[Recursul lui Coman Ion]

 

                2. Prin unul din motivele de recurs formulate pentru inculpatul Coman Ion se susţine că probele administrate nu au fost în mod complet şi just apreciate, ceea ce a avut ca urmare comiterea unei grave erori de fapt şi condamnarea sa, pe nedrept, pentru săvîrşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi a tentativei la această infracţiune.

                În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că, pe lîngă că nu au fost administrate toate probele considerate necesare în cuprinsul hotărîrii de restituire a cauzei la procuror, prima instanţă nu a luat în considerare consemnările făcute în stenograma şedinţei fostului Comitet politic executiv al CC al PCR din 17 decembrie 1989 şi prevederile Legilor de organizare ale Ministerului de Interne şi ale Ministerului Apărării Naţionale, din care rezultă că inculpatul Coman Ion nu are nici o vină în legătură cu reprimarea demonstraţiilor de la Timişoara, deoarece ordinul de folosire a armelor de foc fusese dat, înainte de a ajunge el la Timişoara, de către Nicolae Ceauşescu în cadrul atribuţiilor ce-i reveneau în urma instituirii stării de necesitate[1].

                Se mai învederează că toate ordinele de reprimare, date de Nicolae Ceauşescu, au fost puse în aplicare de generalii şi ofiţerii cu atribuţii de comandă, în condiţiile în care se impunea să se intervină pentru combaterea distrugerilor şi actelor de vandalism provocate de unele elemente turbulente, iar nu de inculpatul Coman Ion, ale cărui responsabilităţi nu-l abilitau să dea personal ordine de a se folosi armele de foc, precum şi că, pe lîngă că nu s-a dovedit că acest inculpat a dat astfel de ordine, din probele administrate reiese că el a insistat, în toate ocaziile, ca revendicările demonstranţilor să fie rezolvate pe cale paşnică.

                În concluzie, se cere achitarea acestui inculpat pentru cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa.

                Acest motiv de recurs, care se referă la cazul de casare prevăzut la art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală ("cînd s-a comis o eroare gravă de fapt"), nu este fondat.

                Din examinarea în ansamblu a materialului probator aflat la dosar rezultă că, în urma dispoziţiei ce i s-a dat de Ceauşescu Nicolae să se deplaseze la Timişoara şi, apoi, în executarea ordinelor ce i s-au dat succesiv de către acesta, inculpatul Coman Ion s-a implicat în mod efectiv, încă din seara zilei de 17 decembrie 1989, imediat după ce a ajuns la Timişoara, în actele repetate de reprimare a demonstranţilor prin folosirea armelor de foc.

                Este de observat, în această privinţă, că faptele încadrate în cele două infracţiuni pentru care s-a pronunţat condamnarea inculpatului Coman Ion au fost reţinute pe baza analizei detaliate a probelor administrate în cauză, din care rezultă concluzii univoce, subliniate în cuprinsul sentinţei, atît cu privire la caracterul manifestaţiilor şi efectele actelor de represiune de la Timişoara, cît şi cu privire la implicarea acestui inculpat, alături de coinculpatul Bălan Radu, prim secretar al Comitetului judeţean de partid Timiş, în organizarea şi conducerea acelor acte de represiune.

                Relevantă pentru stabilirea rolului avut de inculpatul Coman Ion în întregul curs al acţiunilor pe care a trebuit să le conducă datorită atribuţiilor cu care a fost investit, este relatarea sa iniţială, din declaraţia scrisă personal, că după ce a ajuns la Timişoara a constituit un comandament, în cadrul căruia, împreună cu Bălan Radu, Matei Ilie şi alţii, a rezolvat problemele cu care au fost confruntaţi pînă la 22 decembrie 1989 (fila 9 vol. IX).

                Este adevărat că, ulterior, inculpatul Coman Ion a fost oscilant în această privinţă, susţinînd în faţa instanţei că nu s-ar fi constituit nici un comandament şi că el ar fi avut doar atribuţia de a veghea asupra modului în care erau iniţiate şi se desfăşurau acţiunile pe linie militară, dar în final a recunoscut că s-a instalat la comitetul judeţean de partid pentru a coordona toate categoriile de forţe armate existente în Garnizoana Timişoara (fila 41 vol. XIV). De asemenea, prin declaraţia făcută în instanţă, acest inculpat a recunoscut că a ţinut legătura permanentă cu punctele de comandă ale forţelor Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, că în seara zilei de 17 decembrie 1989 a transmis generalilor Guşă Ştefan şi Nuţă Constantin ordinul de a trece la executarea focului de armă, iar ulterior a coordonat diverse acţiuni cu caracter militar (filele 25-42 vol. XIV).

                Toate aceste recunoaşteri, cu ezitări explicabile, coroborate cu relatările făcute de coinculpaţii Bălan Radu, Matei Ilie şi Pacoste Cornel cu privire la rolul ce şi l-a asumat Coman Ion în perioada 17-22 decembrie 1989, precum şi cu precizările făcute de martorii g-ral Stănculescu Atanasie Victor, lt. col. Bunoaică Ion, lt. col. Sălăjan Gheorghe, Moţ Petru, fost prim secretar al comitetului municipal de partid şi primar al municipiului Timişoara, la care s-a făcut referire în motivarea sentinţei, demonstrează că inculpatul Coman Ion a organizat şi condus ansamblul acţiunilor represive ce au avut ca urmare producerea de morţi şi răniţi la Timişoara.

                Relatările făcute în această privinţă şi de coinculpaţii col. Popescu Ion, col. Sima Traian, col. Deheleanu Ion, lt. col. Corpodeanu Ioan, maior Veverca Iosif, consemnările din Registrul operaţiunilor de luptă al Diviziei a 18-a mecanizată şi din Jurnalul acţiunilor operative al Inspectoratului judeţean Timiş al M.I., declaraţiile martorilor cpt. Alexe Dumitru Ilie şi lt. col. Caraivan Constantin, care s-au referit la unele atitudini dure ale inculpatului Coman Ion, ca şi precizările făcute de martorii Bobu Emil, Curticeanu Silviu, Hârjău Mihai, Postelnicu Tudor, g-ral Chiţac Mihai şi lt. col. Obăgilă Mihai în sensul că acest inculpat era considerat şi acţiona ca un comandant unic la Timişoara, justifică pe deplin concluzia primei instanţe că inculpatului Coman Ion îi revine răspunderea pentru producerea victimelor în urma acţiunii de reprimare pe care a condus-o.

                Susţinerea din motivul de casare formulat că nu s-ar fi luat în considerare ceea ce s-a consemnat în stenograma şedinţei fostului Comitet politic executiv al CC al PCR din 17 decembrie 1989 nu corespunde realităţii, deoarece însăşi împrejurările reţinute prin sentinţă cu privire la declanşarea confruntărilor de la Timişoara sînt deduse din măsurile de reprimare hotărîte în cursul acelei şedinţe, astfel cum ele sînt relevate în cuprinsul stenogramei aflată la dosar.

                Dealtfel, în motivarea sentinţei se face referire la conţinutul stenogramei, învederîndu-se că din aceasta rezultă că, în timpul şedinţei, Nicolae Ceauşescu întreba mereu dacă Ion Coman a ajuns la Timişoara (fila 47).

                Dar, mai mult de atît din consemnările din stenograma teleconferinţei ce a avut loc în seara aceleiaşi zile, din care au fost reproduse, în considerentele sentinţei, pasajele mai semnificative (fila 47 verso vol. XXIV), ca şi din cele două documentare privind acţiunile desfăşurate de Brigada 30 securitate şi registrul de evidenţă a acţiunilor de luptă ale aceleiaşi brigăzi, la care se fac, de asemenea, referiri în cuprinsul sentinţei, rezultă fără nici o îndoială că inculpatul Coman Ion a preluat comanda tuturor forţelor militare din Timişoara şi că a dat sau transmis ordine de reprimare a demonstranţilor.

                De aceea, este evident că prima instanţă nu a comis nici o eroare în legătură cu reţinerea situaţiei de fapt, încît condamnarea sa pentru cele două infracţiuni, ca urmare a schimbării încadrării juridice, apare pe deplin justificată.

                - Printr-un alt motiv de casare, invocat oral de apărătorul inculpatului Coman Ion, se susţine că pedepsele ce i s-au stabilit sînt prea mari în raport cu împrejurările în care a săvîrşit faptele şi cu situaţia lui personală, cerînd reducerea acestora, precum şi înlăturarea sporului de pedeapsă adăugat la pedeapsa cea mai grea.

                Acest motiv de recurs este fondat.

                Potrivit art. 72 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile din partea generală a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvîrşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

                Deşi faptele reţinute în sarcina acestui inculpat prezintă un accentuat grad de pericol social, se impune totuşi să se aibă în vedere că el a acţionat în condiţiile unei evidente presiuni psihologice exercitate asupra sa de Ceauşescu Nicolae şi de organismul colectiv (fostul Comitet Politic Executiv al CC al PCR) care hotărîse adoptarea măsurilor de reprimare, precum şi ale unei stări de tensiune specifică unor asemenea evenimente.

                Or, în raport cu aceste condiţii deosebite în care a săvîrşit faptele, de vîrsta înaintată a inculpatului Coman Ion şi de starea precară a sănătăţii sale, din actele dosarului rezultînd că este suferind de arteriopatie obliterantă aterosclerotică, stenoză calcificată a ambelor artere renale, insuficienţă circulatorie cerebrală şi de alte maladii grave (filele 83 şi 86 dosar nr. 191/A/1992), trebuia să se constate că există circumstanţe atenuante, în favoarea lui, în sensul prevederilor art. 74 din Codul penal.

                Evident, constatarea circumstanţelor atenuante face necesară coborîrea substanţială a pedepselor stabilite, precum şi înlăturarea sporului de pedeapsă aplicat. În acelaşi timp, însă, urmează a se mai avea în vedere că în cazul acestui inculpat, existînd concurs între circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante, faţă de prevederile art. 80 alin. 2 din Codul penal nu este obligatorie coborîrea pedepsei sub minimul special.

                Aşa fiind, sub acest ultim aspect, recursul declarat de inculpatul Coman Ion este fondat, impunîndu-se casarea şi modificarea sentinţei, în sensul arătat, cu privire la pedepsele ce i s-au stabilit şi la sporul de pedeapsă adăugat.

 


[1] dar decretul de instituire a stării de necesitate a fost emis de Ceauşescu abia în seara de 20 decembrie 1989, nefiind însă publicat în Buletinul Oficial.