4. CHEMAREA

“RUGULUI APRINS”

Unul dintre numeroasele daruri ce ni le face credinţa este şi acela de a ne deschide ochii şi urechile pentru a putea zări şi auzi Chemarea lui Dumnezeu, după cum ne deschide mintea pentru a o înţelege.

‘Ce este aceea: Chemarea lui Dumnezeu?’, mă veţi întreba.

Mai lesne îmi este să vă exemplific prin comparaţie setea după Chemarea Domnului, resimţită ca o secetă aşteptând ploaia roditoare, ca o cunoaştere a propriei lipse de fruct, care cunoaştere aspiră la umplere, la însămânţare, ca o uscăciune ce se vrea şi ea dărui, dar mai întâi se cere fecundată cu Duh.

Să ascultăm Chemarea!

Cum sună o Chemare de acest soi?

Să dau cuvântul personajului narator din povestirea mea: “RUGUL APRINS”, din volumul cu acelaşi titlu şi cu subtitlul: “DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI ÎN GHERLELE COMUNISTE”, publicat în 1993 de Editura RAMIDA.

“A fost o întâlnire stranie. În cursul acesteia, am avut sentimentul că am ieşit din tărâmul obştesc, pentru întinderea câtorva ceasuri, şi că, adăstând alături de poteca vieţii, cineva îmi răsfoia cartea sorţii. Era o întrerupere, o falie; era golul dintre două file.

“Dealtfel şi împrejurările momentului, deşi extrem de banale, îi confereau un caracter unic. Numai acela care a fost internat într-un lagăr poate înţelege ce însemnează să n-ai şansa de a izbuti măcar o dată să te sustragi de la silnicia ieşitului la muncă. Doar inconştienţa febrei, membrele zdrobite, moartea, aveau crezământ în favoarea odihnei.

“Ei bine, am gustat fericirea o dată, o singură dată, o absolut singură dată, de-a rămâne în curtea împrejmuită de sârmă ghimpată. Mi-e cu neputinţă să-mi reamintesc ce raţiune i-a convins pe paznici să-mi îngăduiască a vecui acea zi fără să plătesc birul autodistrugerii cotidiene. De bună seamă, va fi fost vreo plagă la laba piciorului atât de săritoare-n ochi încât nici împietrirea lor n-ar fi dezis-o. Pentru a rămâne între hotarele celor de neînţeles petrecute în ziua aceea nu voi scormoni prin zgura îndesată peste ţinerea de minte, ci constat doar că atât de miraculoase erau orele ce mi se pregăteau încât până şi modul cum m-am apropiat de ele s-a înceţoşat datorită unei puteri de dincolo de contingent.

“De rămas în dormitor nu era îngăduit. Rătăceam prin ograda vastă, de la o clădire la alta, până când clanţa uşii uneia dintre ele cedă sub apăsarea mâinii.

“Nu pătrunsesem niciodată în alt dormitor. Era interzis s-o faci. Dacă, de când se îndreptaseră coloanele deţinuţilor către câmp, încercasem, din dezabuzare, intrările în pavilioane, în nădejdea că aş fi întâlnit vrun deţinut, să schimb o vorbă cu cineva, acum, că simţeam mica bară metalică extrăgându-şi limba din refugiul interior al broaştei, apăru între coastele mele alt impuls, de data aceasta unul meschin, pe care nu concepeam să mi-l recunosc. Intenţionam să cântăresc cu ochii mei cât mă defavorizase norocul, cu cât se dovedeau mai bune condiţiile de trai ale celorlalţi în raport de cele impuse brigăzilor noastre, căci sălăşluiam într-un bordei vechi şi dărăpănat, pe când restul condamnaţilor beneficiau de clădiri noi, înălţate de echipe de zidari desemnaţi dintre deţinuţi înşişi. Aveam posibilitatea să-mi observ pentru întâia oară fizionomia invidiei – fiindcă multe păcate având, de acesta unul fusesem ferit până atunci.

“Analizei de sine nu-i fu dat să se lăfăiască îndelung în mintea mea năucă de neodihnă, de nepregătire, de ne-exersare, deoarece îndată m-am şi pomenit în hală. Paturile se orânduiau înghesuite unul în altul, despărţite de coridoare înguste. Privirile îmi dădură roată lent uriaşei încăperi pustii. Le dezamăgea aceeaşi privelişte, dezumanizantă ca şi în locul unde se afla propriul meu culcuş. Simultan, exultam că nu fusesem străbătut de nici o undă de bucurie răutăcioasă stârnită de gândul că şi ceilalţi aveau parte de o mizerie egală cu a mea, de unde am tras concluzia că starea de invidie fusese una pasageră, străină de forul meu, nici măcar o invidie, ci dorinţa de a găsi pricină să mă tânguiesc că soarta era mai crudă cu mine decât cu alţii – o nevoie inexplicabilă a noastră, la destui semeni permanentizată dealtfel.

“Deodată, am sesizat...

“Panica mă sufocă un fragment de secundă. Însă inima, ce brusc se decisese să-mi bată mai repede, se potoli îndată, pentru că acel ceva remarcat de mine şi care mă alarmase nu era kaki, ci tărcat. Văzusem o spinare sumeţindu-se de sub fiarele unui pat, ca a unui delfin din ape. Cum zic, spinarea era zăbrelită; deci, aparţinea unui alt nenorocit de teapa mea şi nu unui caraliu. Dacă ar fi fost a unui gardian, acesta m-ar fi condus de-a dreptul la poartă, adică în cămăruţa unde se împărţeau cu dărnicie loviturile de vână de bou, bulon de cauciuc şi ceatlău.

“De cum mi-am dat seama cu ce stare socială aveam de-a face, se ivi o altă dilemă. Individul o fi fost bolnav, ca mine, sau vrun turnător privilegiat? Dacă ar fi fost careva reţinut în lagăr pentru un supliment de anchetă, nu căuta sub saltea atât de liniştit. Pe de altă parte, eu mi-aş fi dat seama până atunci că plutea o stare de anxietate printre cei care ne păzeau. Şi aceştia, ca şi noi, intrau în alarmă când sosea inopinat cineva de la ‘centru’, indiferent că cel din urmă era amplasat pe hartă în miezul Brăilei sau al Bucureştilor. Încercând să mă retrag pisiceşte, după cum şi pătrunsesem acolo, era posibil să mă simtă insul şi să mă fi denunţat că încălcasem regulamentul de ordine interioară. Dar el nu-l încălca? Am preferat să-i câştig bunăvoinţa. Dealtfel, atât de nesăţioasă îmi era nevoia de contacte umane şi speranţa că mi-ar fi ieşit în cale între puzderia de figuri anoste şi o personalitate pe lângă care să mă cuibăresc, încât nu aveam tăria să fi dat înapoi.

“În concluzie, am înaintat către mâna pe care mi-o întindea Destinul.

“– “Sunteţi bolnav?”

“Ghemuit în patru labe, se sprijini anevoie de bara de fier şi-şi scoase capul la vedere. Oasele chipului său, dispus pe o lăţime mică, până şi cele ale ţestei acoperite cu doi centimetri de păr cărunt, i se alungeau peste aşteptări pe verticală. Aşa fiindu-i conformaţia craniului, îţi era greu să remarci vreo scobitură în obrajii săi, căci, într-un fel, era un om scobit pe de-a-ntregul. În schimb, scofâlcirea pielii sale mă izbi. Ca şi albeaţa ei nenaturală, accentuată de ochii nemăsurat de extinşi, cu lichefieri de albastru spălăcit pe margini, pe când la mijloc,s culoarea era concentrată într-o tensiune aproape materială, de oţel. Obrajii, foarte neraşi, păreau crispaţi de frică, impresie lăsată şi de zgâirea lui la mine. Cel puţin alt nume n-am găsit atunci pentru expresia lor. Greşeam total în interpretarea mea. Se holba cu pupilele mărite ale unui personaj dintr-o frescă ruinată de neîngrijirea a două-trei veacuri ce au călcat-o inexorabil cu carul zdrumicător de vieţi al Timpului, sub roţile lui greoaie şi indiferente la Frumos.

“I-am zâmbit, să-i ogoiesc panica:

“– “Şi eu.”

“Adică, nici eu nu mă simţeam bine.

“– “Nu sunt bolnav”, răspunse limpede şi fără urmă din temerea pe care mă aşteptasem să i-o recunosc în tremurul vocii. Dimpotrivă, glasul, ce părea să-i fie obişnuit cu cântarea, avea ceva luminos; în orice caz, nu-l umbrea nimic, ceea ce era în contradicţie flagrantă cu situarea noastră sub talpa Răului. Parcă mi-ar fi parvenit sunetele originare, neemise de corzi vocale, ci aşa cum ar fi emanat de-a dreptul din Cosmos. Rosti, să mă lămurească:

“– “Sunt plantonul lagărului.”

“Nu avusesem cunoştinţă până atunci despre existenţa unei atari atribuţiuni pentru un purtător de zeghe. Datorită acestei recomandări am priceput cu ce se ocupa pe lutul ce podea dormitorul, fiindcă, după cum am menţionat, răsărise cu o mătură în mână, ca un Neptun purtător de trident.

“Se ridică în picioare. Mă miram cum răzbea să suporte povara hainelor vărgate. Era o faţă de bătrân. Doar mijlocul ochilor, cum am mai declarat-o, pâlpâia viu în el. Îmi făcea rău să-l contemplu. Atinsese ultimul grad de distrofie. Respira gâfâit pe marginea propriei sale gropi. Mă miram că nu-i auzeam horcăitul sfârşitului.

“– “Doctorul Dabija”, se apropie târşâit de mine şi-mi întinse mâna numai zgârciuri şi beţe.

“Mă înconjura cu un surâs cald ce nu aparţinea trupului său fantomatic, ci era împrumutat acestuia, de la distanţă, ca şi când sufletul i-ar fi bântuit pe deasupra şi-i folosea corpul pentru a păstra legăturile cu pământul. Dacă glăsuirea nu-i era atât de logică şi la obiect, nu mi-ar fi venit peste mână să-l socotesc strigoiul unui puşcăriaş mort prin acele locuri, uitat de toţi şi revenind să cerşească o rugăciune de dezlegare. Dar nu; am aflat curând, fără nici o reţinere din partea sa – reţinere obişnuită la noi ceilalţi, cât încă nu ne încredinţam asupra caracterului conlocutorului –, fără nici un ascunziş, că fusese arestat în afacerea “Rugul Aprins”. Am schimbat cu dragoste idei despre fericirile credinciosului, despre zumzetul încălzitor al inimii iubitoare de Dumnezeu, despre viaţa de după moarte şi despre lucruri de mult mai măruntă însemnătate, precum studiile mele din trecut, nesiguranţa asupra a cum avea să-mi arate traiul, după eliberare, şi asupra incertitudinii privitoare la profesia sau meşteşugul meu viitor, că – bănuiesc a o mai fi scris – mi se întrerupsese frecventarea cursurilor universitare în anul al doilea, abia pornit.

“Timpul se abstrăsese din preajma noastră şi dialogam pe o gură de rai mică după măsura costelivilor visători ce eram. Când se vesti un început de forfotă din direcţia bucătăriei, am tras cortina de stele ce ne despărţise de realitate şi mi-am luat rămas bun, să mă feresc de căutăturile celor care mi-ar fi putut pedepsi revenirea de câteva ceasuri la starea firească a omului, adică nimbată de iubirea dintre fraţi.

“– “Voiam să-ţi spun ceva...”

“Eram nerăbdător să ies, strâns cu uşa de instinctul de conservare redevenit activ.

“– “Nu-ţi mai bate capul cu nimic din câte te frământă. Dumnezeu te pregăteşte să scrii spre lauda Sa. Vei fi un izvoditor de cărţi închinate Lui. Ele vor răspândi credinţa, vor îmblânzi sufletele, vor îndemna la frăţietate. Fii liniştit. Dumnezeu a ales în locul tău. Fii binecuvântat!”

“‘Totuşi, este bolnav...’, am regretat să constat în ultima clipă a agapei intelectuale la care luasem parte, oaspete mai cinstit ca oricine. şi nu mă refeream la o maladie trupească, ci la una a sufletului plecat prea departe în ţinuturile fără de margine ale închipuirii şi care nu-şi mai găsise calea de întoarcere.

“Niciodată până la capătul ispăşirii mele nu am mai avut prilejul să-l întâlnesc. Aceasta a fost cea dintâi pedeapsă pentru asprimea cu care-l judecasem. A doua pedeapsă a constat în a-l întâlni în libertate. La câţiva ani buni după revenirea mea în familie.

“Era zi de sărbătoare: Sfântul Dumitru Basarabov. Mă târâsem ca melcul într-o coadă lungă şi stufoasă de persoane doritoare să sărute Moaştele în racla lor din Catedrala Patriarhiei. Mă proţăpisem la rând pe la şapte dimineaţa şi se făcuse trei jumătate când am pornit-o în josul dealului, spre fosta Hală de Carne din Piaţa Unirii. Alături de mine cobora fostul asistent universitar la Facultatea de Medicină. Nu apucase să se îngraşe. Îmi amintesc că mi-a reţinut atenţia lărgimea neretuşată a pantalonilor săi negri. Din vechea lui înfăţişare nu mai rămăsese decât privirea-i neobişnuită. Era ras proaspăt şi îşi tăiase obrajii în mai multe locuri; se pregătise cu neîndemânare să-l întâlnească pe Sfânt. Plutea în jurul său un aer jovial şi ingenuu, ca de Paşti sau de Crăciun, şi, nu ştiu de ce, extrem de balcanic.

“L-am condus pe străzile ce se vărsau, după numeroase cotituri, printre căsuţe cu curte, pendulând peste veacurile al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, în calea Rahovei. Încrengătura celor discutate de noi acum contrazicea ultima mea impresie, ce mă însoţise după despărţirea de el de odinioară. Şi-mi părea rău că mă dovedisem necruţător faţă de felul său oareşicum mai fantezist de a mă fi încurajat. În definitiv, cu ce-mi greşise? Doar că încercase să mă îndrume pe un drum pe care m-ar fi dorit angajat, folosindu-se de tonul unei certitudini, adevărat – lipsită de acoperire. Numai că eu eram atât de copleşit de propriile mele întrebări şi disperări privind sfera practică imediat următoare eliberării ce se apropia, încât lumina folosită de el în călăuzirea mea mă jenase şi în loc să o fi luat drept ceea ce era şi să-i fi depus opinia alături de câte altele se războiau în mine, o întunecasem cu neîncrederea mea.

“Abia de-mi trecură acestea prin minte că firul monologului său o apucă pe noi cărări sinuoase ce tindeau să mă smulgă din aceeaşi realitate ocolită de noi altcândva. Pleca, în dezvoltările sale, de la fapte aparent fără însemnătate, ale cărori martori eram – cum păşeam pe asfalt fără zgomot –, ori de la făpturi întâlnite în cale. Un cocoş, pe un gard prăpădit, îşi fâlfâi roşul de sânge şi curcubee ce-ţi luau ochii, peste sărăcia grădinii şi răceala uliţei, ca şi când ar fi scuturat două bogat înflorate covoare olteneşti. Îşi însoţi mişcările ample de trâmbiţa puternică a cucurigului desfăşurat din note numeroase, atât grave, cât şi ascuţite. O salcie tulburase liniştea asfaltului mort şi cu rădăcinile-i străpungătoare fărmase dureros trotuarul, mai întâi pe dedesubt, ulterior la suprafaţă, până la pietrele de bordură făţuite, respingându-le şi pe acestea, în lături şi înclinat, să-şi facă loc subpământean vreuna dintre rădăcinile ei. La plecare, când fusese tânără, se izbise cu tâmpla de cărămizile zidurilor, cimentuite. Le ocolise, făurindu-şi drum pieziş, iar acum, la bătrâneţe, străbătea, cu trunchi gros şi oblic, pe deasupra fâşiei cenuşii pe care păşeam noi doi, dar şuviţele dese, înfrunzite cu cercei verzi fără număr, ale ramurilor ei fără şira spinării şi la îndemâna clătinărilor boarei, bolteau strada ca şi mersul nostru. Doctorul se oprise, mă apucase de încheietura mâinii şi exclamase: – “Ne învaţă să n-avem teamă. ‘Nu vă fie frică...’, ne spune fără cuvinte, ‘Sunt cu voi. Sub scutul coroanei mele şubrede în aparenţă, nu se va atinge răul de sufletele, nici de trupurile voastre...’. Aşa ne grăieşte întreaga Natură; doar s-o ascultăm... Grăieşte în numele lui Dumnezeu, e solul Lui pe lângă proştii de noi cei înspăimântaţi...”

“Ce poet inegalabil aveam alături de mine şi cum nu ştiusem a-l cunoaşte! Pedeapsă îmi era chiar această descoperire. Şi cu atât mai osândit mă simt astăzi, că n-am ştiut fi la înălţimea dragostei sale pentru mine şi n-am apucat, până în pragul bătrâneţilor mele, să scriu un rând întru lauda lui Dumnezeu...

“Totuşi cât greşesc faţă de doctorul Dabija... Nu am ajuns eu, filolog prin vocaţie, opţiune şi studii, eu care n-aş fi bănuit niciodată una ca aceasta, să slujesc Bisericii, ca profesor al studenţilor teologi? N-am publicat sumă de studii în revistele Ei? N-am conceput şi editat numeroase cărţi cu privire la suferinţele clerului în temniţele comuniste, atunci când înşişi slujitorii Altarului păstrează o tăcere smerită asupra slavei lor? Nu am sfătuit eu tineretul să se apropie de semeni cu frăţească dragoste şi, mai ales, de treaza apărare a adevărului şi dreptăţii?

“Nici vorbă ca toate acestea să se învecineze cât de cât cu splendoarea ipostazei în care mă văzuse proiectat profetul din lagărul Salcia. Însă nici nu înseamnă că firul evoluţiei mele s-a desfăşurat aiurea decât pe urmele intuiţiilor sale. Cumpănindu-mi-se această remarcă, nu se vădeşte oare că eu am fost cel lipsit de minte, cel orb, cel surd, iar el – cuvântătorul viitorului? I se cuvine dreptul de a i se recunoaşte, cu atâta întârziere ruşinată, precizia diagnosticului duhovnicesc cu care m-a aruncat în a doua mea întrupare, cu alte cuvinte în existenţa de după săvârşirea condamnării. Într-un fel foarte încâlcit mi-l pot socoti zămislitor spiritual.”