21. CHEMAREA

LA SUFERINŢĂ

Ne aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca şi în celelalte, nu exista nici un pat. Deţinuţii zăceau pe jos pe nişte rudimente de pături. Foamea te rodea cumplit. Ziua nimeni nu deranja reţinuţii. Nopţile, în schimb, erau odioase, pentru că le sfâşiau urletele celor schingiuiţi. Eugen socoti că, în mod premeditat, erau lăsate deschise uşile camerelor de anchetă, să se audă în toată închisoarea ce se petrecea acolo.

Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă ca ceilalţi colocatari –, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era: Vasile Ungureanu. Student mai vârstnic, făcea şi pe dascălul la o biserică. Ocupa o cameră a casei parohiale şi tot acolo, prin mila lui, odihneau sumă de colegi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării sale: considerat gazdă de complotişti. Nea Vasile, cum i se zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se împrieteniseră cu el.

Într-una din seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la şapte-opt. Pe la unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup inert. Era al lui nea Vasile. Fiecare rămase încremenit în colţul său. Nici un fir de praf din încăpere nu se clinti. Toată suflarea era îngheţată de groază.

Speriat şi el, Eugen, totuşi, se îndreptă către masa de carne şi sânge. Mai veni cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu băgare de seamă. Îl cărară la locul din cameră unde dormea pe jos deobicei cel ce ajunsese o ruină. Gemea.

– “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?”

– “Lasă, copii, că trece, trece”, abia auzit şi cu mare dificultate, dar hotărât să-i împiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.

Era plâns; şi în ce hal se afla! Când l-au desfăcut la cămaşă şi pantaloni, de la cap şi până la genunchi, numai urme negre, una lângă cealaltă, parcă aşezate cu pensula de un zugrav dibaci, încrustările loviturilor de bâtă; şi pretutindeni roşu. Din el curgea sânge, sânge curat.

Eugen şi cu necunoscutul care-i sărise într-ajutor trecură la a-l îngriji fără nici o pricepere. Comprese pe picioare, pe spate, pe tors. Îl oblojeau pe cât posibil.

Eugen Sahan nu mai rămase în încăpere decât trei-patru zile, cel mult, şi fu dus la Bucureşti, în cătuşe, pe tren.

*

Prima vizită făcută de mine în Târgu-Neamţ m-a îndreptat spre biserica cea mai apropiată de locul unde mă depuseseră nişte necunoscuţi binevoitori. Mă aduseseră aici în automobilul lor, taman de pe la Mănăstirea Cozia, îmi pare.

Un bărbat uscăţiv, blând şi îndatoritor, cu priviri adânci albastre, ce grăiau mai mult decât cuvântu-i smerit şi lipsit de iniţiativă, jenat parcă de a mă obosi cu răspunsurile modeste pe care le dădea întrebărilor mele entuziaste, curioase, dar şi cu o evlavie evidentă şi plină de bucuria că mă aflam în Moldova, socotită de mine o Galilee a românilor, mă întâmpină în pridvor, cu o cheie cât toate zilele în dreapta, tocmai când intenţiona să încuie şi să iasă. Doream să ştiu tot despre acea clădire liturgică, dar şi despre câte altele mai aveam de cunoscut în micuţul oraş, precum şi ce trasee mănăstireşti se răspândeau de acolo prin jur, ce oameni deosebiţi eram dator să cunosc, ce preoţi cu har şi câte şi mai câte altele, toate înghesuite într-o clipă, sub un singur semn de întrebare, atunci când omul se gătea de plecare la treburile sale, un cântăreţ bisericesc, de bună seamă, îmi spuneam, ori un paracliser sau un om de servici, dar fiu al altarului aceluia şi ...mai ales al Moldovei lui Ştefan! Gândeam că pentru un iubitor ca mine al locurilor sale natale merita să zăbovească, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al cărui cult îl aveam...

Aşa a şi făcut, cu dragoste, cu dăruire de sine, cu ştergere de sine, împărtăşind exultarea mea, lăsându-se antrenat de întârziata-mi adolescenţă uşor de citit în focul entuziasmului. Mi-a dat explicaţii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i lipseau îşi tot cerea scuze; mă asigura că voi găsi alţii mai ştiutori ca el; mă încuraja să caut persoanele pregătite să-mi satisfacă nevoile culturale; m-a lămurit cum să ajung la Cetate şi cum să găsesc la poalele ei casa unui fost asistent universitar specializat în medievalistică şi cel mai bun cunoscător al respectivei Cetăţi, pe nume cred: Constantinescu, dat afară din învăţământ de regimul necruţător. Când i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicletă şi s-a depărtat ca un bătrân copil cuminte ce a primit îngăduinţa profesorului să părăsească sala de clasă.

Am rămas în Humuleşti, peste pod, două săptămâni. Şi atât de îndrăgostit m-am simţit de zonă şi de locuitorii ei încât, în vacanţa din vara următoare, acolo am alergat fără ezitare. Mă împrietenisem cu dascălul Vasile Cozma şi cu soţia sa Jana şi ani la rând am fost oaspetele lor. Târgul a ajuns oraşul meu de adopţie, că mult l-am iubit şi-l mai iubesc!...

Într-o seară, când gustam noi un pahar de vorbe udat cu sângele viei dinapoia bucătăriei unde zăboveam, iaca intră omul meu! L-am recunoscut pe dată deoarece fusese cel dintâi moldovean care mă îmbătase cu bunătatea lui, în urmă cu câţiva ani, într-acea biserică. M-am manifestat ca atare. Şi el arăta tare bucuros că mă revedea, deşi acum, timpul trecând şi fumurile mai risipindu-mi-se, îmi dau seama că buna lui cuviinţă era aceea care-l îndemna să nu-mi strice cheful şi să se prefacă a mă fi ţinut minte în aceeaşi măsură. Oricum, de atunci înainte s-ar fi spus că se lumina văzându-mă, după cum şi mie-mi bătea inima mai cu căldură când îl întâlneam.

– “Domnul Ungureanu şi domnul profesor Rădulescu”, făcu prezentările gazda.

Am asistat, ca un om al casei ce ajunsesem, la convorbire. Noul venit se afla într-o lungă şi perseverent desfăşurată curte pe care i-o făcea prietenului meu, domnului Cozma, pentru ca acesta să susţină, ca dascăl de vază în zonă, a fi şi dânsul numit cântăreţ la vreo biserică, nemaiavând cum trăi.

Îi observam smerenia: nu semăna cu a unui credincios de rând, nici cu a unui călugăr. Avea un gust al unor indescriptibile umilinţe îndurate, acumulate în ani, răbdate împotriva demnităţii revoltate în tăcere. Numai o victimă de o viaţă, sub călcâiul zdrobitor al comunismului, purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era un fost deţinut politic, ca şi mine, cu atât mai mult cu cât numai pentru noi a primi o slujbă pe plac constituia o cumpănă de o dificultate fără seamăn. După plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, să-mi verific deducţia. Aşa era: fost locotenent, fost prizonier în Siberia, revenit cu divizia trădătorilor “Tudor Vladimirescu”, a mai făcut şi ceva închisoare în ţară, cam multişor, şi se chinuia să-şi tragă sufletul, de la o zi la alta, având, dacă-mi aduc bine aminte, şi o mamă bătrână şi neputincioasă în sarcina sa. Şi-ar fi luat el un atestat de cântăreţ bisericesc, însă examenul de asimilare se dădea rar, la câţiva ani o dată.

După trecerea altor veri, am aflat că primise postul râvnit, că mama îi fusese înălţată într-o lume mai bună şi că domnul Ungureanu se căsătorise cu o învăţătoare pensionată medical, soţie cumsecade, dar ce-l adâncise într-o lume a tăcerii, lipsindu-i dumneaei complet auzul. Îşi târau zilele în sărăcie, mi se spunea, având drept toată avuţia credinţa şi demnitatea.

Apoi domnul Ungureanu muri.

L-am reîntâlnit în pragul altei biserici, în fruntea unui sobor ciudat slujitor: în cartea de amintiri din detenţie scrisă de Dumitru Gh. Bordeianu.

Mai întâi, iată-i portretul:

“Sub acest nume, ‘Maglavit’, l-am cunoscut noi toţi, cei arestaţi de la Iaşi şi încarceraţi la Suceava, apoi toţi tinerii de la Piteşti, de pe secţiile de muncă silnică şi în special cei de la camera 3 subsol, pe bădia Ungureanu. I s-a dat această poreclă pentru că plecase pe jos, de la Iaşi până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, în anii 1935-1936, ca să vadă minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume: Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamţ, cântăreţ sau dascăl de biserică.

“(...)’Maglavit’ făcuse războiul şi fiind talentat la muzică, s-a înscris ca student la Conservatorul de Muzică din Iaşi (...). A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 ani, şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.”

N-aş fi crezut că ne despărţeau chiar două decenii; foştii deţinuţi beneficiază de această neobişnuită caracteristică biologică: îşi întârzie îmbătrânirea, cu tot atâţia ani câţi au pierdut; până la un timp; pe urmă, ea parcă s-ar grăbi să recupereze. Or, în 1948, aveam 12 ani. Diferenţa dintre noi era de 34 ani. Felul cum arăta cunoştinţa mea – atât de tânăr părea! – constituia o încălcare flagrantă a legilor firii, ce merită luată în seamă de geriatri, cu atât mai mult cu cât observaţia mea nu priveşte un caz izolat, ci poate fi considerată generalizabilă. Măcar dacă s-ar ajunge la un rezultat cu implicaţii în existenţa semenilor, am spune că atâta suferinţă română inutilă devine o necesitate pentru perpetuarea tinereţii semenilor şi astfel ...ne-ar ajunge temniţele dragi!

“Crescut în duhul Ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului”, glăsuieşte memorialistul mai departe, “de unde era de baştină, era un adânc creştin, cu o trăire care putea fi luată ca model. Fiind un om bun şi paşnic, care nu accepta violenţa, războiul, cu toate atrocităţile lui, îl îngrozise. Era împotriva oricărei violenţe şi deaceea torturile care au fost aplicate aici”, e vorba despre reeducările de la închisoarea din Piteşti, “l-au înspăimântat. (...) S-a impus prin blândeţea şi bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea lui mistică.”

Până să se declanşeze urgia bătăuşilor reeducatori asupra noilor veniţi în închisoare, bădia Vasile iniţiase un grup de trăire patristică. Câţiva deţinuţi tineri, sub îndrumarea sa, cercau rugăciunea necontenită, pe rând luându-şi rugăciunea unul altuia, astfel ca niciodată să nu rămână camera fără rugător. În restul timpului vorbeau despre vieţile sfinţilor sau se retrăgeau de lângă ceilalţi, să practice rugăciunea inimii. Îndrumar îi erau lui nea Vasile scrierile Sfinţilor Părinţi, “Vieţile Sfinţilor”, “Patericul”, citite şi răscitite de el întreaga viaţă şi de multe ori discutate şi aprofundate cu călugării şi ieromonahii. Alături de prelegerile de filosofie ale lui Costache Oprişan, cercul său de studiu şi practică duhovnicească se instituia far pentru tineretul adunat în acea cameră – 3 subsol –, o lumină şi o deschidere către un viitor nou, îmbunătăţit, mai apropiat de spiritul hristic.

Greu i-a atârnat pe umeri iniţiativa sa creştinească! Zaharia, conducătorul caznelor din acea cameră, când se declanşă furia studenţilor ce voiau să se elibereze pe spezele colegilor lor, torturându-i pe aceştia să-şi renege crezul, credinţa, hotărârea de a nu colabora cu ateismul comunist, Zaharia, ziceam, l-a luat drept ţintă specială pe bădia Vasile, cum explică Dumitru Gh. Bordeianu, “în a-l batjocori, dispreţui, umili şi tortura cu atâta cruzime. A suportat tortura ca un martir; dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era atunci când vedea pe unul din aceşti tineri torturat şi deaceea tresărea la fiecare lovitură de ciomag, parcă l-ar fi lovit pe el.”

Spre lauda unuia dintre deţinuţii într-atâta de căzuţi încât se afla printre conducătorii reeducărilor de la camera 3 subsol, pe nume Eugen Măgirescu, bădia Vasile, ne comunică Bordeianu, “nu a fost ucis. (...); îi spunea că era nebun de atâta misticism; a fost lăsat în pace”. Măgirescu, la rândul său, fusese una dintre marile victime ale acelor călăi, aflaţi în subordinea directă a securităţii, şi atâta de chinuit se trezise încât acceptase să devină el însuşi călău, pentru a nu mai suporta cazna ce-i depăşise puterile.

E un fel de a vorbi că bădia Vasile fusese lăsat în pace. Vom vedea îndată ce s-a înţeles prin aceasta. Ce e sigur e că nu i s-a mai cerut să-şi bată confraţii, deoarece nu s-a obţinut absolut nici un rezultat în această privinţă. Vasile Ungureanu lăcrima şi spunea că n-o putea face. Măgirescu, menţionează memorialistul, “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai în vârstă decât noi, că putea să ne fie tată, a fost ascultat, stimat şi iubit într-atât încât vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea bădiei Vasile, atunci când era torturat. Au fost aceia care n-au lovit niciodată pe nimeni”. Cu atât mai mult cu cât calitatea sa cea mai impresionantă era, ne mărturiseşte Dumitru Bordeianu, că-l “durea durerea altuia”.

Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, îşi atinge apogeul sub pana redactorului amintirilor din temniţă: “Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost printre puţinii camarazi, pe care i-am întâlnit în închisoare, care postea miercurea şi vinerea post negru, iar mâncarea lui o dădea altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre puţinii (...) asceţi, pe care i-am văzut cu ochii mei în care foamea nu şi-a înfipt colţii. Pentru aceştia trăirea telurică avea mai puţină importanţă, pentru că ei trăiau în alte sfere. Cum nu voi crede în Vieţile Sfinţilor şi ale martirilor mistici şi asceţi răsăriteni, când i-am cunoscut şi văzut pe camarazii mei care duceau o viaţă după modelul lor, trăind în stare de sfinţenie? Am redat atitudinea exemplară a bădiei Ungureanu pentru a nu trece cu vederea pilda acestui adevărat creştin.”

Autorul din care citez relatează o altă întâmplare cumplită:

“Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost simplu: ‘‘Plâng de durerea fraţilor’’. Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: ‘‘Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei bandiţi ca şi tine?’’. Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns: ‘‘Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut nici un rău!’’

“– ‘‘Cum, nu te-au bătut?’’

“– ‘‘Nu ei m-au bătut!’’, fu răspunsul dat lui Zaharia.

“– ‘‘Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?’’

“Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor” – adică să-l acuze că nu era comunist încă, asta se petrecea, printre altele, cu prilejul demascărilor. “Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor”, reiau povestirea lui Bordeianu, care rosteau adevărul “cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:

“– ‘‘Fratele Bordeianu este un om blajin’’.

“A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.

“Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi.”

Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu ‘inimă bună’. El n-a putut deveni călăul fraţilor săi: era creştin adevărat, acest student întârziat.

Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li se pregătea ‘îmbunătăţitului lui Dumnezeu’ poreclit “Maglavit” şi celor din grupul lui de credincioşi, numiţi ‘mistici’ de către reeducatori, ce batjocură li se pregătea cu prilejul Sfintelor Paşti din 1951.

Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de sfoară. Le înmână următorilor studenţi: zisul ‘Maglavit’, Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor, depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece dintre cei ce se deziseseră de crezul şi credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi ofense la adresa Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod. Iată descrierea lui Dumitru Bordeianu.

“De după masa de luni şi până-n Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia Prohodului, de către cei zece (...) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.

“Noi, cei consideraţi ca ‘mistici’, am fost purtaţi timp de 8 zile, prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi mergeam în genunchi, făcând mătănii.

“Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne forţau să facem.

“(...) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană.”

Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şir, când a săvârşit-o, dealtfel, el singur: înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi când, astfel de privilegii; era Nedelcu.

Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu, un poet foarte dotat al puşcăriilor pentru politici:

“Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc

“asemenea lui, aşijderea ţie,

“iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,

“dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie.”

Va să zică, acesta era trecutul omului întâlnit de mine în Târgu-Neamţ. De aici proveneau blândeţea smerită din privirile sale, gesturile lui pline de dragoste, firea sa gata să uite de sine în favoarea semenului, răbdarea lui cea mare faţă de greutăţile traiului pe care-l ducea, prietenia acordată tuturora şi imensa-i dorinţă de a participa la viaţa liturgică, măcar în calitate de cântăreţ, dacă greutăţile existenţei nu-l învredniciseră să facă studii teologice şi să se preoţească. Din acele umiliri îşi extrasese el înţelepciunea şi omenia.

Chemarea bădiei Vasile avusese loc, de bună seamă, încă din copilărie. Datorită Ei, Vasile Ungureanu deprinsese, din vizitarea monahilor şi din lectura cărţilor pioase şi meditarea la ele, cum să trăiască după pilda sfinţilor. Iar sus urcând cu sufletul, ajunsese la un prag de unde Chemarea îl conducea mai departe către martiriu. A primit mucenicia ca cei mai drepţi şi astăzi, când mă adresez dumneavostră prin această emisiune, am o caldă siguranţă că şi el ne aude, pe mine glăsuind, iar pe ascultătorii mei tăcând cu sufletele la gură, amuţiţi de prea sunătoarele bătăi ale inimii pripite, ne aude şi se roagă pentru noi.

Bădia Vasile a fost fericit cu Chemarea la suferinţa pentru Hristos.

Cele câte aţi ascultat astăzi sunt închinate mucenicilor din 16 Decembrie 1989 de la Timişoara. Să nu uite românii niciodată ce a putut săvârşi dictatura comunistă împotriva poporului nostru, ce au săvârşit criminalii în uniformă sau doar cu galoane în partid împotriva acelora de pe urma cărora mâncau, fără a ridica un pai de pe pământ, ci doar poruncind, ameninţând, umilind şi ucigând. Fraţi timişoreni, căzniţi până la pierderea vieţii în condiţii cumplite, veţi fi de-a pururi vii în amintirea noastră! Voi aţi dat semnalul răsturnării comunismului, datorită vouă astăzi suntem liberi până şi să grăim ce ne apasă sufletele. Slavă vouă, o slavă meritată, ca a tuturor eroilor ce au pregătit venirea voastră, suferind martiriul în torturile Securităţii timp de patruzeci şi cinci de ani îmbeznaţi de bolşevism, slavă vouă!