989 nu au cunoscut nici pe departe asemenea dimensiuni şi nici nu s-au soldat cu zeci de mii, sute de mii ori milioane de victime.

Aşa cum s-a argumentat deja, în raport cu cerinţele Convenţiei din anul 1984 [1948 - greşeală de dactilografiere în text - n.n.] şi cele ale art. 357 C. pen., numărul victimelor rezultate nu are însă nici o relevanţă pentru calificarea unei fapte ca genocid.

Iar dacă semnificaţia exactă a noţiunii de genocid nu este decît parţial receptată de către conştiinţa publică, faptul este lipsit de relevanţă juridică şi oricum remediabil în măsura în care hotărîrile pronunţate de instanţele româneşti vor face o corectă aplicare a prevederilor art. 357 C. pen.

Încheind această analiză teoretică urmează a conchide că hotărîrea de utilizare a armelor de foc şi a muniţiei de război împotriva unor mase de manifestanţi este aptă de a conduce la distrugerea parţială sau totală a unei colectivităţi putînd fi calificată - în funcţie de aspectele concrete ale cauzei - drept infracţiune de genocid în sensul prevăzut de art. 357 C. pen.

O a doua concluzie este că prin obiectul reglementării sale, acest text de lege nu contravine obligaţiilor asumate de statul român prin Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.

Tranşarea acestor chestiuni de principiu răspunde numai unora dintre argumentele invocate în apărarea inculpaţilor. Alte apărări vizează însă aspecte mai mult sau mai puţin concrete ale evenimentelor desfăşurate în perioada 15-22 decembrie 1989.

De exemplu:

În combaterea acuzaţiei de genocid s-a susţinut printre altele că scopul utilizării armelor de foc şi al muniţiei de război nu a fost cel de distrugere totală ori parţială a unei colectivităţi aşa cum prevede art. 357 C. pen. În context, s-a avansat ideea că scopul acestei măsuri a fost de a conserva puterea de stat în mîinile celor care o exercitau la acea dată. Este de observat însă că, scopul propriei autoconservări este unul generic care guvernează practic întreaga funcţionare a oricăror sisteme politice şi cu atît mai mult a celor nedemocratice.

Acestui scop esenţial îi erau subordonate de exemplu organizarea "centralist-democratică" a societăţii şi economiei, impunerea unei "scări de valori" proprii, promovarea nelimitată a cultului personalităţii, dar şi acţiuni de mică anvergură ca de pildă hotărîrea anunţată în disperare de cauză la 21 decembrie 1989 privind majorarea alocaţiei de stat pentru copii.

Scopul generic astfel definit nu exclude şi existenţa simultană a unor scopuri imediate ale respectivelor acţiuni. De altfel, tot în apărarea inculpaţilor, s-a menţionat şi un asemenea scop imediat, care ar fi fost cel de intimidare a protestatarilor.

Această ultimă susţinere face abstracţie de dinamica evenimentelor desfăşurate iniţial la Timişoara şi în cursul cărora au fost întreprinse într-adevăr o multitudine de activităţi urmărind intimidarea participanţilor la acţiunile de protest. Utilizarea masivă a activului partidului comunist pentru a desfăşura "muncă de lămurire" în marile unităţi economice, dublată de prezenţa ostentativă a ofiţerilor de securitate, erau de natură a intimida pe cei dispuşi să extindă şi în acel cadru organizatoric protestele care cuprinseseră strada. Numărul mare de arestări din noaptea de 16/17 decembrie 1989, folosirea de către forţele de represiune a tehnicii din dotarea formaţiunilor de pompieri militari ca şi a unor mijloace contondente pentru împrăştierea demonstraţiilor produse în acea noapte şi pe 17 decembrie 1989 la amiază, simpla deplasare prin zona centrală a oraşului a unor forţe - inclusiv vehicule blindate ale Ministerului Apărării Naţionale - şi chiar utilizarea muniţiei de manevră au fost acţiuni care, de asemenea, se subordonau pînă la un punct scopului de intimidare a protestatarilor.

Trecerea de la utilizarea muniţiei de manevră la cea de război a marcat însă tocmai eşecul încercărilor de intimidare. Prin construcţie, armele de foc, în măsura în care utilizează muniţia de război, sînt destinate uciderii sau vătămării fizice a adversarului.

Ţine deci de logica elementară, că utilizarea lor ca atare viza acest scop imediat, iar efectul de intimidare a celor care scăpau neatinşi de gloanţe era doar unul subsecvent, condiţionat fiind de apariţia victimelor, morţi şi răniţi.

Dacă deschiderea focului viza într-adevăr, aşa cum s-a arătat, omorîrea şi rănirea unui număr de persoane, în conştiinţa celor care au hotărît, au ordonat şi apoi au sprijinit executarea respectivului ordin, victimele nu au fost şi nu aveau cum să fie reprezentate ca individualităţi, ci doar ca elemente componente ale populaţiei Timişoarei destinate sacrificării.

Că este aşa, rezultă şi din faptul că nu a existat practic nici un criteriu cît de cît unitar al selectării victimelor, fiind ucise sau rănite multe persoane care nici măcar nu participau la acţiunile de protest, unele aflate chiar în propria locuinţă.

Cu alte cuvinte ordinul a fost emis şi executat pur şi simplu pentru distrugerea unei părţi a colectivităţii umane a Timişoarei, prin uciderea ori rănirea de locuitori ai oraşului.

Deşi prezintă, potrivit art. 176 C. pen. o anumită complexitate, omorul deosebit de grav, în tentativă sau în formă consumată, nu oferă o încadrare juridică satisfăcătoare pentru aceste activităţi infracţionale.

Propunerea procurorului de schimbare a încadrării juridice a faptelor unor inculpaţi din autorat la genocid în instigare la omor deosebit de grav, omite împrejurarea că prezumtivii instigatori nu au avut decît reprezentarea generică a viitoarelor victime, morţi şi răniţi.

Este greu de admis de exemplu, că inculpatul Bălan Radu ar fi instigat pur şi simplu la omorîrea victimei Ianoş Paris, atîta vreme cît nu a ştiut nimic despre această persoană şi nu a cunoscut împrejurările concrete în care ea avea să fie omorîtă de inculpatul Veverca Iosif.

Pe de altă parte, calificarea dată persoanelor care au plănuit, ordonat şi controlat executarea focului împotriva populaţiei ca fiind doar instigatori, tinde la o inechitabilă transferare a responsabilităţilor acelor fapte asupra simplilor executanţi aflaţi oricum în subordine militară şi supuşi conducerii factorilor politici.

Soluţia adoptată în majoritate de completul de judecată, în sensul schimbării încadrării juridice a faptelor unor inculpaţi în autorat la infracţiunea de omor deosebit de grav, nu răspunde nici ea decît parţial acestor obiecţiuni.

Pe această linie de gîndire ar însemna ca de pildă, în cazul amintit, al victimei Ianoş Paris, să existe un autor direct al omorului, Veverca Iosif, precum şi cel puţin alţi patru autori morali dintre inculpaţii trimişi în judecată în cauza de faţă: Coman Ion, Bălan Radu, Deheleanu Ion şi Corpodeanu Ioan.

Acestora li s-ar putea adăuga o întreagă listă cu numele celor care au emis ori au transmis pe cale ierarhică, pînă la făptuitorul Veverca Iosif, ordinul de utilizare a armelor de foc şi a muniţiei de război: Nicolae şi Elena Ceauşescu, Tudor Postelnicu, generalii Nuţă Constantin şi Mihalea Velicu etc.

Iar dacă, redusă astfel la absurd, ideea de autorat moral la infracţiunea de omor apare ca discutabilă în raport cu fiecare victimă în parte, cu atît mai puţin ar putea ea reflecta gradul de responsabilitate al inculpaţilor faţă de ansamblul acestor victime între care se numără nu numai cei ucişi dar şi cei răniţi.

Asemenea impedimente nu mai subzistă însă, dacă încadrarea juridică de bază este aceea de genocid în sensul art. 357 alin. 1 lit. a şi b C. pen., deoarece responsabilitatea în acest din urmă caz revine în mod preponderent celui care iniţiază, organizează şi coordonează acţiunile criminale menţionate în textul citat.

Argumentul hotărîtor în favoarea acestei încadrări constă însă, desigur, în aceea că situaţia de fapt astfel cum a fost ea reţinută în considerentele sentinţei oferă suficiente temeiuri pentru aplicarea în cauză a prevederilor art. 357 alin. 1 lit. a şi b C. pen.

Probele privind desfăşurarea şedinţei Comitetului Politic Executiv de la 17 decembrie 1989 atestă că acesta a fost momentul crucial în care hotărîrea de utilizare a armelor de foc şi muniţiei de război a căpătat o consacrare "oficială" fiind acceptată fără rezerve de către principalii factori centrali de decizie politică şi militară.

Dinamica desfăşurării respectivei şedinţe, demonstrează că în noaptea de 16/17 decembrie 1989, conducerile Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Departamentului Securităţii Statului au receptat cu circumspecţie ordinele date telefonic, în repetate rînduri, de către Nicolae Ceauşescu pentru amplificarea măsurilor de reprimare a manifestaţiilor Aceeaşi reticenţă faţă de ideea deschiderii focului s-a manifestat şi cu ocazia evenimentelor de stradă produse în data de 17 decembrie 1989 la amiază, care au culminat cu ocuparea sediului organului judeţean de partid.

Obstinaţia cu care, în timpul şedinţei Comitetului Politic Executiv, s-a revenit de mai multe ori asupra acestei "nesupuneri" a celor 3 miniştri cărora li s-a reproşat chiar şi faptul că în timpul evenimentelor menţionate s-au consultat între ei, atestă că Nicolae Ceauşescu a considerat atitudinea respectivilor demnitari drept o încercare de subminare a propriei autorităţi de comandant suprem.

Convocarea Comitetului Politic Executiv constituie deci, printre altele, şi o modalitate prin care Nicolae şi Elena Ceauşescu, mizînd pe obedienţa membrilor acestui organ politic central au dorit să îşi întărească autoritatea în faţa conducătorilor forţelor armate.

Analiza stenogramei permite evidenţierea şi delimitarea clară a trei categorii de protagonişti: prima categorie este reprezentată de soţii Ceauşescu, care, în general, au dominat discuţiile; o a doua au constituit-o cei 3 miniştri, iar cea de a 3-a au format-o ceilalţi participanţi la şedinţă.

Scena isterică a prezentării demisiei de către Nicolae Ceauşescu demonstrează că şedinţa nu s-a desfăşurat chiar în sensul dorit de el, opunerea unor componenţi ai Comitetului Politic Executiv la propunerea de destituire a celor 3 miniştri, indicînd că, cei astfel convocaţi, nu erau dispuşi în totalitatea lor să accepte rolul de simplă masă de manevră.

Acceptarea de către soţii Ceauşescu a menţinerii în funcţie a celor 3 miniştri nu poate fi interpretată decît ca pe o soluţie de compromis major, de vreme ce în timpul şedinţei, aceştia fuseseră acuzaţi de trădare şi ameninţaţi cu trimiterea în faţa plutonului de execuţie.

Cealaltă latură a compromisului a fost însă aceea că miniştrii, sub influenţa poziţiei manifestate de membrii Comitetului Politic Executiv au acceptat ca, în continuare, să acţioneze conform ordinelor date de soţii Ceauşescu, inclusiv prin utilizarea armelor de foc şi a muniţiei de război împotriva demonstranţilor.

Este motivul pentru care, dacă pentru soţii Ceauşescu, ca iniţiatori ai măsurii şi pentru ceilalţi conducători militari ca primi executanţi se poate reţine calitatea de autori ai infracţiunii de genocid, pentru membrii Comitetului Politic Executiv participanţi la respectiva şedinţă, calificarea juridică a faptei este de instigatori la infracţiunea de genocid.

Această calificare îl priveşte şi pe inculpatul Pacoste Cornel.

Pe lîngă autorii mai sus amintiţi şi care au dirijat din Capitala ţării represiunea desfăşurată nu numai la Timişoara ci şi în alte localităţi, punerea în aplicare a măsurilor criminale impunea şi o coordonare pe plan local.

Analiza probelor, astfel cum apare ea în considerentele hotărîrii, demonstrează că inculpaţii Coman Ion şi Bălan Radu au asigurat o asemenea coordonare, exercitînd un control specific pe linie politică asupra măsurilor de lichidare a fenomenului protestatar de la Timişoara.

Pentru aceşti doi inculpaţi, încadrarea juridică corectă este aceea de autori ai infracţiunii de genocid.

Acestora li se adaugă inculpaţii Popescu Ion, Sima Traian, Deheleanu Ion şi Corpodeanu Ioan care, prin funcţiile deţinute, au fost la curent cu măsurile criminale transmise de la Bucureşti şi puse în executare la Timişoara, au cunoscut amploarea masacrului şi au sprijinit în mod specific comiterea lui, motiv pentru care se fac vinovaţi de complicitate la infracţiunea de genocid.

În fine, întreaga operaţiune de sustragere de la morga Spitalului judeţean a cadavrelor, de transportare a lor la Bucureşti şi de incinerare, constituie forme de favorizare a autorilor infracţiunii de genocid. Acestei din urmă calificări i se subordonează şi activitatea inculpatului Ghircoiaş Nicolae, de sustragere a mai multor acte medicale, cuprinzînd situaţia celor răniţi şi a celor decedaţi.

[1] totuşi, în limba română "naţionalitate" şi "etnie" sînt sinonime. În limbile franceză şi engleză, "naţionalitate" este folosit cu înţelesul de "cetăţenie". Folosirea în româneşte a cuvîntului "naţionalitate" cu înţelesul de cetăţenie, după model anglo-francez, este un lucru recent.

[2] Gh. Diaconescu, autorul lucrării "Genocidul", era procuror general adjunct al României în 1989 şi a fost prezent la Timişoara în timpul revoluţiei. Unii dintre inculpaţi şi-au justificat acţiunile spunînd că nu puteau pune la îndoială legalitatea lor cîtă vreme procurorul general adjunct era prezent.