[Condiţii legale pentru calitatea de autor al infracţiunii]

4. Potrivit art. 24 din Codul penal, autor al infracţiunii este persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

În cazul în care, la comiterea acesteia, şi-au adus contribuţia, nemijlocit, mai multe persoane, toate acestea au calitatea de autori ai faptei, iar între ei situaţia de coautori.

Fiecare coautor fiind un autor, poziţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor (art. 24 din Codul penal).

Coautorat există, prin urmare, atunci cînd cel puţin doi participanţi au săvîrşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică au efectuat acte de executare a acesteia.

În sensul strict al termenului, prin acte de executare sau săvîrşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se înfăptuieşte direct acţiunea sau inacţiunea incriminată.

Actele de executare aparţin laturii obiective a infracţiunii şi, pentru a constitui acte de autorat (coautorat) trebuie să îndeplinească şi condiţia nemijlocirii.

Există însă şi o categorie de acte materiale care, fără să aparţină (dar numai în mod aparent) acţiunii incriminate de textul de lege menţionat, contribuie totuşi într-o măsură determinantă la realizarea ei. Este vorba de acele acte care, deşi par extrinseci acţiunii nemijlocite realizate de o altă persoană, sînt indispensabile realizării faptei prevăzute de legea penală şi, din această cauză, au valoarea unor acte de săvîrşire, de autorat.

Caracterul indispensabil al actului trebuie evaluat raportîndu-l la modul în care a fost concepută şi realizată executarea, faţă de condiţiile de realizare existente în acel moment, ce au putut face necesară contribuţia şi a altor persoane la înfăptuirea acţiunii incriminate.

Cu alte cuvinte, actele indispensabile, pentru a fi asimilate celor de executare, trebuie să se afle într-o unitate indivizibilă cu actele de executare propriu-zise, cu care se completează reciproc, într-o activitate globală, unică, de executare. Această caracteristică, de indispensabilitate, le atribuie caracterul unor acte de coautorat, în pofida caracterului lor aparent secundar.

În afara actelor de executare directă sau a celor indispensabile, săvîrşirea nemijlocită a faptei mai presupune realizarea prin proprie activitate, fără interpunerea activităţii unei alte persoane, a actelor de executare ce caracterizează conţinutul obiectiv al acelei fapte.

În concluzie, autor (coautor) al unei infracţiuni nu poate fi decît acea persoană care realizează, prin acte de executare directă sau prin acte indispensabile (directe, actuale şi inevitabile în raport cu condiţiile concrete de executare), fapta prevăzută de legea penală, între acţiunile sale şi rezultatul produs neinterpunîndu-se activitatea vreunei alte persoane.

În cazul infracţiunii de omor, actele de executare sînt reprezentate de orice activitate materială care are ca rezultat moartea unei persoane. Ele pot fi comisive (împuşcare, otrăvire, înjunghiere etc.) sau omisive (atunci cînd făptuitorul are o atitudine pasivă, deşi era obligat să intervină pentru a înlătura cauza care a provocat moartea victimei).

Autor (coautor) al infracţiunii este orice persoană care săvîrşeşte, nemijlocit, acte de executare sau acte indispensabile acţiunii constitutive şi care, dacă nu s-ar fi efectuat, ar fi împiedicat săvîrşirea faptei de ucidere.

În cazul omorului săvîrşit asupra a două sau mai multe persoane (art. 176 alin. 1 lit. b din Codul penal) autor al infracţiunii este persoana care, cu intenţia de a ucide mai mult de două persoane, acţionează prin diferite mijloace asupra acestora şi, printr-unul sau mai multe acte materiale, săvîrşite în aceeaşi împrejurare, ucide cel puţin două din persoanele asupra cărora a acţionat. În caz de coautorat, pentru existenţa infracţiunii este suficient ca fiecare din participanţi să fi ucis cel puţin o persoană.

Atunci cînd elementul material al infracţiunii se realizează prin folosirea armelor de foc, autor (coautor) al infracţiunii este orice persoană care, cu intenţie de a ucide, a executat una sau mai multe acţiuni de împuşcare ce au avut drept rezultat moartea a cel puţin două persoane.

Este, de asemenea coautor al infracţiunii, în sensul celor învederate anterior, persoana care, fără a efectua acte de executare nemijlocită, a realizat acţiuni indispensabile activităţii celui care a îndeplinit acţiunea de împuşcare (a înmînat muniţia pentru ca acesta să acţioneze cu mai multă rapiditate, în condiţiile în care, astfel, victima şi-ar fi asigurat scăparea, sau a înlăturat un obstacol care se interpunea între autor şi victimă, chiar în momentul în care autorul a deschis focul, obstacol ce ar fi împiedicat uciderea victimei; or, dimpotrivă, a aşezat un obstacol în calea victimei, pentru ca aceasta să rămînă în continuare în raza de vizibilitate a celui care acţionează arma etc.).

Toate aceste acţiuni trebuie constatate în concret pentru a le putea califica în mod corect ca acte de executare sau ca acte indispensabile şi, în funcţie de caracterul lor, să poată fi stabilită calitatea persoanei care le săvîrşeşte.

În raport cu aceste considerente, nu reprezintă acte de executare sau acte indispensabile executării, specifice activităţii de autor (coautor), acţiunile prin care, în virtutea îndeplinirii unui ordin militar - acela al reprimării manifestaţiei de la Timişoara - inculpaţii Stănculescu Victor-Atanasie şi Chiţac Mihai s-au informat asupra amploarei manifestaţiei, au preluat comanda trupelor de garnizoană, le-au înarmat cu muniţie de război şi cu grenade lacrimogene, le-au amplasat în punctele de întîlnire cu manifestanţii, le-au instruit cum să acţioneze, le-au controlat cum execută ordinele, au luat măsuri de paralizare a rezistenţei protestatarilor, au urmărit care este rezultatul represiunii, evaluînd numărul morţilor şi răniţilor şi raportînd periodic despre mersul operaţiunii de reprimare a revoltei, acţiuni reţinute de instanţe ca fiind realizate de cei doi inculpaţi.

În primul rînd, aşa cum am arătat, calitatea de autor (coautor) al infracţiunii de omor este indisolubil legată de acţiunea de ucidere realizată fie prin acte de executare nemijlocită, fie prin acte indispensabile activităţii constitutive.

Or, în speţă, nu este dovedit faptul că vreunul din inculpaţi a tras focuri de armă asupra manifestanţilor, activitate în urma căreia s-ar fi produs moartea sau rănirea unei persoane sau că ar fi contribuit printr-un act indispensabil acţiunii de executare, la producerea acestui rezultat, astfel încît să fie calificaţi drept coautori ai infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. b din Codul penal.

În al doilea rînd, latura obiectivă a infracţiunii de omor este completă numai atunci cînd activitatea desfăşurată de făptuitor şi mijloacele folosite de acesta constituie cauza morţii în omorul consumat sau erau susceptibile de a produce acest rezultat în cazul tentativei.

Aşadar, existenţa unui raport de cauzalitate între elementul material şi urmare[a] imediată este indispensabilă.

Atît în doctrină, cît şi în practica judiciară este admis că legătura de cauzalitate există atît atunci cînd activitatea făptuitorului constituie cauza exclusivă a morţii, cît şi atunci cînd la această activitate s-au adăugat şi alţi factori, preexistenţi, concomitenţi sau posteriori, dacă se constată că, în complexul acestor cauze, fără intervenţia acţiunii de ucidere moartea victimei nu s-ar fi produs.

Indiferent însă că rezultatul produs este consecinţa activităţii exclusive a făptuitorului sau că la aceasta a contribuit şi manifestarea victimei, actele altor persoane sau factori exteriori de natură să exprime o contribuţie la rezultat, fără existenţa actului de violenţă săvîrşit de făptuitor nu se poate vorbi de legătură cauzală între activitatea acestuia, indiferent de natura ei şi urmarea imediată, moartea victimei.

Or, participarea inculpaţilor la evenimentele din Timişoara, chiar şi în modul reţinut de instanţe, nu le atribuie automat calitatea de coautori la infracţiunea de omor deosebit de grav, cît timp nu este dovedit că acţiunile lor reprezintă acte de executare nemijlocită la uciderea celor 72 de persoane şi rănirea celorlalte 273.

Nefiind probată executarea actului care constituie elementul material al infracţiunii, nu se poate susţine nici existenţa raportului de cauzalitate între activitatea inculpaţilor şi rezultatul produs, moartea sau rănirea persoanelor menţionate.

Unul din principiile fundamentale ale răspunderii penale, stipulat expres în dispoziţiile art. 17 alin. 2 din Codul penal, este acela că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

El exprimă concepţia că răspunderea penală nu poate exista, în sistemul dreptului nostru penal, decît pentru persoana care a săvîrşit o faptă, un act de conduită care constituie, în condiţiile legii penale, o infracţiune şi presupune totodată că există numai din momentul dovedirii vinovăţiei persoanei pentru săvîrşirea infracţiunii care constituie temeiul răspunderii penale.

Din perspectiva datelor speţei, aceasta presupune că acţiunile inculpaţilor au fost conjugate în vederea uciderii, cu intenţie, a cît mai multor persoane, rezultat care s-a şi produs.