12. DESPRE CHEMAREA

ACELUIAŞI OFIŢER ATEU

Cu prilejul emisiunii trecute am început discutarea romanului “STRUŢOCĂMILA” de Vladimir Volkoff, pentru a înţelege ceva din felul cum reacţionează necredinciosul la Chemarea lui Dumnezeu. Personajul principal, pe nume Grigori, este un tânăr ofiţer de securitate sovietic, care a primit ordinul de a se înscrie la seminar, în vederea câştigării poziţiei de episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse, astfel participând direct la distrugerea acesteia.

De la bun început ne dăm seama că e posibil să interpretăm trimiterea sa în această misiune ca o altă faţă a Chemării lui Dumnezeu, una formulată invers, prin glasul duşmanilor lui Dumnezeu, dar nu mai puţin interpretabilă şi ca o Chemare cifrată, o Chemare la a participa la Biserică, ca membru al Ei activ.

Într-adevăr, Chemarea străpunse coaja de clisă depusă pe sufletul lui Grigori într-o existenţă de ostaş fără milă, nici judecată proprie, o perforă încă de la poarta micuţei instituţii de învăţământ religios.

“Grigori îşi dă seama că o muzică se aude din fundul mănăstirii ajungând până la ei; o recunoaşte. Îi e dureros înscrisă în amintire, încă din copilărie. Un cor bătrân de o mie de ani, ştiut de o mie de ani, urât împreună cu tot restul. Muzica lor.

“– Maică-mea mi-l cânta când eram doar atâtica.”

Îi displace profund că el, ateul, el războinicul în care 'tovarăşii’ au cea mai mare încredere că n-are nimic comun cu slugile Domnului şi îl transformă în berbecele cu care să se demoleze credinţa, tocmai el simte tresărind în fundul sufletului, printre catifelurile celor mai vechi şi calde amintiri, fiorul difuz al prezenţei ocrotitoare a mamei răposate şi a iubirii ei de odinioară, atât de odihnitoare, iubirea ce l-a voit creştin şi bun.

Romancierul transcrie grăbit întoarcerea gândului său ca a unui titirez: “Pe loc, ar vrea să-i jignească pe ăştia, să le facă ceva rău. Ar vrea să-i izbească acuma cu pumnul în faţa impasibilă a portarului.”

Însă, necesitatea de a se impune elev îl împiedică să ridice braţul. Dimpotrivă, se face miel. Această extrem de mică deschidere către buna cuviinţă şi îmblânzire este suficientă pentru a îngădui Chemării să răsune iarăşi în subconştientul său, prin mijlocirea aceleiaşi muzici:

“Străbat curţile părăsite. Ici colo un copac. Peste tot obloane trase, uşi sparte, ziduri prăbuşite, fresce şterse. Dezolare. Şi cântecele, când mai depărtate, când mai apropiate, după cum se întorc ei prin labirinturile curţilor interioare. Cântece grave, greoaie, naive în expresie, sublime în desenul lor. Vin direct din veacul al doisprezecelea, se gândeşte Grigori. Într-o clipă, revede întreaga istorie a ţării sale şi, de la un capăt la altul, acelaşi cântec psalmodiat de glasuri bărbăteşti, cu o seninătate stupidă care se înalţă pentru a-i fermeca auzul Domnului. Cuvinte arhaice îl fac să i se strângă inima; i se pare că se deschide deopotrivă frumuseţii şi amintirii. Se grăbeşte să ia notă de această sensibilitate pe care nu şi-o cunoştea.”

‘A lua notă’ presupune nu doar că recunoştea ceva fără precedent în conştiinţa sa, ci că recunoştea ceva periculos, judecat după criteriile regulamentului militar de care asculta, ceva ce trebuia sugrumat din faşă. Conştient de incitarea întâmplării, încearcă să şi-o explice pe căi raţionale: dă vina pe lungimile de undă ale tonurilor muzicale sau pe asociaţiile de idei trezite de cor – muzica i-o readuce în minte pe mama sa. Doar n-o să se apuce a se acuza, el, locotenentul în misiune de servici, că reacţionează normal la nişte fenomene acustice sau psihologice... Mai mult, se pune în gardă că va păţi acelaşi lucru, când va simţi mirosul tămâiei şi gustul vinului călduţ din împărtăşanie, la cari va ajunge obligatoriu prin adoptarea lui de către rector, printre cursanţi.

Numai că nu doarme Chemarea lui Dumnezeu; ea a găsit o poartă strâmtă, nepăzită, spre sufletul cekistului şi dă năvală către inima lui. Autorul îi spune pe nume, folosindu-se de gura preoţilor profesori veniţi să-l cunoască:

“– O vocaţie merită totdeauna cel mai mare respect, cine ar putea să conteste asta? Dar, fireşte, nimic nu e mai de regretat decât o vocaţie greşit interpretată. Trecem în clipa aceasta printr-o criză naţională, cum n-am mai cunoscut de 26 de ani. S-ar putea ca dumneata, cetăţene, să fi fost foarte emoţionat, cum să-ţi spun, în sensul colectivităţii întregi, şi poate ţi-ai orientat pur şi simplu emoţia asta în sens religios, ceea ce este lăudabil în sine, dar nu e rodnic. Nu e deloc sigur că e vorba de o chemare care să te privească pe dumneata personal.”

Bineînţeles că Grigori a uitat de Chemarea întemeiată pe muzică. Acum nu mai lucrează în el decât teama că n-ar putea convinge pe cei din conducerea seminarului să-l accepte, ceea ce ar însemna să nu-şi poată nici măcar începe misiunea. Dar este suficient să fie condus la trapeză, să i se dea o strachină şi o lingura de lemn, ca şi celorlalţi elevi, ca aceeaşi Chemare să se insinueze pe căi şi mai ascunse către fondul său bun, profitând că n-a fost timp să fie înscris în porţie.

“Grigori simte că cineva i-a atins strachina. Cine-şi permite? E vecinul său, care i-o ia acum din mână, surâzând şi privindu-l în ochi. Surâsul lui are un fel de sfială şi un alt fel de siguranţă în sine. După o scurtă ezitare, Grigori dă drumul castronului. Vecinul i-l aşează pe masă, fără să facă nici un zgomot, cu grijă, sub bărbia lui Grigori. Pe urmă îşi bagă lingura în strachina lui, o scoate plină de terci şi transportă cu grijă lingura până la strachina lui Grigori, fără să lase să i se scurgă nici o singură picătură.

“Atunci vecinul din partea cealaltă face să lunece strachina lui Grigori spre a lui. Cele două castronaşe se lovesc cu zgomot mic, mat şi tandru. O nouă lingură se varsă în ea, la fel de majestuoasă ca bena unei macarale.

“Unul câte unul seminariştii iau câte o lingură din terciul din strachina lor şi o deşartă în strachina lui Grigori. Unii trag strachina lui Grigori spre ei. Alţii se ridică în picioare, cu lingura plină în mână.”

Chemarea nu mai trebuie specificată, nici cele ce se petrec în sufletul neofitului. Pasajul este atât de puternic grăitor, amintind de Cina cea de Taină, încât el va lămuri, fără a fi vreodată reamintit în scriere, toate cele petrecute de aici înainte cu personajul acesta mult încercat de Chemare, ca şi de refuzul Ei. Şi, în orice caz, el face pe deplin de înţeles purtarea lui Grigori, care l-a costat prima sa anchetă în calitate de victimă.

Trei ani mai târziu, pe când Grigori spăla duşumelele bisericii, trei camioane cu miliţieni, conduşi de căpitanul Lodzianco şi de un locţiitor politic, pătrunseră cu forţa în seminar, să-l evacueze. Singur Grigori se bucură, aflând vestea; căci desfiinţarea seminarului presupunea dezlegarea sa de atât de anevoioasa misiune şi că urma să primească alta, pe măsura firii şi pregătirii sale de cekist. “Printre ei se află adevărul meu”, exclamă el în sinea sa, uşurat, privind invadatorii. “Seminariştii şi trupa stau faţă în faţă. Grigori, care a intrat ultimul, s-a oprit în spatele soldaţilor, cu braţele încrucişate. Îl cuprinde un simţământ ciudat; pentru moment, tovarăşii săi sunt cei pe care îi are în faţă, cei de acolo, seminariştii. Le vede privirile îngrijorate, demnitatea lor aparentă, le ghiceşte frica – acea contracţie incontrolabilă a tubului digestiv. A mâncat din pâinea lor neagră, din terciul lor, a băut apa lor. Cu ei şi-a făcut exerciţiile de rugăciune, epuizante fizic, nopţi întregi în postul cel mare. Le cunoştea slăbiciunile, mirosul fiecăruia dintre ei. (...) Duşmanii lui sunt tovarăşii lui. Tovarăşii lui sunt duşmanii lui. Ca printr-un semn, el se găseşte acum în afara grupului unora din ei, în spatele grupului celorlalţi. (...) Grigori poate acum să vadă reacţiile seminariştilor ca din afară şi, tocmai din cauza aceasta, el devine conştient de apartenenţa lui – oricât de temporară, oricât de fragilă ar fi – la grupul lor. (...) Grigori se simte şi el acum un seminarist.”

Un cercetător al trăirilor dihotomice-antonimice, cum îmi place să mă socotesc prin aceea că eu am născocit acest nume pentru o figură de stil încă neluată în primire de retorică până ce am atras atenţia asupra ei, pe când puneam bazele unei discipline noi ştiinţifice: antropologia stilistică, unui atare cercetător nu-i pot veni sub mână mai potrivite situări dihotomice-antonimice decât cea în care se trezeşte proiectat seminaristul Grigori: “Duşmanii lui sunt tovarăşii lui. Tovarăşii lui sunt duşmanii lui.” Aceste formulări, privite de pe poziţiile retoricii, nu pot fi în nici un fel denumite, nici explicate. Ele sunt echivalente cu o exprimare de tipul: albul e negru – ce se apropie de un fragment de vers shakespearean – sau cu exactul citat din spusele lui Iago: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Adică sunt ceva şi arăt altfel, pe dos. Iar în romanul nostru: “Duşmanii lui sunt tovarăşii lui. Tovarăşii lui sunt duşmanii lui”. N-are rost să insist mai mult decât era necesar pentru limpezirea termenului folosit. Mai important în context este dubla trăire antonimică resimţită de Grigori, datorată prezenţei în sine a lui Dumnezeu, sosit pe urmele Chemării ofiţerului seminarist.

Ce se petrece în localul cu destinaţie sacră în timp ce noi ne preocupăm de retorică?

“Lodzianko se întoarce spre trupă şi spune cu vocea sa de comandă, jovial:

“– Băieţi, vă dau o oră să faceţi curăţenie peste tot aici. Într-o oră, caporalul are să-mi prezinte un local care să arate decent pentru treburile cinstite comuniste. Caporale!

“– Tovarăşe căpitan?

“– Te jupoi de viu dacă mai găsesc aici picior de chestii sfinţite.

“– Picior, tovarăşe căpitan. Dar ce fac cu desenele astea de pe pereţi, tovarăşe căpitan?

“– Ce vrei. Le camuflezi cu balegă de vacă. Executarea!

“Vocea aspră. Călcâiele bătute. Şepcile militare pe care intruşii nu şi le-au scos şi care subliniază făţiş saluturile ierarhice.

“Caporalul face câte un semn uşor din ochi unuia, dă un ordin altuia. Unul din ei, firesc, se pune de santinelă. Rutină de manevre. Ei, şi asta e, o mână bună, aspră, de soldat vânjos, se lasă peste rama de acaju a unei Fecioare. Alte mâini peste cadre aurite, dantelate, cizelate. Icoanele imense se pun în mişcare, legănându-se, fiecare purtată de câte doi soldaţi. Chipurile austere ale sfinţilor, emaciate de post, înnegrite de vârstă, se înclină şi se îndreaptă. Înjurături, la început înnăbuşite, apoi, răsunând ca nişte blasfeme sincere, se înalţă cu cordialitate. Un candelabru se răstoarnă la pământ cu zgomot mare. Caporalul exclamă urât.

“În colţul său, părintele Mitrofan, cu părul alb colilie, cu tenul străveziu, se roagă mai departe, în adoraţie în faţa Fecioarei sale preferate.

“– Ascultă, bunicule, şi pe asta trebuie s-o luăm, spune caporalul cu nasul în vânt.

“Părintele Mitrofan îi priveşte fără să înţeleagă:

“– Şi pe asta?

“– Şi pe asta, bunicule, aşa e legea.

Mitrofan surâde vesel:

“– Ia-o, ia-o băiatule, dacă aşa e legea.

“Caporalul ridică dintr-un umăr, gest de scuză, apoi scoate din cui panelul de lemn pictat. Atunci Mitrofan îşi ridică mâna albă, ofilită şi îl binecuvântează pe caporal.

“– Sclavi, sclavi! se gândeşte Grigori. Nu-şi apără nici măcar Fecioara.

“Caporalul rămâne cu gura căscată. Un soldat care a văzut scena rânjeşte:

“– Te-ai procopsit, tovarăşu’ caporal! Curând cânţi şi dumneata la liturghie!

“Caporalul nu-l ascultă. Îi întinde icoana preotului:

“– Poate, bunicule, vrei s-o mai săruţi o dată, ultima oară?

“– Vreau, sigur, spune Mitrofan cu blândeţe. M-am legat de bucata asta de lemn. Uite cât de pline sunt culorile. Uite cât e de frumoasă, mica porumbiţă a deşertului, cu ochii ei negri şi degetele ei atât de lungi.

“– E frumoasă, chiar, aprobă caporalul.”

Grigori priveşte, fără să ia atitudine sentimentală în favoarea nici uneia dintre tabere. Şi gazdele, şi tăbărâtorii îi sunt fraţi; cu cei din urmă a convieţuit ieri; cu cei dintâi convieţuieşte acum. A învăţat să-i cunoască şi pe unii şi pe ceilalţi, să le cântărească simplitatea, bunătatea, bunul simţ şi, mai ales, infinita capacitate de a asculta de superiori. Două oşti, două discipline. Una – de fier; cealaltă, din consimţire personală, dragoste şi înţelegere. Îşi zice – şi nu greşeşte – că soldaţii, nici măcar când blestemă odoarele sfinte, nu-s răi. O fac din neştiinţă şi pentru că acelea se împotrivesc, uneori, prin dimensiuni, ori greutate, trudei lor de salahori. Mai ales pentru că ‘aşa e legea’. Ceilalţi îl calcă pe nervi pentru că şi-au omorât cu bună ştiinţă bărbăţia şi deşi pentru ei biserica reprezintă tot, nu sunt capabili să şi-o păstreze intactă, tocmai datorită concepţiei adoptate şi respectate cu grijă că dacă primeşti o palmă, musai să întinzi şi al doilea obraz, să-ţi fie lovit.

“Grupul de seminarişti şi de preoţi nu s-a clintit din loc. (...) Se retrag pas cu pas spre cor, pe măsură ce soldaţii iau icoanele pe care le îngrămădesc în curte, fără batjocură, fără ostilitate, fără remuşcări, doar cu nişte înjurături cu jumătate de gură când vreun panel prea mare iese cu greu pe uşă.”

Sărăcia bisericii, umezeala din pereţii ei abia acum le surprinde pentru întâia oară Grigori şi cu atât mai tare îl răneşte că preoţii n-au puterea de a se apăra. Nu creştinul din sine – dacă ar fi răsărit aşa ceva în ăşti trei ani de studiu –, ci soldatul încăpăţânat să apere ceva drept răbufneşte:

“– Hei, stai niţel, vlăjganule!

“Vlăjganul se întoarce spre el. E înalt, urât, are un aer prostesc şi gura întredeschisă. A intrat cu cizmele lui mari şi pline de noroi în partea din faţă a naosului, acolo unde duşumeaua – de cărămidă şi lemn – străluceşte de curăţenie atât de mult, încât statura deşirată a iconostasului îşi şi stârneşte acolo răsfrângerea.

“Grigori înaintează spre el. Rage, copilăreşte:

“– Eu am spălat aici pe jos. Eu, înţelegi? Ia uite ce-ai făcut aici, idiotule!

“Grigori şi-a pierdut stăpânirea de sine. A uitat de locul acesta sfânt, de primejdie, de sarcina lui. Îl înjură acum pe omul căpitanului Lodzianko aşa cum îi înjura pe oamenii lui pentru un percutor de armă spart, pentru o cataramă de centură care nu strălucea cum trebuie. Se amestecă şi pe el în epitetele pe care le varsă peste celălalt: “Porc de ţărănoi” alternând cu “păgânule” şi numele Domnului revine în acuzaţiile de sacrilegiu. După două fraze, nu-i mai ajung cuvintele. Faţa asta stupidă a soldatului îi atrage ca un magnet pumnul ascuţit, pe vremuri bine exersat. În spatele omului, se ridică iconostasul aurit şi mai sus plafonul pictat, unde se înalţă pe tron Hristos rege care judecă pe toţi şi pe toate. La stânga, un crucifix de lemn, la dreapta, năframa sfintei Veronica; peste tot acelaşi Chip, de o plenitudine şi de o reţinere tainică, pretutindeni aceiaşi ochi deschişi spre altceva, care-l urmăresc şi pe Grigori cel care este aici şi pe un alt Grigori care e altundeva. Privirea aceasta inexpresivă şi devoratoare îl tulbură pe Grigori, îl îndeamnă spre o şi mai mare violenţă, spre un extaz eliberator. S-a terminat acum cu trei ani de umilinţe, de îngenunchieri, de prefăcătorie. S-a terminat cu strachinele de lemn, cu spovedaniile închipuite, cu ascezele făcute cu de-a sila. S-a terminat cu plecăciunea asta a lui însuşi în faţa celuilalt, om sau Dumnezeu. Grigori îşi cumpăneşte pumnul şi loveşte. Soldatul se clatină pe picioare, cu mâna la bărbie.”

Ne vine să credem că simţământul jignit al credinciosului este acela care îi hrăneşte furia. Dar furia nu se potriveşte cu dragostea şi iertarea. Nu. S-a deşteptat fiara stăpânită până acum; în pumnii săi năvăleşte ciuda adunată în cei trei ani de practicare a unei religii neînţelese şi refuzate, sub obrocul căreia şi-a ascuns tinereţile. Totuşi, în loc să se năpustească alături de spoliatori, să fie cel dintâi în distrugerea locaşului de cult, pentru a-şi răzbuna irosirea vieţii în numele unei doctrine urâte şi căreia avea menirea să-i apropie sfârşitul, constatăm că se revoltă împotriva barbariei comuniste. De ce? Cum este cu putinţă? E împotriva logicii. Ce-l mână? Nu-mi rămâne decât un singur răspuns plauzibil: Grigori a descoperit că-i iubea pe soţii săi întru Hristos; şi, cu neîmblânzitele sale apucături de odinioară încerca să-i apere, un Petru scoţând sabia şi tăind urechea oşteanului, pentru salvarea lui Iisus.

Această iubire de semeni o va plăti sub anchetă şi tortură. Iar profesorul ce voia să-i stăpânească braţul răzbunării va plăti cu viaţa, în aceleaşi temniţe; un călugăr va ajunge la ospiciu, socotit nebun (fără să fie!). Un altul dintre profesori are fericirea de a nu fi trimis decât la munca de jos: muncitor fără drept de a mai sluji altarului.

Sfârşitul acestor peripeţii sufleteşti îl vom afla peste o săptămână. Până atunci să cugetăm împreună la Chemarea ce se îndreaptă către necredincios. Cum îl transformă Ea?

Să ne reîntâlnim cu bine.