5. CHEMAREA LA PREOŢIE

A STUDENTULUI DEŢINUT

CONSTANTIN VOICESCU

Frumoasă preocupare ne-am ales cu prilejul acestor emisiuni: să ne oprim asupra Chemării la credinţă, pe care ne-o face Dumnezeu! Şi se cuvine să întârziem mult asupra acestei chestiuni, să ne pregătim a auzi Chemarea, când ne va veni, a o înţelege, a fi suficient de căliţi pentru a-i da ascultare. Să nu creadă careva că lui nu i se va face Chemarea! Cum pe toţi ne iubeşte Dumnezeu, pe toţi fiii Săi ne vrea lângă El, şi de aceea ne cheamă. Iar dacă nu-L auzim, ori dacă nu ne socotim vrednici şi zicem: ‘Nu, nu sunt eu acela chemat... Mă-nşeală auzul...’, să nu ne-nchipuim că nu se va repeta Chemarea – se va tot repeta până ce-i vom da în cele din urmă ascultare. Nu-i vom da ascultare întocmai cum este de aşteptat: cu entuziasm, cu jertfire de sine, cu dorinţa de foc de a pune umărul la împlinirea voii Domnului. Îi vom da ascultare fiecare după puteri şi înţelepciune sau chiar împotriva puterilor şi a voinţei noastre, pentru că buni şi iubitori ni se cade să fim!

Va să zică, în vederea recunoaşterii Chemării acesteia neobişnuite, datorăm a ne pregăti, să aflăm cât mai multe despre cum s-a manifestat şi se manifestă ea în vieţile celorlalţi, ale acelora care au auzit-o şi şi-au plecat grumajii sub dulcele Ei jug.

Urmaţi-mă într-un penitenciar destinat condamnaţilor politici de către ateii comunişti. Am scris despre cele de mai departe în povestirea: “LOTUL TUBERCULOŞILOR”, din volumul: “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, IN GHERLELE COMUNISTE”, citat şi în meditaţia anterioară.

În anul 1950, Ministerul de Interne a luat o hotărâre umanitară, ceea ce constituia o excepţie de neînţeles: a decis reactivarea unei închisori cu caracter de sanatoriu T.B.C., în localitatea Târgu-Ocna. Părintele Constantin Voicescu, revenit din morţi, cu care stau de vorbă acum, de faţă fiind şi dumneavoastră, îşi aminteşte:

– “Pentru că mi s-a redeşteptat o tuberculoză mai veche, am scăpat de iadul de la Piteşti.”

Sfinţia Sa face aluzie la aşa-zisele reeducări, nume dat unor torturi inimaginabile, la care erau supuşi acolo studenţii arestaţi în 1948.

– “Şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că sufeream de T.B.C. Astfel, am ajuns în primăvara lui ‘50, în mai, la Târgu-Ocna. La început am avut un regim mai bun, mai blând. Faptul că puteam să circulăm prin curte, că iniţial nu erau gratii la ferestre, că ni se dădea o mâncare mai consistentă, asistenţă medicală, că doctorii noştri deţinuţi s-au putut organiza oficial, că a apărut o asistenţă medicală” – insistă părintele – “şi un ajutor medical, cu ştiinţa oficialităţilor” – repetă el, să înţelegem şi eu şi dumneavoastră că această ‘minune’ s-a petrecut cu adevăratelea. Iar nouă ne place să-l auzim repetând, de ca şi cum ar fi cel mai frumos basm despre puşcării –, “un ajutor medical ce consta în a avea noi înşine grijă de bolnavii mai grav, a-i sluji conform necesităţii, aşa cum puteam, a avut o mare importanţă asupra stării noastre de spirit.”

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Dar dumneavoastră, ce părere aveţi? Vreau să ne lămurim. Îl întreb:

– “Era chiar rugămintea medicului închisorii de a fi ajutat de colegii de breaslă număraţi printre condamnaţi?”

Povestitorul răspunde:

– “Da. Şi nu numai a medicului oficial, ci a însăşi conducerii puşcăriei.”

Sunt absolut năucit, deoarece, în perioada când am fost eu deţinut, la cele mai grave boli primeai lovituri de bâtă în loc de tratament (pe poetul D. Iov l-au dus la moarte pe calea aceasta), iar într-ajutorarea dintre deţinuţii sănătoşi şi aceia bolnavi era crâncen pedepsită. Eh, dar câte anotimpuri ale durerii n-au cunoscut temniţele comuniste pentru politici şi cât de deosebite erau între ele...

– “În legătură cu respectivul medic al penitenciarului, doamna doctor Margareta Danielescu, femeia aceasta care era un fel de înger păzitor pentru noi, a fost un om extraordinar!”, se încălzeşte părintele Constantin. “Şi-a riscat situaţia profesională! S-a purtat uluitor de bine cu noi! Ne-a ocrotit. Ne-a ajutat. Ne spunea vorbe bune. Ne mângâia. Acum, când ne-am întâlnit noi, foştii puşcăriaşi, la Târgu-Ocna, după Revoluţia din Decembrie ‘89, am invitat-o şi pe ea, şi-ţi dai seama ce satisfacţii a avut această doctoriţă că toată lumea era gata, pur şi simplu, s-o ridice pe braţe, ce mai...!”

– “Spui că într-ajutorarea dintre bolnavi era cunoscută conducerii...”, insist eu, să-l readuc la cele ce ne interesază: Chemarea lui Dumnezeu; căci era un soi de Chemare, recunoaşteţi: să-i vizitezi pe bolnavi! O Chemare făcută taman prin securişti...

– “Absolut, absolut! Sigur că făceam unele lucruri pentru care nu ne feream de ei, dar nici nu ni le sugeraseră ei. Erau acolo bolnavi mai grav, ţi-am spus. Nu puteau mânca hrana obişnuită care, la început era bună, subliniez. De pildă: o bucată de unt, o bucată de marmeladă. Unii dintre bolnavi, care erau mai zdraveni, o duceau pe picioare, îşi cedau aceste suplimente, bucata de carne: le dădeau celor mai suferinzi. Cum s-a întâmplat şi-n alte părţi, când era vorba despre astfel de cazuri. Au fost tineri care n-au gustat aproape tot timpul din bucata lor de unt sau din celelalte. Suportau să mănânce arpacaş mult, fasolea din cazanul comun. Nu erau nehrăniţi; de aceea s-au lipsit de aceste lucruri bune: să le ofere celor ce aveau mai multă nevoie de ele. Aşadar s-a desfăşurat o lucrare dintr-acestea de într-ajutorare.”

Care va să zică, în sanatoriu s-a organizat, cu ştirea, deci încuviinţarea, comenduirii, ajutorul medical. Pe lângă el, exista un firesc ajutor dat de la om la om.

– “Am înţeles că pe lângă într-ajutorarea despre care mi-ai vorbit, bolnavii îşi găseau odihna şi într-o viaţă religioasă disciplinată”, mă interesez.

– “Da. Figura centrală care a dat nota acestei vieţi spirituale din întreg sanatoriul a fost Valeriu Gafencu. El era unul dintre cei mai grav bolnavi. Nu părăsea patul, încă de pe când fusese la penitenciarul Piteşti de unde fusese adus. El a fost centrul vieţii duhovniceşti din Târgu-Ocna. Ducea o viaţă creştină de adâncime, ce ne atrăgea pe toţi. Se născuse un curent spiritual, în puşcării, încă din ‘41-’42, curent condus şi întreţinut de doi deţinuţi, un avocat şi un medic: Trifan şi Marian. Aveau o linie filocalică de vieţuire. Li se raliaseră şi Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, studenţi pe atuncia, şi Marin Naidin, Virgil Maxim. Această direcţie spirituală s-a accentuat în perioada ‘44-’47, când deţinuţii au avut o viaţă mai liberă. Au fost vizitaţi de familii; lucrau în aer liber, la Galda, la vie. Aveau dreptul la cărţi religioase, cum este “PATERICUL”. S-a format un curent de rugăciune intensă. Aşadar, când am ajuns la Târgu-Ocna, eram încunoştinţat că Valeriu Gafencu reprezenta acel grup de ‘trăitori’ de la Aiud. El a fost bucuros că eu îi cunoscusem pe monahii Benedict Ghiuş, Daniel (pe numele de poet şi publicist: Sandu Tudor), pe Sofian. În ‘46-’47, la mănăstirea Antim se desfăşura lucrarea “Rugului Aprins”. Iar noi, studenţii, ne mai duceam pe acolo, mai ascultam conferinţe. Deci mai ştiam, de pe afară, câte ceva despre Rugăciunea Inimii. Personal, avusesem norocul să am şi un duhovnic bun, pe părintele Toma Chiricuţă. Mi-a fost duhovnic de când eram elev. În închisoare stătusem cu Roman Braga, pe atunci student la Teologie; ba nu, o terminase. Căzuse cu grupul de 10-12 studenţi apropiaţi de “Rugul Aprins”, în ‘49.

“Cu alte cuvinte, Valeriu Gafencu era şi el interesat de cele ce mai aflasem de pe la părintele Daniel, de acolo, din clopotniţa mănăstirii Antim. Aşa s-a format între noi o legătură sufletească. Eram foarte ataşat de el. Sentimentul cu care te apropiai de el era simultan de bucurie şi de sfială. Avea nişte ochi mari albaştri care parcă zâmbeau: râdea permanent. Într-un fel, nu îndrăzneai să i te uiţi în pupile. Nu ştiu cum, era de o fineţe şi de o delicateţe extraordinare. Nu deranja pe alţii; nu cerea ajutor. Erai dator să-i ghiceşti nevoile şi gândurile. şi, neîncetat, cu surâsul pe buze, indiferent de durerile pe care le avea. Era luat din ‘41. Fusese student la Drept, la Iaşi. Chiar conducea tineretul de acolo, cu Paul Miron, pe care-l ştii. Au căzut împreună.

“Toată lumea era de acord că Gafencu cunoştea extraordinar de bine doctrina ortodoxă, dogmatica. Pe de altă parte, cunoştea bine tehnica Rugăciunii Inimii, pe care o aplica şi o preda şi altora. Mai toţi cei cu care a intrat în contact au fost iluminaţi de lumina aceasta pe care o răspândea. Nu i-a putut rezista nici o minte, cât ar fi fost ea de isteaţă. De pildă, pastorul Wurmbrandt a stat în aceeaşi cameră cu Valeriu Gafencu şi în urma unor discuţii ce durau ore întregi, pastorul a trebuit să cedeze. Or, acest pastor – evreu botezat – a fost la un moment dat într-o situaţie foarte grea. Atunci a spus: – “Aş vrea să intru în Împărăţia lui Dumnezeu pe aceaşi poartă pe care intră Valeriu Gafencu”.

“Nu a existat acolo să apară aversiuni politice între noi. Îmi dădeam seama ce însemna prezenţa Bisericii şi a unor sărbători creştine, în vederea acestei împăcări. Astea ne uneau pe toţi. Când era Crăciunul, Paştele, ne simţeam atât de bine unii cu ceilalţi!”

– “Atunci ţi-a venit ideea să urmezi cursurile facultăţii de Teologie, pe când te pregăteai de eliberare?”

– “Da. M-am gândit chiar la călugărie.”

– “Datorită atmosferei de acolo?”

– “Datorită ei. Şi datorită lui Valeriu Gafencu şi lui Ion Ianolide. Şi mai e ceva.

“Circulau printre noi nişte file din “SFÂNTA SCRIPTURĂ”. Ba chiar două ediţii am văzut. Ne-am pus pe copiatul lor. Şi le-am învăţat de dinafară. Iniţial m-am întrebat: ‘Cum să–nvăţ eu proză?’. Întâi am învăţat capitolul al treisprezecelea, despre dragoste, din Epistolă. Dacă am văzut că mergea şi proza, am mai învăţat şi altele, şi altele. Până la urmă am ştiut “EVANGHELIA LUI IOAN” complet; mai toată a lui MATEI; câte ceva din alte Evanghelii; “FAPTELE APOSTOLILOR” aproape în întregime; fragmente din câteva “Epistole”. Le repetam în fiecare zi. Eu i-am dat pastorului Wurmbrandt “EVANGHELIA LUI IOAN”. De la mine a învăţat-o. Deci, atmosfera trăită m-a îndemnat spre preoţie. În plus, spuneam rugăciuni; învăţasem pe de rost paraclise, acatiste... Acum nu mai ştiu atâtea pe deasupra. Parcă era mintea strâmtorată anume ca să putem învăţa. Sigur, avea importanţă şi alimentaţia. Eram hrăniţi mai bine. Ceea ce memorasem la Piteşti, nimic nu mai ştiam; mde, perioada de devitaminizare! Normal că stând astfel lucrurile, mă gândeam la călugărie...”

– “Existau printre voi monahi, preoţi, care întreţineau acest ritm de viaţă?”

– “Categoric! De pildă, părintele Gherasim Iscu, dintre figurile mari! N-a trăit, săracul! A murit conştient de ce i se întâmpla. A zis: – “În noaptea asta o să mă duc...”. Nu mă aflam în cameră cu el. Fusese stareţul mănăstirii Tismana. Ultimile lui cuvinte au fost: – “În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe faţă şi, dacă ai cu ce, taie-mi şi unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit. Auzi? Cântă îngerii...” Aşa s-a dus. Însoţit de glasurile îngereşti.”

Privesc în gol, pe gânduri. Îmi trece prin minte ceva stupid: ‘Dacă mi-e foame, mi-a mai fost foame şi deaceea recunosc senzaţia cu uşurinţă. Dacă mi-e sete, nu mi-e sete pentru prima oară; recunosc şi setea. Dacă ieri am şchiopătat, pentru că m-a durut piciorul, azi, la deşteptare, mişc puţin laba; remarc că mă mai doare niţel; bănuiesc că voi şchiopăta şi astăzi. Dar de unde recunosc că voi muri în cursul acestei nopţi? doar mor pentru prima oară, nu ?’. Mă scutur de ideea năstruşnică. Îmi rămâne în inimă numai cutremurul de adineaori: ‘Pe părintele Iscu l-au însoţit îngerii o bucată de drum...’.

Părintele Constantin Voicescu reia povestirea:

– “Cuvintele lui Valeriu Gafencu, adresate paznicilor, când au intrat pentru numărătoarea de seară, în ultima zi a vieţii lui, au fost: “Domnilor, în noaptea asta ne despărţim. Eu vă părăsesc. Dumnezeu să vă ajute şi dumneavoastră să vă puteţi mântui sufletele”.”

După o pauză a amintirii pioase, conlocutorul nostru, al meu şi al dumneavoastră, îşi aminteşte:

– “L-am mai avut pe părintele Viorel Todea, din Munţii Apuseni, din Arieşel. El avea asupra sa Sfânta Împărtăşanie. Făceam spovedania, împărtăşania, ca-n catacombe, într-o baie, undeva. Sau ne plimbam şi ne spovedeam; şi-ntr-un colţ ne împărtăşeam. Sfintele erau uscate.”

– “Vinul de unde îl aveaţi?”

– “Îl fabricam noi din marmeladă sau foloseam vinul tonic primit între medicamente. Mai târziu, la Aiud, a fost cineva care a avut Sfinte Moaşte la el. S-a putut săvârşi Sfânta Liturghie!”

– “Şi alte figuri preoţeşti au mai fost?”

– “Da. Părintele Sinesie Ioja, care era un mare rugător. Varlaam Lica, un alt monah. Au venit la un moment dat – uite, le-am uitat numele... – doi preoţi: socrul cu ginerele său; dar n-au stat mult pe la noi.”

Urmează cea mai stranie întâmplare, poate, din întreaga existenţă a părintelui Constantin Voicescu. Pentru ea v-am reţinut atenţia până acum.

Să-l ascultăm istorisind-o.

– “A avut loc un lucru ce ne-a impresionat pe toţi în chip deosebit. A fost dezafectată capela care făcea parte din vechea închisoare, clădită de un domnitor, pe vremuri. Acela, descinzând într-o vizită, a fost îndurerat să constate că ocnaşii nu vedeau soarele niciodată, munceau sub pământ, mâncau sub pământ, dormeau sub pământ. Şi le-a construit o gherlă la suprafaţă, la distanţă bunicică de ocnă, să facă două plimbări pe zi sub cerul liber. O numeam: La Castel. Din acel timp se credea că data şi capela. Ei bine, când a fost aceasta dezafectată, ne-am pomenit că ni s-au adus cârpe de şters pe jos. Ele constituiau fragmente din veşminte preoţeşti, de patrafir, de steaguri, de antimise şi aşa mai departe. Dându-ne noi seama de aceasta, am căutat – cu mare grijă, de teama turnătorilor – să le recuperăm, să le ascundem. Mi-aduc aminte că am cusut o Sfântă Faţă de Masă într-o saltea, nu mai ştiu nici eu unde. În sfârşit, am făcut tot ce era cu putinţă să nu se ajungă a se spăla pe jos cu ele, ceea ce deţinuţii de la dreptul comun au şi făcut-o, neştiind, sărmanii, despre ce era vorba.”

Fericirea bolnavilor de la Târgu-Ocna era că se nimeriseră în mâinile lor acele fragmente ce simbolizau Eternitatea. Orice risc merita asumat pentru păzirea lor.

– “Eu am luat un patrafir pe care mi l-am cusut în căptuşeala paltonului. Paltonul mi-l lăsaseră; se îngăduiau haine groase acolo. Cu el m-am învelit toată perioada detenţiei, până la eliberare. M-am tot întrebat: ‘Nu cumva este o legătură între asta şi opţiunea mea pentru preoţie?’. Anume faptul că-mi păzea umerii un patrafir? Dealtfel gândul de a mă dedica vieţii bisericeşti s-a tot accentuat la Târgu-Ocna.”

– “Părinte, dacă-mi aduc bine aminte”, îl întrerup pe vorbitor, “patrafirul simbolizează jugul lui Hristos. Acest jug îşi şi găsise locul potrivit pe umerii aceluia chemat să devină preot, nu? pe umerii Sfinţiei Tale. Aceasta a fost o Chemare sub jugul lui Hristos.”

– “Cam aşa. Când m-am eliberat, primul drum l-am făcut la biserica Zlătari, unde slujea duhovnicul meu, părintele Toma Chiricuţă. Tocmai isprăvise slujba de seară. Îmi amintesc că i-am răspuns: – “Sunt fericit că am fost acolo...”. Aşa simţeam. Şi acum simt la fel: nu regret nimica. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am fost acolo. De acolo am ieşit cu dorinţa de a mă preoţi.”

Acolo, adică în temniţă, tânărul Constantin Voicescu a auzit Chemarea la credinţa jertfitorului de sine, Chemarea lui Dumnezeu.