Starea jalnică a armatei române în 1989

Şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, general Eugen Bădălan, dezvăluie în Jurnalul Naţional din 12 ianuarie 2005 starea jalnică în care se afla Armata Română în decembrie 1989. Unitatea militară din Arad condusă de maiorul Marcu primise ordinul de a se deplasa la Timişoara pentru a reprima revoluţia, dar cea mai mare parte a tehnicii militare a rămas pe drum din cauza problemelor tehnice. Zice Bădălan: "cea mai mare parte a maşinilor din componenţa detaşamentului lui Marcu erau rămase în pană, din 2 în 2 kilometri. Una era pe dreapta, una era pe stînga. M-am oprit la fiecare să văd ce se întîmplă. Erau ori un transportor, ori un camion sau o staţie radio".

Adaug eu: exact acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu o unitate militară din Lugoj adusă la Timişoara pentru reprimarea demonstranţilor - mare parte din tehnică le-a rămas pe drum, fără să fie atacaţi de nimeni, pur şi simplu starea tehnică a maşinilor era jalnică.

Toţi aceşti ofiţeri care conduceau unităţile militare ce şi-au lăsat tehnica pe drum la o simplă deplasare Arad-Timişoara sau Lugoj-Timişoara, aveau calificative foarte bune şi raportaseră mereu eşaloanelor superioare că tehnica militară e în stare perfectă. Era sistemul epocii Ceauşescu - nu contează care e realitatea, important e să raportezi că totul e în ordine. Maşinile militare rămîneau cu anii nefolosite, căci nu se aloca benzină pentru exerciţii (iar din puţinul ce se aloca se mai fura, că era criză şi aveau şi ofiţerii nevoie). Nu era nici o problemă să raportezi că totul e excelent, dar asta n-avea legătură cu realitatea.

E bine că România nu a fost atrasă în vreun război în 1989, căci armata română n-ar fi făcut faţă.

Am mai comentat (vezi "Un securist cu capul în nori: Radu Tinu" sau "Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei", Editura Sedona 1999, pag. 197), faptul că, în armata română din epoca Ceauşescu, doar se raporta că totul e în ordine dar de fapt situaţia era jalnică. Pentru mine, care mi-am făcut stagiul militar în 1986-1987, acest lucru nu era o taină. Prin extrapolare, am considerat situaţia din Armată valabilă şi pentru Miliţie şi Securitate. În decembrie 1989, cînd m-am alăturat mulţimii de la casa lui Tokes, aveam convingerea că regimul Ceauşescu e şubred şi poate fi dărîmat inclusiv datorită experienţei personale din timpul stagiului militar. Cuvintele lui Bădălan confirmă comentariile mele mai vechi.

Sînt convins că şefii regimului Ceauşescu habar n-aveau de situaţia reală. Habarnişti cu privire la situaţia reală a armatei sînt şi majoritatea aşa-zişilor analişti ai evenimentelor din 1989, alde Alex Stoenescu sau Sergiu Nicolaescu.

Debandada din armată s-a văzut şi după 22 decembrie 1989, cînd deseori militarii s-au împuşcat între ei, de bine instruiţi ce erau.

După 22 decembrie 1989 noul comandant suprem, Ion Iliescu, a neutralizat mişcarea CADA care voia o reformă reală în armată, folosindu-se inclusiv de o ploaie de avansări la excepţional - un fel de mituire a ofiţerilor similară cu cea practicată faţă de mineri. La 15 ani după revoluţie încă se mai găsesc ziarişti tîmpiţi care să laude şefii militari ai regimului Ceauşescu (Milea, Guşă, Stănculescu ş.a.).