Securitatea, un tigru de hîrtie

În ultima vreme o nouă teorie a ajuns la modă printre snobimea intelectuală românească: Securitatea este cea care l-a înlăturat pe Ceauşescu! He-hei, dacă Securitatea voia, imediat ar fi oprit revoluţia, dar de fapt securiştii au fost alături de revoluţie, ei au organizat-o, au incitat-o, iar în final, ei l-au dat jos pe Ceauşescu. De aici pînă la a cere ca securiştilor să li se dea certificate de revoluţionari, distanţa nu este prea mare.

Această teorie perpetuează mitul Securităţii atotputernice, care făcea imposibilă şi inutilă orice rezistenţă la dictatura Ceauşescu. Un mit foarte comod pentru conştiinţa multor intelectuali români, care-şi justifică astfel lipsa de atitudine din perioada dictaturii. Noi, cei care am fost prezenţi în 16 decembrie 1989 în jurul casei preotului Laszlo Tokes, n-am crezut în acest mit. Ne-am încadrat în revoluţie nu din inconştienţă şi nici din dorinţa de a deveni mucenici ai neamului, ci din convingerea că regimul Ceauşescu este şubred, poate şi trebuie să fie răsturnat! Pentru noi, Securitatea nu era o instituţie de frica căreia să tremurăm, ci un tigru de hîrtie care nu va fi în stare să se opună revoltei poporului, în cazul în care această revoltă va lua amploarea cuvenită. Căderea lui Ceauşescu părea o strălucită confirmare a punctului nostru de vedere.

Nu voi face greşeala să-i consider pe securişti "un singur gînd, o singură voinţă". În Securitate lucrau mii de oameni, fiecare cu gîndurile şi problemele sale. Relevante pentru atitudinea generală a Securităţii, ca instituţie, în revoluţia din 1989, sînt faptele securiştilor din Timişoara şi Bucureşti, nu ale celor din Botoşani sau Vaslui. Deasemenea, relevante sînt faptele coloneilor şi generalilor, nu ale sergenţilor şi plutonierilor.

Din punct de vedere juridic, atitudinea capilor securităţii de la Timişoara şi Bucureşti a fost lămurită: atît Iulian Vlad, şeful cel mare al Securităţii, cît şi Traian Sima, şeful Securităţii din Timiş, au fost condamnaţi penal după revoluţie şi au făcut puşcărie. Orice cetăţean poate afirma, ca un lucru dovedit, că aceştia au acţionat împotriva revoluţiei. Dacă respectivii se simt jigniţi şi îl vor da în judecată, vor pierde procesul: hotărîrile penale au autoritate de lucru judecat în procesele civile.

Să luăm cazul lui Iulian Vlad: a fost condamnat pentru arestarea ilegală a lui Dumitru Mazilu, în noaptea de 21/22 decembrie 1989. O condamnare fără cusur din punct de vedere juridic: s-a dovedit că într-adevăr Iulian Vlad a poruncit arestarea lui Dumitru Mazilu şi această arestare era ilegală după chiar legile lui Ceauşescu: nu exista mandat de arestare emis de procuror. Deci, în noaptea de 21/22 decembrie 1989, Iulian Vlad încă miza pe rămînerea la putere a lui Ceauşescu. Altfel n-ar fi riscat să săvîrşească o ilegalitate care să-l poată duce la puşcărie (cum l-a şi dus, de altfel). Nu ştiu cîte arestări a poruncit Iulian Vlad în cariera sa, dar singura pentru care a făcut puşcărie este cea a lui Dumitru Mazilu, din noaptea de 21/22 decembrie 1989.

A pretinde că Iulian Vlad complota să-l răstoarne pe Ceauşescu, făcînd însă fapte penale care puteau să-i fie reproşate după căderea lui Ceauşescu înseamnă a-l considera pe Iulian Vlad un mare tîmpit. Cum altfel poate fi calificat un om care acţionează pentru răsturnarea unui regim politic în care are o poziţie privilegiată cu altul care să-l ducă la puşcărie?

Desigur, ipoteza tîmpeniei nu poate fi exclusă cînd discutăm despre un fost general de securitate.

("Revoluţia din Timişoara şi minciunile lui Marius Tucă", 10 martie 2004)