8. TREZIREA

DIN NECREDINŢĂ

Dumitru Gh. Bordeianu, la memoriile căruia abia am recurs săptămânile trecute, în căutarea feluritelor chipuri ale Chemării lui Dumnezeu la credinţă, ne oferă priveliştea unei alte Chemări, mult mai intense, făcută lui prin mijlocirea unui tânăr suferitor în temniţă, după aceea săvârşită prin social-democratul Fluieraş, dacă o mai ţineţi minte. De data aceasta, Chemarea este mai intensă şi nu are numai rolul de readucere aminte a îndatoririlor ce le avem faţă de sufletul nostru, de a căuta să reînnodăm o legătură ruptă cu Cel de Sus, ci, în plus, are şi un rol curativ de prim ordin, autorul găsindu-se într-o jalnică stare de prostraţie, aproape fără ieşire, până la pătrunderea lui Gheorghe (Gicu) Jimboiu în existenţa sa duhovnicească.

Cel numit, orfan de tată, originar din Valea Trotuşului, student la Academia Comercială din Braşov, arestat şi bătut la securitatea din aceeaşi localitate până se îmbolnăvi de tuberculoză, avu norocul de a fi transportat la penitenciarul Târgu-Ocna, unde se găsi sub influenţa minunatului Valeriu Gafencu, care – poate vă amintiţi – ne-a fost revelat de părintele Constantin Voicescu, într-o emisiune ceva mai veche, drept ‘omul lui Dumnezeu’.

Această frază-portret, scrisă de Dumitru Gh. Bordeianu, i se aplică fără greş lui Jimboiu: “Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate.” Aflăm că nu s-a plâns vreodată a suferi de foame. Se jertfea pe sineşi pentru prieteni, dar şi pentru duşmani. Ceea ce impresiona cel mai mult la el era înţelegerea ‘de neînţeles’ cu care-şi cântărea călăii. Era desăvârşit convins că avea o misiune pe pământ, aceea de a făptui binele şi numai binele, “parcă venea din altă lume”, exclamă Bordeianu. Şi explică aceasta mai pe larg: “Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea pe care ne-o face Fiul lui Dumnezeu, nouă oamenilor: ‘‘Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă’’”.

El continuă cu o observaţie ce ne este tuturora de folos, deoarece toţi am trecut, trecem sau vom trece prin ezitări similare alor sale:

“Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit “VIEŢILE SFINŢILOR” ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.

“(...) Nu găsesc cuvinte să-mi exprime veneraţia şi admiraţia pentru acest tânăr martir. (...)Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: un înger cu chip de om.”

Această primă parte a portretului lui Gicu Jimboiu se încheie cu convingerea că el a izbutit să ducă până la capăt porunca lui Iisus: ‘‘Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este’’.

Într-adevăr intervenţia lui în trăirea duhovnicească a lui Dumitru pare aceea a unui mesager al Proniei.

Să coborâm în bolgia celulei unde cei doi s-au întâlnit, fără a vorbi încă unul cu altul. Păşiţi cu băgare de seamă, să nu tulburăm miracolul acestei dragoste dintre semeni ce înfiorează cuvintele.

“În mişcarea mea prin cameră, am observat că acest tânăr mă urmărea cu privirea. La un moment dat m-a şi surprins uitându-mă la el. A trebuit atunci să mă reazim de perete ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil îmi cuprinsese sufletul şi parcă o forţă contrară voinţei mele se opunea acestei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama atunci că un duh, contrar celui care mă poseda, îmi răvăşea sufletul. Nemaiputându-mă mişca prin cameră şi simţindu-mă foarte epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele dispărând parcă din obrazul meu. Observându-mi paloarea feţei, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat a fost pentru mine o noapte pe care nu o voi uita niciodată. Duhul Satanei care mă stăpânea, mă tortura şi mă îngrozea, probabil că nu mai putea suferi privirea cu care Jimboiu (...) se uita la mine.”

Aţi remarcat situaţia morală disperată în care se găsea naratorul, pe cale de a-şi pierde minţile. Slăbiciunii lui i se opune forţa morală a celuilalt, care parcă i-ar fi diagnosticat starea, o forţă morală îndestul de mare pentru a provoca starea de leşin.

“A doua zi dimineaţa Jimboiu s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.

“Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: ‘‘Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi tot ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva’’. În câteva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. Şi la destăinuirea mea, el mi-a spus: ‘‘Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu, de ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi în Piteşti?’’.” Desigur, aţi recunoscut numele odios al temniţei unde, în anii 1949-51, studenţimea română a fost supusă unor chinuri de neimaginat, pentru a ceda şi a deveni unealta comunismului. Printre efectele acestei presiuni, Dumitru Gh. Bordeianu a simţit că-şi pierdea credinţa, deci demisese de la rugăciune. El istoriseşte mai departe: “Răspunsul meu a fost că nu ştiam cine m-a oprit. A continuat întrebându-mă dacă îmi fac rugăciunea. ‘‘O fac dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră’’, a fost răspunsul meu. ‘‘De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?’’ La răspunsul meu negativ, a continuat: ‘‘De plâns, ai plâns?’’. Din nou, nu. ‘‘Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi’’. După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. ‘‘Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.’’ ‘‘Nu-l ofensa pe Dumnezeu, El nu te-a părăsit, tu L-ai ofensat’’, m-a apostrofat.”

Recunoaşteţi darul spovedaniei şi cel al sfatului duhovnicesc ce îl umpleau pe sărmanul puşcăriaş, fără nici o imfatuare, fără prihană; îl simţim dedicat total semenului, doritor să-i priceapă dificultăţile şi să-l ajute, ca un preot adevărat, chemat şi nu făcut. Gheorghe Jimboiu îşi închina preocupările refacerii relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Felul său de a tatona rănile sufleteşti poate deveni model pentru orice slujitor al Altarului care nu şi-a găsit încă drumul către cel îngenunchiat înainte-i, cerând nu numai dezlegare, ci şi să i se indice calea pe care s-o apuce pe viitor. Sfetnicul nu aşteaptă, în cazul de faţă, să i se solicite o îndreptare; el se grăbeşte, în temeiul unei puteri de a citi cele negrăite, se grăbeşte să scoată la iveală neajunsurile tainice de care suferă conlocutorul provocat de el a şi le recunoaşte, întru mai grabnica vindecare. Este un doctor autentic al secretelor de nemărturisit ce bântuie ruinele sufleteşti.

“După acest schimb de cuvinte credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. Şi de atunci m-a invitat în fiecare zi să stăm de vorbă. Dându-mi seama ce fel de om este şi cât de mare putere spirituală avea, l-am implorat să se roage şi el pentru mine. ‘‘Eu am să mă rog’’, mi-a răspuns el, ‘‘dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi de ofensa adusă lui Dumnezeu şi îţi vei cere iertare, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta’’”.

Reacţia unei inimi dezobişnuite de dulceţurile tăinuirii cu Domnul fu violentă. Dumitru Bordeianu mărturiseşte:

“Timpul care a urmat îl foloseam discutând cu Jimboiu. Cu cât însă discuţiile durau în timp, cu atât violenţa torturii mele era de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi, când mă trezeam din puţinul somn, să mă trezesc nebun. Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau în mod normal şi eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău.”

Contactul cu această făptură a lui Dumnezeu dădu roade grabnice şi temeinice. Chemarea pe care Domnul o făcea prin mijlocirea lui Gheorghe Jimboiu nu era o chemare simplă, ci era însoţită de infiltrarea în Dumitru Gh. Bordeianu a unei puteri de a se depăşi pe sine însuşi în a face pasul din fundul prăpastiei spre lumină. Parcă el ar fi strigat: ‘Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!’

“Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte m-am rugat lui Dumnezeu, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea, trăind însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi fusese ascultată. La limita disperării; nu aş putea descrie, îmi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

“Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos de pe prici şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, şi anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut atunci în genunchi în faţa geamului şi cu mâinile încrucişate ca pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: ‘‘Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc şi recunosc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la limita suferinţei, încercării şi răbdării. Nu mai pot suferi! Fă din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta’’.

“În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochii mei au început să curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi atât doar am mai putut rosti: ‘‘Doamne, fie-ţi milă de mine!’’. N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot corpul meu a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca la posedaţi şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o forţă. Era duhul Satanei care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile. Îndrăznesc să asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica şi în acel moment cineva îi ia greul, acela simţindu-se după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce acea forţă satanică m-a părăsit.

“Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi cadă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece, şi le-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mă de ofensa pe care I-o adusesem. În patru ani de chin eu nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu”. Scriitorul german E.T.A. Hoffmann nu ar fi pus pe hârtie în chip mai impresionant aceste neobişnuite dezvăluiri!

Amintirea lui Bordeianu continuă tot astfel puţin încă; este o splendidă uvertură duhovnicească înainte de revenirea la finalizarea portretului rembrandtian al lui Gheorghe Jimboiu, cu lumini de aur strigător îmbrăţişate de clar-obscur şi bezne.

“M-am ridicat de pe ciment şi, ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, grăind din toată inima mea creştinescul: ‘‘Hristos a înviat!’’. ‘‘Adevărat a înviat’’ a fost replica lui, plină de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria vindecării şi învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru preţioasa îndrumare pe care mi-a arătat-o, dar el s-a mulţumit să grăiască: ‘‘Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine’’.

“Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat, în timp ce soarele lumina camera. Pe mine lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că ‘‘pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat’’” .

Trebuie să recunoaşteţi că avem de-a face cu o pagină valoroasă a unui posibil şi necesar “PATERIC al temniţelor româneşti”!

Titlul “PATERICULUI” pomenit mă ispiteşte să caut în această carte fără egal vreo lămurire suplimentară pentru înţelegerea personalităţii absolut ieşite din comun a purtătorului mesajului lui Dumnezeu adresat lui Dumitru Gh. Bordeianu, atunci când era căzut mai jos decât toţi.

Hai să răsfoim împreună această culegere de povestiri din vieţile părinţilor din pustie din primele veacuri ale creştinismului.

Un pustnic, mergând să-l viziteze pe părintele Arsenie, făcu ceva ce politeţea lumii nu îngăduie, dar aceasta îi fu de folos: înainte de a bate în uşă, pentru a-şi vesti prezenţa – dacă aşa o fi fost uzanţa şi în acele timpuri şi locuri, se uită pe fereastră. “A văzut pre bătrânul peste tot ca un foc”, spune cartea din bătrâni. Ni se dă şi o explicaţie: “căci era vrednic acel frate de a vedea lucruri minunate” (e bine de menţionat că o anumită treaptă a îmbunătăţirii îngăduie percepţii peste Fire). Că a văzut, asta e sigur, deoarece Avva Arsenie, turburat, îl întrebă, printre altele: “‘‘Nu cumva ai văzut ceva?’’”. Va să zică, atunci când se afla în rugăciune, avva se preschimba în foc, stare de care era conştient. Iar anumiţi oameni, vrednici de a vedea cele ce îndeobşte nu pot fi percepute, o puteau face. Cum? Ce însemna, fiziologic şi psihologic vorbind, această extindere a organului văzului şi asupra ‘lucrurilor minunate’?

Cum defineşte Avva Daniil Faranitul, organul prin care se văd cele nevăzute e reprezentat de “ochii cei înţelegători”.

Nu oricui îi este dat să vadă cele ce nu sunt de văzut, cum reiese din spusele Avvei Vitinie:

Au venit la uşa părintelui Macarie doi tineri, dintre care unul era ceva mai vârstnic; l-au întrebat, necunoscându-l, de nu ştia unde sălăşluia însuşi dânsul. Auzind de zvonul petrecerii lui, voiau să se aşeze prin preajmă-i. Cântărindu-i din priviri, i se părură monahului prea gingaşi pentru o asceză atât de grea cât îşi doreau şi-i îndemnă să se stabilească oriunde în altă parte. Văzând, însă, cu ce duh smerit al ascultării fură gata să plece, îi reţinu, gândind că înseşi nevoinţele locului îi vor convinge să ia altă cale, mai potrivită lor. Drept care, le arătă un teren stâncos, bun de pus temelie pe el, îi dumiri de unde să-şi care lemne pentru a-şi clădi chilie. Îi învăţă să împletească din finic coşniţe, cui să le dea să li se aducă pâine în schimbul lor. Şi-i lăsă în grija Domnului.

Trei ani de zile nici nu-i simţi că ar fi vieţuit prin apropiere. După scurgerea acestui timp, îşi zise să se ducă să priceapă cum vieţuiau. Posti o săptămână, să-l întărească Dumnezeu a le vedea lucrarea.

Ciocăni la uşa lor, precum ei odinioară la a sa. Îi deschiseră şi, fără vorbă, bătură metanie. Bătrânul rosti o rugăciune şi luă loc. Cel mai mare dintre tineri îi făcu semn celuilalt să iasă şi se readânci în rucodelie, fără să scoată vrun cuvânt. La ceasurile nouă, dădu de ştire prâslei să pună de fiertură. Apoi acesta întinse masa în tăcere, iar pe ea aşeză frumos trei posmagi. Aduse şi apă pentru răcorirea gâtlejului. Băură. Pe urmă, tot cel mare, singurul care (dintr-o înţelegere a lor, nefăcută publică) era limpede a fi avut drept la a cuvânta, îl întrebă pe Avva Macarie de pleca. Răspunsul fu că rămânea – el voia să vază cum vieţuiau ei.

Aşternură două rogojini şi se întinseră cu toţii, într-o parte cei doi, în cealaltă bătrânul.

“Iar dacă s-au culcat, m-am rugat lui Dumnezeu ca să-mi descopere lucrarea lor. Şi s-a deschis acoperământul chiliei şi s-a făcut lumină ca ziua”, povesteşte avva. “Eu îi vedeam pre ei, iar ei nu mă vedeau pe mine”.

Şi înşiruie cele surprinse: “Şi am văzut pe diavoli că veneau ca nişte muşte spre cel mai mic. Şi unii veneau să şază pe gura lui, iar alţii pe ochii lui. Şi am văzut pe îngerul Domnului că ţinea sabie de foc şi îl îngrădea şi gonea pe diavoli de la dânsul. Iar de cel mai mare nu puteau să se apropie.” Când isprăviră rugăciunea începută, după ce se amăgiră că bătrânul adormise, se culcară.

Curând se deşteptară iar. Îl întrebară pe avva dacă dorea să spună dimpreună cu dânşii cei doisprezece psalmi. El încuviinţând, “cel mic cântă primii cinci, câte şase stihuri şi un aliluia. Şi, la fiecare stih, ieşea câte o făclie de foc din gura lui şi se suia la cer. Aşijderea şi cel mai mare, când deschidea gura lui şi cânta, ca o funie de foc ieşea şi ajungea până la cer. (...) Deci am cunoscut că cel mai mare este desăvârşit, iar cel mai mic încă se luptă cu vrăjmaşul”.

Nu este cazul să mai insistăm în exemple; cele prezentate până acum nu fac alta decât să amplifice sentimentul nostru că Gheorghe Jimboiu era situat chiar mai sus, în ierarhia duhovnicească, decât o bănuia acela chemat prin el de Dumnezeu, la credinţă, şi care mărturiseşte despre el. Gheorghe Jimboiu se prea poate să se fi folosit de ‘ochii cei înţelegători’. Cel puţin aşa lasă textul de subînţeles.

Vom căuta, şi pe viitor să mai lămurim cât putem din aspectele multiple şi variate ale Chemării la credinţă. Până atunci meditaţi la cele ascultate aici; ele vă vor ajuta să vă limpeziţi propria aşezare în raport de această Chemare îndelung discutată în emisiunea de faţă.