6. PILDA

CREDINTEI UNUI FOST ATEU

Să continuăm a cerceta ce este Chemarea lui Dumnezeu la credinţă, folosind mărturiile directe ale acelora care au auzit-o.

Într-o carte: “GHERLA. DIN MLAŞTINA DISPERĂRII” de Dumitru Gh. Bordeianu, am întâlnit următoarele privitoare la rechemarea de către Dumnezeu a unui ins care, din spaimă şi necugetare, se lepădase de Creatorul său; este vorba despre autor însuşi.

Ne aflăm în 1952, în luna de început a primăverii. Dumitru Bordeianu, încă tânăr ca ani, dar bătrân prin secătuirea de orice umbră de nădejde ar mai fi adiat prin inima sa, bolnav într-atâta încât până şi odioşii conducători ai cetăţii Gherla acceptaseră să nu fie scos în fabrica unde munceau ‘reeducaţii’, sub vechea şi duşmănoasa supraveghere a ‘reeducatorilor’ lor, Dumitru Bordeianu beneficia, în schimb, de nesperata îngăduinţă de a fi scos din celulă pentru a mătura prin curte sau, împreună cu alţi inapţi pentru truda atelierelor, să care tinetele cu murdărie ori să umple cu apă hârdaiele celularului, ceea ce-i prilejuia să vadă soarele şi să inspire câteva guri zdravene de aer curat.

Pronia mijloci să fie trimis, într-o bună zi, în partea de miazăzi a curţii, acolo unde se înălţa luminos un paraclis dezafectat.

Trecând prin dreptul acestuia, înţepeni la vederea unui bătrânel căzut în genunchi, înlăuntru, înaintea unei icoane. Îşi ţinea mâinile împreunate în gestul rugăciunii, la înălţimea pieptului, şi era adâncit în sine.

Străinul, până să-l vadă, bocănise din tălpile de lemn ale saboţilor, netemându-se că ar fi turburat liniştea cuiva. Păcănitul lor îl smulse din contemplare pe vârstnic. Capul îi jucă încet pe gât şi se uită îndărăt, fără a face vreo altă mişcare ce să-i trădeze intenţia de a-şi părăsi poziţia. Constată, fără emoţie, că apăruse un deţinut necunoscut. În loc de fireasca spaimă că acesta l-ar fi putut pârî pentru ceea ce făcea, lucrul cel mai obişnuit sub domnia ‘reeducatorilor’, din pieptul îmblânzit de dialogul cu Domnul îi urcă o îmbiere adresată lui Bordeianu, prin care-l invită să îngenunche alături de el. Era o chemare atât de naturală şi de prietenească încât celălalt, care demult fusese înghiţit de beznele fricii, uită de şcoala prudenţei şi, deşi nu mai găsea calea rugăciunii, deşi se ştia exclus de la agapa spirituală a înălţării în comun a inimilor spre Dumnezeu, nu se putu opune şi adoptă aceeaşi poziţie şi el, alături de omul învăluit în pace. Văzându-l lângă sine, murmurul acestuia din urmă îl lămuri cu cine avea de-a face:

– “Sunt Fluieraş.”

‘Fluieraş?! Fluieraş? Nu fusese el comunist?!’, se întrebă Dumitru Bordeianu. ‘Nu. Nu a fost comunist. A fost social-democrat’. Da. Dumitru Bordeianu nu greşea: un social-democrat de frunte, membru al Comitetului Internaţionalei Socialiste, secretar al partidului lui Titel Petrescu.

Odată cu impunerea comuniştilor, Partidul Social-Democrat s-a scindat, Lothar Rădăceanu (pe numele său adevărat: Wurtzelbaum), Voitec şi alţii, trecând de partea comuniştilor; pe când oamenii de caracter au rămas fideli lui Titel Petrescu şi vechilor lor idealuri; dintre aceştia şi Fluieraş.

Titel Petrescu şi cu ai lui fură curând zvârliţi în puşcării.

Şeful partidului căzu victima celui mai bun prieten, un avocat cult, simpatic şi talentat, care o vizita pe soţia sa şi-i tot cerea bani pentru a-i da mită, ici şi colo, insista, în vederea eliberării soţului ei. Când rezervele familiei Petrescu se istoviră, acelaşi presupus om al legii ceru obiecte de artă sau de valoare. Când se gătară şi ele, îi comunică doamnei că Titel, soţul ei, se prăpădise. Slujbe bisericeşti peste slujbe bisericeşti, parastase, pomeniri, pomeni. Iar când dispărutul reveni pe neaşteptate acasă, doamna lui se pare că-şi pierdu minţile, constatând că cel dus dintre noi era viu ca toţi viii.

Titel Petrescu fu singurul dintre şefii partidelor politice din acele timpuri, care, de mila acoliţilor săi ce putrezeau prin ocne, şi cu o previziune politică valabilă pentru următorul sfert de veac, acceptă să publice o dezicere de propriul trecut, în scopul slobozirii tuturor social-democraţilor de prin gherle. Aceasta se realiză cu adevărat. Doar Fluieraş refuză să contrasemneze dezicerea şi a rămas în detenţie.

Dumitru Gh. Bordeianu, auzind cu cine avea de-a face, se simţea smerit, el care pierduse orice legătură cu Creatorul. Smerenia îl sfia. Cunoştinţele politice despre trecutul lui Fluieraş îi stârneau uluirea, mai ales când le asocia cu priveliştea acelui coleg de închisoare prăbuşit înaintea milei lui Dumnezeu.

Curând bătrânul, care se simţea gazdă în casa părăsită a Domnului, îşi încheie ruga, se închină larg, cu dragoste şi încredere, şi-şi depuse privirile senine şi blajine asupra pupilelor intrusului.

– “Domnule Fluieraş, nu sunteţi celebrul social-democrat?”, zise acesta.

– “Ba da”, i se răspunse cu seninătate.

– “Nu sunteţi ateu? Cum de vă rugaţi? Cui?”, ţâşniră ca din puşcă întrebările lui Dumitru, care văzuse diavolul triumfând asupra binelui şi pătrunzând în sufletele atâtor tineri, preschimbându-i în fiare de neînchipuit.

Pentru el, strădania de a mai rosti o rugăciune, când apărea, rareori, nevoia s-o facă, se solda numai cu pronunţarea mecanică a cuvintelor, lipsită de orice conţinut afectiv, de orice adăugire sufletească, de orice înduioşare a iubirii: era damnat; o ştia; era convins de asta. Poate mai mult: era un îndrăcit. Celălalt îi răspunse, blajin:

– “Am fost ateu: în tinereţe. Tare demult. Am crezut în înşelăciunea cu ateismul. Prostii! Totul e minciună, în afară de icoană, ascultă-mă pe mine. Nu mi-a mai rămas decât să mă rog lui Dumnezeu de iertare pentru cele ce am crezut.”

Dumitru Bordeianu îşi lăsă uitătura să se plimbe, odihnită, peste trăsăturile lui calde. Simţea că omul acela respira într-o Împărăţie de Sus, unde el, Dumitru, nu mai avea acces, ale cărei porţi se închiseseră pentru tânărul ‘reeducat’. Nu se mai ştia desprinde dintr-acea sorbire din irisuri a pioşeniei cuminţi şi plină de iubire, ce-l ameţea. Stătu cât stătu astfel, cu ochii-n ochii împăcatului cu Domnul, aşteptând, poate, să picure şi-n el puterea credinţei. Încă o dată se convinse că îi erau tăiate aripile şi că îngerul fugise departe. Atunci se dezmetici. Nu putea face altceva, pentru a rămâne om, dacă dragoste creştină nu mai avea, decât să-i şoptească:

– “Fiţi prudent. Pe aici mişună ciripitorii puzderie. Dacă vă vinde vrun ticălos, vă costă viaţa...”

– “De-acum nu mă mai tem. Cum mă scot, la bucătărie, la curăţat cartofi, vin aici şi mă rog. Eşti ortodox?”, îl întrebă, de parcă i-ar fi simţit răceala.

– “Da.”

– “Crezi în Dumnezeu?”, insistă social-democratul iubitor de Hristos.

‘Dumnezeu se simte cu inima şi nu cu buzele. Raţiunea rece nu-l poate simţi pe Dumnezeu; numai inima curată, caldă şi plină de dragoste Îl poate simţi, pentru că El e dragoste. Buzele mele rostesc rugăciunea, dar inima mea e rece şi goală...’, îi trecu prin minte conlocutorului înspăimântat; dar nu deschise gura, ci plecă.

S-au întâlnit acolo de mai multe ori. Şedeau îngenunchiaţi, umăr la umăr, şi spuneau rugăciuni.

“În întâlnirile noastre în acea capelă, eu îl simţeam pe bătrânul Fluieraş atât de aproape şi atât de cald lângă mine, parcă-l simţeam pe tata cu barba albă lângă mine”, scrie Dumitru Gh. Bordeianu. şi adaugă: “Fluieraş era fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta”.

Ultima oară când l-a întâlnit şi au mai stat de vorbă, înainte ca Bordeianu să fie scos în fabrică, Fluieraş i-a zis:

– “Fătul meu, toate sunt minciuni. Să nu-L pierzi pe Dumnezeu, că atunci ai pierdut totul.”

Pe urmă, în drum spre locul de muncă sau la revenirea de la atelier, când îl zărea departe, se pleca adânc.”Îl salutam cu o umilă veneraţie pe acest ateu revenit la dreapta credinţă”, mărturiseşte memorialistul.

Într-o dimineaţă, când se apropie de masa lui de lucru, Dumitru Bordeianu găsi pe aceasta un bilet caligrafiat cu litere de tipar, anume distorsionate, să nu fie recunoscută mâna ce le trasase: “CRIMINALII DE REK şI JUBERIAN L-AU UCIS PE FLUIERAŞ”. Bordeianu îngheţă. Nu putu crede vestea sinistră. Acceptarea adevărului nu veni decât printr-aceea că nu l-a mai zărit prin curte pe cel numit, nici în ziua respectivă, nici în următoarele.

Ce îl făcea să se îndoiască de ştire? Nu că Fluieraş fusese omorât. Era cel mai simplu lucru, în perioada ‘reeducărilor’, ca un deţinut investit de Ministerul de Interne cu acest drept asupra colegilor săi, să le ia viaţa, la porunca lui Nicolski. Ţurcanu, şeful acestei acţiuni de distrugere a studenţimii în închisoarea de la Piteşti, continuată în cea de la Gherla, o făcuse cu cel mai bun prieten al lui: Şura Bogdanovici, care iniţiase ‘reeducările’, însă refuza calea violenţelor, preconizând-o pe aceea a convingerii, informării şi învăţăturii. Înnebuniseră atâţia inşi bătuţi şi umiliţi fără precedent. Se îmbolnăviseră pentru a-şi da sufletul ca urmare a minării organismului şi a lipsei de îngrijire medicală şi hrană. De câte ori deţinuţii scăpau o miime de secundă de vigilenţa reprezentanţilor din gherle ai clasei muncitoare, ei încercau să se sinucidă.

Dar ‘reeducările’ intraseră într-un colaps misterios. Ţurcanu, Popa Ţanu, Mărtinuş, Livinschi, Prisăcaru, Caba, Dan Dumitrescu, Aristide Popescu, Nutti Pătrăşcanu, Lică Păvăloaia, în sfârşit vreo treizeci şi şase de criminali şi ‘demascatori’ notorii, dintre care primii şase citaţi au acceptat să intre în jocul Securităţii fără a primi o palmă măcar, numai în speranţa că vor fi eliberaţi înainte de termen şi investiţi ofiţeri anchetatori, să conducă, mai departe, provocările şi turnătoriile, ‘demascările’, la nivelul ţării întregi, pe când ceilalţi deveniseră bestiali în urma unor torturi ce-i dezumanizaseră total, treizeci şi şase, deci, fuseseră scoşi din Gherla. Nu se ştia unde ajunseseră. Bizuindu-se pe propria lăudăroşenie anterioară a torţionarilor, victimele credeau că fuseseră eliberaţi. Doar sistarea ‘demascărilor’ în camerele de tortură le lumină treptat-treptat minţile, că dacă ‘demascările’ conduceau efectiv la răsplata ‘demascatorilor’, nu era firesc să înceteze; normal era să devină şi mai sângeroase. Dar iată că ordinul suna altfel.

Plecând comitetul organizatoric iniţial, puterea a trecut în mâinile lui Rek şi Juberian. Pe cel dintâi îl regăsim, la Jilava, dacă urcăm de-a-ndaratelea în timp, la începutul sistemului în baza căruia un deţinut politic urma să bată un alt deţinut politic, în cadrul unei anchete în toată puterea cuvântului. Se pare, cum spuneam, că era un vechi comunist, căruia îi scăpaseră, în propria-i anchetă, numele unor tovarăşi. Condamnat înainte de 1944, nu fusese eliberat când au venit la putere foştii săi colegi de crez. În schimb, i s-a oferit posibilitatea de a-şi arăta ataşamentul faţă de ideile marxiste prin torturarea noilor camarazi de puşcărie. Ceea ce a acceptat de bună voie, crezând că avea să fie reabilitat.

Cât despre Juberian, situaţia sa era dramatică, după cum era a tuturor schingiuitorilor care trecuseră iniţial prin torturi, în calitate de victimă. Ba chiar se aude că a fost unul dintre cei mai chinuiţi studenţi. Bordeianu a asistat la aducerea lui în camera 2 parter, de la Piteşti, complet desfigurat, în nesimţire, şi la azvârlirea lui pe ciment în imediata vecinătate a naratorului, neprimind mâncare timp de câteva zile la rând, hrană pe care nici n-ar fi putut-o înghiţi, datorită mutilărilor, ceea ce n-a însemnat că, orbit de spaimă, n-a ajuns un criminal notoriu şi că n-a fost, în cele din urmă, împuşcat.

Deoarece îl cunoştea din acele condiţii strigătoare la cer, Dumitru Bordeianu se îndoieşte că, după încetarea bătăilor, şi-ar fi asumat uciderea lui Fluieraş. Părerea sa este că Goiciu, bestialul comandant al Gherlei, a făptuit-o, fie personal, fie ordonând-o unui subordonat, în urma poruncii primite de la Interne. Memorialistul îşi întemeiază această presupunere pe trecutul lui Goiciu de director al penitenciarului din Galaţi, unde îngrozise condamnaţii care-şi executau pedepsele. “Avea anumite predispoziţii de a ucide preoţi sau fii de preoţi. Puţini dintre aceştia, care au trecut prin închisoarea din Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui călău. Sunt martori oculari care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta porţii, în momentul când îşi făcea rugăciunea. Acesta a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort”, scrie Bordeianu.

Goiciu ducea până la ultima consecinţă atitudinea generală a organelor de conducere din lagăre şi penitenciare faţă de slujitorii lui Dumnezeu. Voi recurge la memoriile arheologului Vladimir Dumitrescu, pentru a exemplifica această afirmaţie. Scena s-a desfăşurat în lagărul de la Galeş (Canalul Dunăre-Marea Neagră). Săpătorii cu pedepse administrative, adică nejudecaţi, ci cărora doar li se comunicase câţi ani le revenea să efectueze munca forţată, n-aveau voie să doarmă altfel îmbrăcaţi decât cu chiloţii şi cămaşa pe ei. “Într-o noapte am fost trezit din somn de nişte răcnete fioroase şi, deschizând ochii, am văzut pe brigadierul-şef însoţit de un securist cum răcneau la preotul Florea. L-au pus să se dezbrace şi apoi cu propria-i curea a fost bătut până tot spatele i s-a făcut numai vânătăi.” Era vinovat de a fi dormit cu pantalonii pe sine, să se apere de frigul nopţilor dobrogene.

Ceea ce mă miră este că Dumitru Bordeianu, informându-ne asupra faptului că Goiciu se lăuda cu prietenia ce-l lega de Gheorghiu-Dej (toţi deţinuţii auziseră despre această cârdăşie ce-i adusese lui Goiciu mărirea), nu bănuieşte că ordonarea morţii lui Fluieraş a provenit de la omul nr. 1 al regimului. Personal, fac această presupunere pentru că muncitorul Fluieraş, social-democrat notoriu în ţară şi peste hotare, ameninţa propria popularitate a secretarului general numit. Şi ştim prea bine că preluarea de către Dej a funcţiei acesteia se făcuse prin eliminarea fostului secretar în ilegalitate, Foriş, pe care am dezvăluit-o în: “TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU. CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU”, publicată în editura mea RAMIDA. Era firesc ca, după aceleaşi canoane, să continue a se debarasa de orice prezumptiv contracandidat la cinstirea populară. Doar astfel au căzut pradă orgoliului său, Lucreţiu Pătrăşcanu, singurul intelectual ce-l umbrea, ca şi îndrăgiţii de Stalin Ana Pauker, Vasile Luca, precum şi Teohari Georgescu, însăşi mână sa dreaptă în asasinate.

Lăsând de-o parte aspectul politic al acestei crime, să revenim la o afirmaţie a lui Dumitru Bordeianu, elocventă în definirea portretului lui Fluieraş: “Fluieraş era fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta”. Ni se comunică oare o presimţire a ce urma să se petreacă cu el? Era doar o dorinţă a întâlnirii cu Dumnezeu, faţă către faţă?

Fluieraş se despărţise de lume şi de suferinţele ei. Sufletul său era Dincolo, înainte de i l-au smuls din piept ucigaşii. A suferit durerea; poate că una fără margini. Dar nici o mutilare sufletească nu i s-a mai putut aduce: Fluieraş găsise calea adevărului, dreptăţii şi iubirii.

Cât de bine i se potriveşte un cuvânt al unui bătrân puşcăriaş, întâlnit de Al. Mihalcea în celulă, reprodus în amintirile acestuia, intitulate: “JURNAL DE OCNĂ”: “Nu mă interesează ce fac alţii cu trupul meu, mă interesează ce fac eu cu sufletul meu”.

Trupul lui Fluieraş a fost ucis. Sufletul său, cu geamantanul plin de iubire, aştepta trenul vieţii celei noi.

Iar înainte de trecerea dintre vii, el s-a făcut unealta lui Dumnezeu, ca prin el, Creatorul să-l cheme iarăşi la credinţă pe autorul memoriilor, pe Dumitru Bordeianu, care se lepădase de ea.