3. DESPRE CHEMARE,

ÎNTR-O CARTE MONAHALĂ

În lucrarea sa “CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI”, autorul ieromonah Arsenie Boca a sesizat următoarele distincţii între chemări:

“La această trăire a vieţii veşnice, cu începere de aici, Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai mult surle. Iată câteva dintre ele:

1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;

2. Chemarea dinafară a cuvântului;

3. Chemarea prin necazurile vieţii;

4. Chemarea prin necazurile morţii;

5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antechrist;

7. Chemarea la Judecată.”

El vine în întâmpinarea temei emisiunii de faţă, în partea ei ce ne preocupă în această perioadă de început.

Deşi am mai schimbat câteva păreri, încă de la primele noastre întâlniri pe calea undelor, despre glasul conştiinţei, deoarece şi fostul duhovnic de la Prislop spune câteva cuvinte cu privire la acest însemnat tovarăş de trecere prin viaţă al omului şi călăuză, când i se rătăcesc paşii, cum niciodată nu se cade să socotim că le-am aflat pe toate câte au de-a face cu glasul conştiinţei, voi da citire, pentru dumneavoastră, şi meditaţiei ieromonahului, celebru pictor şi orator sacru, Arsenie Boca.

“E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnzeu. Însuşi cuvântul con-ştiinţă” (eseistul religios desparte în scris prima silabă de substantivul subsecvent – “ştiinţă” – pentru a lămuri vizual formarea cuvântului, dar şi cele ce are de comunicat cititorului) “însemnează – îşi dezvoltă el ideea începută – a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

“Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât se pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiintei noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem, prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu atât de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la ‘‘adevăr’’.

“Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii nostre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale – face autorul o trimitere la “Evanghelia lui Matei” –, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu că El va asculta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.

“Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun ce-l aveai la îndemână pretutindeni, Şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca o dată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.”

Poate că era nevoie să încep convorbirea de astăzi cu dumneavoastră prin a însăila câteva cuvinte despre autor, însă m-am lăsat mânat de părerea că toţi ştiţi cine a fost ieromonahul Arsenie Boca, acela ale cărui gânduri despre glasul conştiinţei vi le-am comunicat. Părerea mi s-a întărit prin aceea că, din adolescenţă şi până acum când – fie că îmi place, fie că nu, dar n-am ce face –, acum când păşesc, în silă, spre ultima parte a vieţii, ei bine, în aceste câteva zeci de ani, prin orice medii sociale m-am învârtit, fie intelectuale şi lumeşti, fie clericale, ori prin lumea liberă, ori prin temniţă, numele lui Arsenie Boca a fost rostit pretutindeni cu veneraţie, cu oarece cutremur pios, cu un amestec de încredere şi de teamă, cu taină.

Aceste simţăminte proveneau din convingerea multora că ieromonahul de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus avea nu numai o cultură religioasă vrednică de cinstire, nu numai aplecări cărturăreşti creatoare, nu numai mâini dibace într-ale artelor plastice, diriguite de un dar ales de pictor, ci şi puteri rare, cum ar fi aceea a vederii cu duhul, cum se spune în popor că era ‘văzător’.

Aduc aici o mărturie, dintre sute câte s-ar putea constitui dovezi, a unei măicuţe care l-a vizitat în multe rânduri pe când picta biserica Drăgănescu, de lângă Bucureşti – dânsa fiind în acea vreme încă fată în casa părintească –, să o povăţuiască asupra persoanei cu care era potrivit să se fi măritat. Pe atunci încă nu ştia dumneaei încotro avea s-o tragă Dumnezeu.

Or, în secretul inimii, tânăra îşi dorea inelul cununiei – e adevărat –, dar cum? Ei doi, soţul şi cu ea, să trăiască în căsnicie ca o soră cu un frate; în curăţie – cum s-ar spune: în feciorie. Nimeni nu-i cunoştea visul. Nici măcar prieteniei mamei sale nu i-l încredinţase.

Ce credeţi? Când se duse la părintele Arsenie cu flăcăul respectiv, duhovnicul i se adresă în auzul tuturor celor de faţă:

– “Dacă-l iei, să nu carecumva să crezi că viaţa voastră va fi după cum îţi faci tu socoteala...”

‘De un’ să ştie părintele Arsenie ce-mi doresc eu?...’, se miră ea, aprinzându-se-n obraji ca bujorul – de ruşinea altor consăteni de faţă la acestea.

Monahul dinainte-i, văzând-o că tace, reluă pe şleau:

– “N-o să trăiţi în feciorie.”

Şi n-au trăit în feciorie, pentru că nici nu s-au căsătorit. Nu mult după asta, fata se călugări. Destinul ei se poate rezuma în trei cuvinte şi o Chemare.

Monahia Zamfira Constantinescu, editorul lucrării “CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI”, caracterizează limpede personalitatea autorului ca duhovnic: “Aş putea spune că pentru fiecare era altul, după structura, educaţia şi cerinţele fiecăruia. Se identifica fiecăruia, ca să-l ajute să-şi descifreze intenţia divină ascunsă în destinul fiecăruia” – şi deoarece se referă la numeroşii studenţi ce-l căutau pentru calitatea sa de confesor, adaugă, cu profunzime: “fapt care la vârsta tinereţii nu-l prea pricepe nimeni, sau întrebare pe care aproape nici un tânăr nu şi-o pune, nu şi-o punea atunci şi cu atât mai mult nu şi-o pune astăzi, când nu duhovnicul este călăuza tinerilor.”

Deşi nu intră în stabilirea portretului părintelui Arsenie Boca, nu mă voi reţine de a continua citatul din textul maicii Zamfira Constantinescu, pentru însemnătatea morală a constatării sale:

“Astăzi se folosesc toate mijloacele, mult mai mult decât atunci, pentru a trezi cât mai devreme instinctele şi a îndepărta astfel pe tineri de interioritatea, de sufletul şi de spiritualitatea lor. Părintele Arsenie a dorit să lămurească mai ales pe tineri să-şi îndrepte viaţa încă din tinereţe după legile divine, prevenindu-i de urmările care atârnă asupra păcatelor, sfătuindu-i să-şi clădească viaţa pe temelia Hristos.”

De aceea călugăriţa, fostă stareţă a Mănăstirii Prislop, dedică zidirii sufleteşti a tineretului de astăzi editarea “CĂRĂRII ÎMPĂRĂŢIEI”.

Revenind la părintele Boca, atât de mare i-a fost renumele încât Marin Preda, într-unul dintre ultimele sale romane, l-a instituit prototip în cadrul unei cutremurătoare spovedanii a Mareşalului Ion Antonescu, dinainte de aruncarea României în război. Statura duhovnicului vizionar o depăşeşte cu mult pe aceea a ostaşului drept, încâlcit de sumbrul viitor, anevoie de descifrat, în care se afunda şi-şi prăvălea neamul iubit.

La propunerea fostului Mitropolit Nicolae Bălan, părintele Arsenie Boca se mută de la Brâncoveanu la mănăstirea Prislop, lângă Haţeg, ctitorită prin anul 1400 de Sfântul Nicodim de la Tismana şi Vodiţa şi rectitorită de fiica lui Moise Vodă, Domniţa Zamfira, aşezământ ajuns o paragină, prin anul 1948, când avu loc această mişcare.

Începând cu vara acelui an, părintele Arsenie Boca fu în multe rânduri arestat, sub bănuiala, niciodată dovedită, că ar fi dus o activitate legionară sau că ar fi întreţinut relaţii cu luptătorii anticomunişti din munţii Făgăraşului. Se pare că Patriarhul Justinian, cu bine cunoscutul său umor, a exclamat, la seminarul Monahal Horezu, despre aceleaşi întemniţări:

– “Nu ştiu ce-i cu omul acesta, că mereu e luat, şi mereu eliberat, şi de fiecare dată iese mai luminat”.

Monahia Zamfira Constantinescu, din a cărei însemnare, ce încheie volumul, culeg informaţiile, face o vehementă şi stăruitoare pledoarie să demonstreze că părintele Arsenie Boca nu s-a opus în nici un fel comunismului, ci a sfătuit la obedienţă. Nădăjduiesc, pentru statura lui înscrisă în memoria colectivă după ce a trecut în cealaltă lume, că lucrurile n-au stat chiar astfel, deoarece supunerea în faţa ateilor ce au îngenunchiat Biserica Română, atunci când bună parte dintre cei din jurul său – clerici şi mireni – îi înfruntau de dragul onoarei românilor, al libertăţii, al copiilor, al slobozeniei credinţei creştine, supunerea aceasta devenea cloşca omuciderii şi a unei noi răstigniri a lui Hristos, de astădată pe pământul carpatin.

Cu atât mai tare mă mângâi cu speranţa că părintele Arsenie Boca nu s-a numărat printre prea destuii slujitori ai altarului străbun care au închis ochii asupra samavolniciilor puterii, cu cât întemeindu-mă tot pe scrisul aceleiaşi monahii-editor aflu că, luând încuviinţarea Mitropolitului Nicolae Bălan, părintele Arsenie l-a ascuns pe geniul poetic Nichifor Crainic – fostul său îndrăgit profesor – (l-a “ocrotit”, textual) de urmăritorii care-n cele din urmă l-au aruncat într-o cruntă şi mitic umilitoare detenţie.

E limpede pentru oricine: părintele Arsenie Boca a participat, după modalitatea îngăduită unui preot – adică punând în practică dragostea pentru semenul hăituit – la opoziţia faţă de tirania pângăritoare de Biserică şi Dumnezeu, a participat alături de atâţia alţi monahi, monahii şi preoţi mărturisitori şi nu s-a lepădat de porunca şi chemarea iubirii, cum ne împinge, din motive rămase obscure, a crede editorul cărţii.

Iar fiindcă l-am pomenit pe uriaşul desfăşurător de icoane verbale, să-mi îngăduiţi a cita portretul ce i l-a desenat Nichifor Crainic părintelui, într-un fragment de epistolă neîncheiată, după o vizită la biserica din Drăgănescu, pe atunci încă şantier al pictorului călugăr.

“Iubite părinte Arsenie,

“A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voevodului martir! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se desumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?

“Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.

“Mica biserică de la Drăgănescu, are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care mii de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

“E o pictură nouă ca şi predica de-atunci.”

Iar de aici înainte, lauda lui Nichifor Crainic coboară asupra zugrăvelii.

Oricum, acelaşi Patriarh Justinian l-a adunat pe părintele Arsenie Boca pe lângă sine, i-a dat de lucru în atelierele de la Schitul Maicilor cunde i-am fost şi eu prezentat pe când aveam vreo şaisprezce ani, de stareţul schitului Rarău, părintele ieroschimonah Daniel –Sandu Tudor, duhovnicul meu, până ce mai târziu ieromonahul a trecut la pictarea bisericii pomenite. Apoi, comunică monahia Zamfira, între anii 1969-1989, a fost duhovnicul metocului Mânăstirii Prislop, organizat undeva în Sinaia, într-o casă neştiută.

Acum, că suntem cât de cât încunoştinţaţi asupra decurgerii anilor săi pe pământ, să revenim la tema emisiunii de faţă: Chemarea lui Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca adaugă, în “CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI”, un nou capitol după acela privitor la glasul conştiinţei. Acestălalt se numeşte: “CHEMAREA CUVÂNTULUI ŞI TĂCEREA TRASĂ LA RĂSPUNDERE”. Un titlu ce impune să şi tragem nişte concluzii deloc măgulitoare pentru tăcerea pe care mai toţi preferăm a o păstra când se aude Chemarea lui Dumnezeu. Iată cuvântul părintelui Arsenie:

“Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât strigă glasul conştiinţei trebuinţelor lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe, surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieşte şi chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strâmbau Chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii Însuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul.

“Cine a chemat pe oameni mai duios decât Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înşişi ca fii şi fraţi ai Săi? Iisus, e drept, chema şi cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei Chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu.

“El a propovăduit, binevestindu-ne, Împărăţia Cerurilor şi, prin slăvita Sa înviere, biruinţa asupra morţii, vestea şi descoperirea celei mai mari bucurii de pe pământ. Ucenicii Săi de atunci şi din toate vremile au propovăduit pe Împăratul Cerurilor, înduplecând pe oameni să se adune cu felul de viaţă în ţara de obârşie şi la masa Împăratului. Noi slujitorii Săi, nu purtăm preoţia noastră, sau preoţia legii vechi, ci purtăm şi propovăduim preoţia împărătească a lui Iisus Hristos. Deci nu chemăm pe oameni cu chemarea de om, ci Dumnezeu prea milostivul îşi cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezu se propovăduieşte prin noi, singurul care are dreptul să se propovăduiască pe Sine, fiind în stare să ne mântuiască. Iată pe cine urmăm, ascultând preoţi cu conştiinţe luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu care strigă către oameni, din sfinţi, o chemare mai tare. Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvântul îi ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare.

“Dar cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare.

“CHEMAREA CARE USTURĂ”

“Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii, însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră. Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire unde i se fură şi-şi pierde multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei – bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru când nu-l mai ai.

“Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămâne altă cale decât să-şi îndrepte purtările după voia lui Dumnzeu. Deci ‘‘când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci întreabă-te pentru ce a venit şi vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu’’”, citează autorul din Sfântul Maxim Mărturisitorul.

“Din pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte între Dumnezeu şi om:

“Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum care de cine să asculte mai întâi? Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, strâmtorări şi năpaste, vrajbe între oameni, bătaie între părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sânge, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au pomenit: toate, urmări şi plată îndesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să înţeleagă la ce îmblăteală de necazuri îi duce iubirea de păcate.

“Iar precum necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte, ne stă mărturie Scriptura. Sunt mii de ani de când s-au scris acestea, dar rămân mereu dovada că noi silim pe Dumnezeu să ne bată.”

Sumbru final de emisiune, dar plin de învăţăminte. Cine are urechi de auzit să audă!