[Despre obligarea M.Ap.N. la despăgubiri]

Contestarea de către partea responsabilă civilmente a obligării sale la despăgubiri pe motiv că nu s-a ţinut seama de posibilităţile bugetare restrînse este în afara cadrului admis de lege, fiind de principiu că, potrivit art. 1000 alin. 3 din Codul civil, pentru comitenţi există o prezumţie legală absolută de răspundere, care nu admite dovada contrară, pentru întreg prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Rezultă, deci, că a considera altfel ar însemna a încălca un principiu statuat printr-o dispoziţie legală referitoare la modalitatea reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă păgubitoare.

Tot astfel, este în afara prevederilor legale aplicabile şi aprecierea, de către aceeaşi parte, că nu s-ar justifica obligarea sa la despăgubiri pe motiv că nici Wehrmacht-ul (german) nu a fost obligat la despăgubiri în cadrul proceselor judecate la Nurnberg şi nici la procesul privind foştii membri ai Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. sau în alte procese privind inculpaţi, care au săvîrşit fapte prin care s-au produs victime în rîndul demonstranţilor din decembrie 1989, nu s-au acordat despăgubiri.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, care guvernează, potrivit art. 14 alin. 2 din Codul de procedură penală, exercitarea de către persoana fizică vătămată a acţiunii civile, alături de cea penală, nu poate fi contestat dreptul celor vătămaţi, prin faptele păgubitoare comise de cei doi inculpaţi, de a se constitui părţi civile în procesul în care aceştia sînt judecaţi.

De aceea, împrejurarea că persoanele vătămate prin acţiunea de reprimare din 17-22 decembrie 1989, de la Timişoara, la care inculpaţii au participat, s-au constituit părţi civile în cadrul procesului care îi priveşte şi au cerut obligarea acestor inculpaţi şi a părţii responsabile civilmente, în calitate de comitent, la despăgubiri, nu putea împiedica instanţa de la soluţionarea laturii civile a procesului pe motiv că acele persoane vătămate nu au exercitat acţiunea civilă şi în cadrul altor procese.

În această privinţă, principiul solidarităţii răspunderii pentru prejudiciul cauzat dă posibilitatea celui păgubit să se îndrepte cu cererea sa de dezdăunare împotriva tuturor făptuitorilor sau numai împotriva unora dintre ei, precum şi a comitenţilor lor, după cum el va crede de cuviinţă că i se poate asigura o justă şi integrală reparare a prejudiciului, urmînd ca toţi cei obligaţi să poată uza de acţiunea în regres, după caz, atît împotriva celorlalţi făptuitori (prepuşi), cît şi împotriva celorlalţi comitenţi.

În ceea ce priveşte invocarea precedentului neobligării Wehrmacht-ului la despăgubiri, în calitate de comitent, pentru prepuşii săi condamnaţi în procesul de la Nurnberg, deşi există similitudine de fapte şi de consecinţe cu cele ce privesc cauza de faţă, problema dacă în acel proces s-a stabilit răspunderea civilă a organismului menţionat, în calitate de comitent, excede atribuţiilor acestei instanţe, chiar şi sub aspectul de precedent judiciar.