10

Fratele înfometat

Chiar dacă unii dintre cititorii mei de astăzi cunosc, dintr-un interviu televizat luat lui Nicolae Balotă, întâmplarea pe care o voi povesti, îi invit să ne-o reamintim împreună. Din fiece păţanie există mai multe învăţături de deprins decât ni se pare la prima vedere.

Colegul meu de celulă de odinioară mi-a fost fiinţa cea mai îndrăgită din câte am întâlnit prin gherle şi lagăre. Deaceea mă tulbură adânc orice revelaţie a sa tardivă legată de experienţa penitenciară posterioară perioadei cât am suferit împreună.

Despărţirea noastră a fost la fel de neprevăzută ca şi întâlnirea conducând la prietenia ce ne-a legat. Aidoma oricărei despărţiri în temniţe, a însemnat mult mai mult decât clipa fără deosebită pondere sentimentală când ne-am cunoscut. O astfel de despărţire constituie ceva mai dur decât despărţirea dintre doi fraţi, survenită în libertate. În afara cazurilor de excepţie (aduse de un cataclism, de un război, de o infirmitate rezultând în pierderea memoriei sau a minţilor), despărţirea dintre doi fraţi nu reprezintă ceva definitiv, ci implică revederi ori convorbiri telefonice ritmice sau corespondenţa prin care ştirile nu ostenesc alergând de la unul la celălalt. Despăţirea dincolo de gratii, în lumea îmbeznată a condamnaţilor politici, însemna, sub puterea comunistă, ruperea oricăror legături, până la ignorarea totală a faptului că celălalt mai trăia, întreruperea veştilor, a semnelor, a gândirii împreună.

Iată pentru ce asişti, după zecile de ani, cu o sete arzătoare, la orice revelare a unui moment din trecutul ce ţi-a fost interzis a-l împărţi cu fratele de suferinţă. Este vorba de o recuperare inconştientă a unei părţi din tine, prin “a despărţi” înţelegându-se mutarea unei părţi dintr-un întreg, de lângă cealaltă.

Şi iată-l pe Nicu istorisind că se afla într-o celulă cu alţi şaizeci-şaptezeci de inşi, în Jilava. Tavanul – nu am înţeles prea bine cum – avea o comunicare cu exteriorul, cu alte cuvinte cu suprafaţa pământului, fortul devenit închisoare aflându-se sub nivelul solului. Comunicarea se făcea printr-o deschizătură, printr-un fel de gaură (încerc să-mi imaginez, pe urmele relatării economicoase. Oare prin ea şi ploua, şi ningea? Ce importanţă să aibă?). La lumina soarelui, o echipă de deţinuţi de drept comun – singurii având dreptul de a fi scoşi la muncă în aer liber – trebăluia pe deasupra celulei cu pricina.

Pe neaşteptate, un zgomot de rostogolire şi cădere se făcu auzit. Prin deschiderea din tavanul celulei se ivi... un calup de mămăligă.

Acesta constituia o prismă de mălai fiert şi întărit. Cântărea, se zicea, patru sute de grame şi constituia raţia cotidiană a fiecărui om (minus în două zile ale săptămânii, când îl înlocuia o feliuţă de pâine neagră de o sută douăzeci de grame, circula zvonul). Unii îşi devorau porţia de cum o primeau, dimineaţa. Alţii o împărţeau în trei, să aibă la fiecare masă a zilei o bucată. Alţii o tăiau felii sau pătrăţele (cu mijloace improvizate, cuţitele fiind interzise) şi le păstrau pentru mai târziu. Erau unii ingenioşi care, în vederea sărbătoririi unei onomastici sau zile de naştere a vreunui coleg îşi adunau lingură de marmeladă depusă în terci cu lingură de marmeladă, pentru a conserva o cantitate suficientă ungerii feliilor de mămăligă rece suprapuse, astfel încât să formeze ceea ce botezaseră: tort.

Cum “cafeaua”, alternând cu terciul, dimineaţa, era o fiertură de orz prăjit, lipsită de orice calitate nutritivă, şi cum celelalte două mese ale zilei, îndeobşte erau compuse din alte două ‘zemuri chioare’ (nu mă voi feri de expresia vulgară dar dreaptă...), turtoiul de mălai constituia singurul fel de mâncare consistent ce-l primeam.

Va să zică era foarte preţios.

Şi acel mic tezaur le reveni, ca supliment, condamnaţilor din respectiva celulă, fără a fi fost meritat, fără a fi fost cerut, fără a fi fost nădăjduit. L-au împărţit frăţeşte în şaizeci-şaptezeci de feliuţe, câte guri hămesite număra obştea. A primit şi Nicu una (ne-a arătat de pe micul ecran, cu degetele, cât de nesemnificativă era, însoţindu-şi demonstraţia de un surâs amar şi cu destăinuirea înduioşată că era şi el înfometat...).

De unde a picat turtoiul? Nicu ne-a încredinţat că unui hoţ i s-a făcut milă de condamnaţii politici şi li l-a aruncat. În paranteze fie spus, nu mi-ar place ca vreun om cinstit, căzut, datorită aceleiaşi politici (de data aceasta economică), în ghearele partidului şi aruncat în beci, să fie jignit la lectura paginilor de faţă, el nesimţindu-se deloc “hoţ”...

Aşa încât voi întreba din nou: De unde a picat turtoiul? Şi voi răspunde că, neglijând iluzia optică, a picat DIN CER!

A binevoit Dumnezeu ca, printr-un act de credinţă, turtoiul să se înmulţească precum pâinile noutestamentare? Sau ca părticica revenind fiecărui deţinut să fi fost purtătoarea unor energii valabile pentru restul condamnării? Nu putem pătrunde în chibzuinţa Sa. Ca nişte inşi cu picioarele pe pământ, constatăm, pur şi simplu, că dăruitorul I-a auzit Chemarea la milă. Şi nădăjduiesc că se va fi găsit şi printre cei miluiţi careva care să fi priceput că era chemat la un gest similar repetabil tot restul vieţii.