14. CHEMAREA PRIN VISE

Astăzi vom căuta împreună Chemarea la Credinţă într-un teritoriu straniu, cu care suntem toţi obişnuiţi, dar pe cât de cunoscut ne este pe atâta ne rămâne de nefamiliar şi ne intrigă de câte ori facem câţiva paşi şi pătrundem în interiorul lui. La ce mă refer?

La vise.

Sumă dintre ascultătorii mei, auzindu-mă menţionând despre ce vom vorbi, au jubilat, deoarece există părerea că visele sunt profetice; de aceea se publică din când în când cărţi de dezlegare a viselor, numite ‘‘Chei’’; ele au început a fi scrise încă din timpurile antichităţii; la fel, s-au redactat relatări ce pledează pentru această caracteristică a viselor; ele sunt prezente până şi în “Vechiul Testament”.

Nu eu sunt acela care să aducă vreo lumină în această privinţă. Trebuie să fii foarte înaintat în asceză şi mistică pentru a avea o opinie limpede şi adevărată, vrednică a fi împărtăşită şi altora, cu privire la caracterul profetic al viselor. Mai mult, voi pleda pentru ca ele să nu fie considerate ca atare decât atunci când viaţa ne este supravegheată de un duhovnic cu mari puteri de pătrundere în suflet şi cu o ştiinţă a binelui şi răului ce o depăşeşte pe cea comună. Martor îmi este “PATERICUL”, această minunată culegere de istorisiri exemplare din vieţile pustnicilor, ce abundă în prezentări de vise înşelătoare, înfăţişate conştiinţei de forţele duşmănoase omului şi lui Dumnezeu.

Alţii, intimi ai psihologiei moderne – de tipul psihanaliştilor sau practicanţilor psihologiei abisale –, vor strâmba din nas dispreţuitori, socotind că visele sunt emanate din subconştient şi n-au nici o legătură cu dezlegarea viitorului. Îi voi întreba doar: De unde ştiţi că subconştientul nu este un alt nume pentru iadul din noi înşine? Ar fi interesantă o incursiune în domeniul unei atari paralele, cu atât mai mult cu cât, dacă s-ar dovedi vrednică a fi susţinută, ea ne-ar conduce la ideea că subconştientul constituie un iad controlabil. Însă nu vom întârzia nici aici.

‘Atunci de ce să vorbim despre vise?’, mă veţi întreba. Iar eu vă voi răspunde: ‘Pentru că visele, ca orice manifestare a vieţii noastre psihice, o oglindesc pe aceasta mai mult sau mai puţin fidel; iar noi convorbim despre Glasul Conştiinţei, după cum căutăm şi reflectarea Chemării lui Dumnezeu în aceeaşi Conştiinţă, deci stăm de vorbă despre nişte fenomene ale vieţii psihice. Or, fiindcă există bănuiala generalizată că visele ascund un adevăr, mă simt obligat să cercetez această bănuială – poate nu până la capăt, ci cât este necesar pentru a coborî o nouă treaptă spre profunzimi, ca să spun că v-am fost şi eu de folos întrucâtva. Şi cum am luat obiceiul să discutăm mult despre condiţia omului în detenţia cea mai cruntă ce se poate inchipui, adică în închisorile comuniste pentru politici, deoarece în ele omul s-a putut descoperi în ce are el cel mai rău şi cel mai bun, fiind vorba despre o condiţie de limită, ne vom îndrepta şi astăzi către porţile grele ale închisorilor în care vom bate iar.

Familiarizat cu fascinantele vise relatate în memorialistica de detenţie a conaţionalilor noştri, victime ale regimului de teroare comunist, m-am bucurat să am prilejul a le compara cu cele ale unui deţinut politic din Spania războiului fratricid. Mă gândesc la publicistul englez de origină maghiară Arthur Koestler şi la cartea sa de amintiri “UN TESTAMENT SPANIOL”. Corespondent al cotidianului londonez “News Chronicle”, el a fost arestat de falangişti şi, deoarece publicase în Marea Britanie un volum neagrat de ei, a fost condamnat la moarte. Spre norocul său, după patru luni de la judecată, fu eliberat.

Iată textul în cauză:

”În timpul nopţii, mi s-a prăbuşit patul. M-am regăsit pe podea, visând că am fost împuşcat. Aceasta confirmă următorul fapt de mirare: fracţiunea de secundă scursă între troznitură şi deşteptare este suficientă pentru imaginarea retrospectivă a unei întregi poveşti preliminarii. Perceperea de către ureche a buşiturii nu va ajunge la conştiinţă decât atunci când povestirea improvizată se va fi încheiat. Până în acea clipită troznetul aşteaptă în anticameră.”

Comentariul psihologic al autorului surprinde un proces complex din activitatea creierului: Percepţie – Imaginare explicativă – Conştientizare tardivă a percepţiei precedente, rămasă încă neconştientizată – Valorificarea ei în cadrul scenariului imaginat, valorificare fără legătură cu adevărata origine a percepţiei.

Se pot adăuga şi altele. Explicarea conformă realităţii a zgomotului este că el s-a datorat deteriorării patului. Imaginarea retrospectivă subsecventă, indiferentă la realitate, duce până la capăt temerile surde din subconştient, ce au tot crescut de la arestarea visătorului şi până în noaptea cu pricina. Aceste temeri au fost încurajate pe parcursul detenţiei de numeroasele execuţii nocturne din penitenciar, al căror martor indirect fusese Arthur Koestler, groază aglomerată în timp, gata de explozie, sufocantă. Scenariul visului provoacă deversarea fricii depozitate în memorie, deversare necesară vieţuirii mai departe a visătorului apăsat de spaimă până la limita suportabilului. Prin acest scenariu, strigoii morţii violente impuse au fost eliminaţi din subconştient; măcar parţial. În urma visului, se presupune că Arthur Koestler îşi curăţase, fie şi cât de puţin, interiorul psihicului, putând iarăşi coabita cu sine însuşi.

Ziaristul nu se mărgineşte la cele de mai sus, ci încearcă şi schiţarea unei vederi de ansamblu:

“Acest vis al împuşcării constituie o excepţie; în nopţile celelalte nu am decât vise agreabile. Niciodată n-am avut vise atât de frumoase. Adeseori râd în vis şi aceasta mă deşteaptă.

“Pe lângă asta, animale frumoase, peisaje greceşti, de asemenea fete nostime, fără erotism. Dealtfel, devin din ce în ce mai cast; citind, mă bucur dacă eroii nu se culcă unul cu celălalt şi dacă toate decurg conform onoarei. Altcândva, era dimpotrivă.”

Pentru înţelegerea universului oniric al lui Koestler, în acea epocă, este necesar să aruncăm o privire asupra existenţei sale celulare. O închisoare civilizată – poate cea mai comodă din Europa anilor ‘30, după cum ni se lasă de înţeles. Cărţi de citit; vizite săptămânale ale familiilor, în cazul celorlalţi deţinuţi; în cazul său, vizite ale consulilor; creion, hârtie de scris; dreptul la cumpărături de alimente de lux şi vin, de la cantina penitenciarului; dreptul la scrisori; acela de a avea bani asupra ta; dreptul la frecventarea frizeriei interne; acela de a juca fotbal, capra şi de a te plimba cât era ziulica de lungă; vizite în celulă ale gardienilor, pentru ‘a mai schimba o vorbă’ cu tine; absenţa totală a bătăii şi torturii etc. Într-o atare atmosferă nu este surprinzător că visele au un aer paradisiac şi sunt lipsite de consistenţă.

Într-aceasta constă unul dintre izvoarele deosebirii dintre visele ziaristului londonez şi cele ale românilor deţinuţi, care n-au cunoscut o secundă când ameninţarea cu violenţa sau moartea să nu planeze asupra lor, care au fost permanent înjosiţi, agresaţi, aruncaţi în braţele disperării.

O altă sursă a acestei deosebiri stă în cultura din care descind visătorii. Arthur Koestler provine dintr-una raţionalistă, rece, în care religia nu are pondere lăuntrică mare şi în care superstiţiile au fost în bună parte eradicate prin urbanizarea mediului rural. Pe când noi urcăm dintr-o cultură tradiţională, sătească, patriarhală, lirică şi suntem înduhovniciţi de ea şi de Ortodoxie. Ortodoxul trăieşte lăuntric; anglicanul, catolicul, calvinul o fac prea puţin. Pentru noi, trăirea lăuntrică se împrumută masiv din mituri, legende, credinţe, iar realitatea este colorată de acestea. Realitatea nu ne izbeşte conştiinţa de-a dreptul ci, mai întâi, ea coboară în subconştient, ca abia după această scaldă metaforică şi simbolică, să fie conştientizată. De aceea – şi cu atât mai mult – ‘realitatea onirică’ are, pentru deţinutul român, o deschidere spre un profetism jinduit.

Odată cu discutarea acestor vise de detenţie nu se istoveşte interesul ce ni-l stârneşte scrierea “UN TESTAMENT SPANIOL”, asta fiindcă autorul îşi pomeneşte şi visele din libertatea ulterioară, în cari se revede închis.

“Adeseori noaptea mă trezesc crezându-mă încă în celula 40 şi închipuind în faţa ferestrei mele o dungă albă – semn al interdicţiei – pe solul marei curţi interioare întunecoase.

“Iar şi mai frecvent visez că trebuie să mă întorc în celula 40, pentru că am uitat acolo ceva. Ghicesc vagamente despre ce este vorba.”

Până la o îmbunătăţire a vieţuirii sale, din izolarea totală la beneficierea de toate drepturile celorlalţi deţinuţi politici expuse mai adineaori, privind pe fereastră, printr-o sită de fir metalic, la jocurile şi deambulările confraţilor de temniţă, Arthur Koestler, ar fi vrut să comunice cu ei. O bucată de timp nu pricepea de ce aceia nu răspundeau semnelor adresate lor, până ce un puşcăriaş i-a atras atenţia că o dungă văruită pe pământ, în curte, le semnaliza limita până unde le era îngăduit să se apropie de el. Va să zică, acea “dungă albă” simboliza imposibilitatea unei relaţii cu semenii, interdicţia de a comunica, repet.

Totuşi, şi aici intervine o taină a psihologiei deţinutului, – indiferent pe ce meridian şi sub cizma cărei tiranii ar suferi –, publicistul britanic observă:

“Există în noi un mecanism curios ce colorează experienţa devenită amintire. El acţionează fără grijă, culorile se scurg amestecându-se unele cu celălalte ca balele şi cu atât mai feerice par. Deseori, noaptea, când mă deştept, resimt nostalgia casei morţii din Sevilla şi îmi imaginez că – întocmai astfel stau lucrurile – nu am fost nicicând atât de liber ca acolo.

“E un simţământ bizar şi totuşi foarte viu. Duceam o viaţă regulată în curtea mare interioară; proximitatea constantă a morţii o apăsa şi ansamblul o uşura. Ni se luase sarcina oricărei răspunderi. Majoritatea dintre noi nu se temea de moarte ci numai de a muri şi erau ceasuri când depăşeam până şi frica de a muri. În acele ceasuri, eram liberi..., inşi fără umbre, concediaţi din rândurile muritorilor; era experienţa libertăţii celei mai absolute pe care o poate cunoaşte un om.

“Aceste ore nu revin niciodată şi tot ce ne lasă ele este sentimentul de a fi uitat ceva în celula 40.”

Acest sentiment al libertăţii în temniţă, îl confirm pe Koestler, învinge simţămintele dependenţei, claustrării, interdicţiei. Este adevărat că pieirea răspunderilor sociale ce le aveam în libertatea anterioară reţinerii noastre asumă parţial circumstanţele naşterii sentimentului de libertate. Dar, conform experienţei ziaristului englez însuşi, în închisoare apar alte răspunderi, generate de noile prietenii legate şi de grija pentru om în general, impusă de un regim identic de vieţuire în cadrul căruia solidaritatea are un cuvânt important de spus.

Socotesc că simţământul libertăţii în temniţă provine mai ales dintr-un contact mult adâncit cu sinele, faţă de legătura noastră cu noi înşine ce ne caracterizează starea de libertate fizică. În sfârşit, omul are răgazul şi independenţa necesare cunoaşterii de sine, analizei de sine, poziţionării sale în univers, faţă de aproape şi de Dumnezeu. Arthur Koestler nu şi-a pus toate aceste probleme, însă nici nu-i putem refuza contactul cu această stare complet desprinsă de îndatoririle obşteşti, în care stare – finalmente! – te cunoşti, stai de vorbă ...şi cu tine. Or, noi care suntem apţi de entuziasme ce ne schimbă cursul vieţii, chiar şi până la a ne pierde minţile, în contact cu ceilalţi, la descoperirea adevăratului lor chip, cu cât mai antrenaţi se cuvine să fim de descoperirea eului nostru!

Să iau o pildă din “UN TESTAMENT SPANIOL”, din care reiese cât de profund a avut autorul cărţii şansa de a se cunoaşte:

“Mi se întâmpla uneori, în cursul unei crize de disperare, să-mi recit de treizeci, de patruzeci de ori, pe parcursul unui ceas, acelaşi vers, până ce să mă găsesc într-o stare de transă şi, astfel, să depăşesc criza. ştiam că realizam morişca cu rugăciuni, mătăniile, tam-tam-ul monoton al pădurii virgine, magia verbală a primitivilor. Dar avea efect, deşi o ştiam.

“Obţineam acelaşi rezultat printr-o metodă exact opusă acestor procedee de amorţire şi ce consta, dimpotrivă, în cele mai lucide speculaţii abstracte.

“Mă agăţam mai întâi cu putere de un fir al meditaţiei, consideraţiile lui Freud, de pildă, asupra morţii, asupra nostalgiei morţii, asupra dorinţei de a muri. La capătul câtorva minute avea loc o excitare a imaginaţiei, iar speculaţia riguros logică sau ce părea ca atare dobândea intensitatea unei halucinaţii. Apoi sosea liniştirea, criza trecuse. Puterea curativă a acestor două metode rezida în aceea că reprezentarea nudă a stâlpului de execuţie tocmai se rătăcise în problema generală a fiinţei şi a muritului, deprimarea individuală în deprimarea biologică universală, asemeni felului în care tensiunile şi vibraţiile unui post receptor de telegrafie fără fir se scurg prin conductul pământului în rezervorul colectiv; astfel îmi conduceam deprimarea în pământ.

“Pe scurt, învăţam că spiritul dispune de ajutoare pe care nici măcar nu le bănuieşte în timpurile normale şi pe care le descoperă doar în împrejurările anormale. Datorită lor ajungem să suportăm ceea ce este la drept vorbind de nesuportat de către conştiinţă, după ce au provocat în noi un soi de stupoare sau o formă de extaz. Tehnica pe care o foloseam sub apăsarea condamnărilor la moarte consta din exploatarea artificială a acestor surse.

“Ştiam, pe deasupra, că în momentul decisiv, adică atunci când urma să fiu pus la zid, acest mecanism avea să intre în funcţiune în mod automat, fără intervenţia mea. Îmi aminteam cu exactitate impresia pe care o avusesem pe scara casei lui Sir Peter în clipa când aşteptasem glonţul, acea impresie fantastică a unei dedublări a persoanei, ce te face să acţionezi automat sub privirea conştiinţei tale, care te observă ca un străin, cu o relativă indiferenţă şi fără să intervină. Ştiam că în ultima clipă te bucuri de un soi de stare lucidă: conştiinţa face în aşa fel încât să nu asişti treaz la propria ta pieire. Nu-şi dă pe faţă secretul dispariţiei ei, după cum nici pe acela al trezirii sale.

“Nu vedem bezna: pătrundem în ea cu ochii închişi.

“Iată de ce situaţiile trăite nu sunt niciodată la fel de cumplite ca reprezentarea lor. Natura are grijă să nu lase copacii să crească până la cer; iar copacii durerii să nu o facă mai mult decât ceilalţi.”

Prin contactul cu Sinele şi nu prin melopeea repetării versului, nu prin speculaţiile abstracte, ci prin descoperirea forţelor proprii ignorate până atunci, prin acest contact cu Sinele prilejuit de singurătatea totală şi completă izbutea Arthur Koestler să ridice un colţ al draperiei ce îl ascunsese lui însuşi până a fi ajuns în puşcărie. Cu această ocazie, sorbea o gură de libertate, inconştient că acea întâlnire cu el însuşi, ca revelator al Existenţei, deci al lui Dumnezeu şi tainelor Lui, asta însemna, şi NU abstragerea din lanţul răspunderilor sociale, cum presupuneam mai înainte, nu abstragerea din ele, ci eliberarea din lanţul evenimenţial şi al materiei grosolane, eliberare însoţită de descifrarea legilor psihologice, ba chiar duhovniceşti; această descifrare era aceea care-i dădea senzaţia nemaiîntâlnitului.

Odată pus în libertate, cişmeaua cu apă vie secă. Nu se mai văzu, nu se mai cunoscu; îşi pierduse umbra şi urma.

Se uitase pe sine însuşi. De aici, acea atât de exactă (şi poetică, în acelaşi timp) interpretare a viselor ce-i şopteau că uitase ceva în celula 40 şi că era musai să revină acolo. Repet: se uitase acolo pe sine, cel ‘eliberat’, în sensul duhovnicesc. Nu se mai putea regăsi şi nu avea să se mai regăsească niciodată. Pentru că adevărata libertate o cunoscuse numai în închisoare.

Prezentarea celor două vise ale lui Arthur Koestler ne-a folosit să împărţim visele în: 1. cele obişnuite, de interpretare a realităţii nocturne în raport de obsesiile personale şi 2. cele ce au a ne grăi despre adâncul fiinţei noastre şi a ne da o lecţie asupra structurii noastre duhovniceşti şi a relaţiilor ei cu Dumnezeu, vise formative – în cel mai nobil înţeles al cuvântului.

Plecând de la aceste constatări, ne vom reîntâlni peste o săptămână pentru a ne adânci în universul oniric al temniţelor române şi a cerceta în ce măsură el este şi o cale a Chemării la Credinţă şi în ce fel poate fi aceasta.