11

RECOLTA UNEI VIEŢI

Aurel Coţa este unul dintre puţinii români care au văzut un vehicol extraterestru. “Eram în vacanţă când tata lui Victor zis Ciotu Moraru ne-a trimis în Sălişte să cumpărăm un pachet de tutun cu foiţe pentru a face ţigări. (...) Când am ajuns aproape de drumul din deal, de unde se vede Săliştea, mestecenii au început să se mişte şi să se îndoaie, se mişcau de parcă ar fi vrut să iasă din rădăcini. Se părea că vine o furtună mare, un vânt foarte mare, când am văzut pe cer un obiect rotund ca o roată de car, luminat ca o roată de foc, care se deplasa foarte repede şi era la o înălţime de cam 500 de metri” (în “Sub teroarea vremii”, p.27-28). Aceeaşi vârstă timpurie a mai gravat în memoria sa feciorelnică o imagine de neuitat, alături de turburarea Firii din precedenta, când toate păreau să-şi iasă din balamale, sub imperiul Focului. Este imaginea Încremenirii vecinice. “Mă întorc la anul 1938, când era vânătoare de legionari. L-am văzut pe TONCEAN GHEORGHE împuşcat în târgul de fân din Turda; acum locul se află în faţa vechii policlinici. Era cu ochelarii căzuţi de pe nas, cu pălăria lângă cap şi avea o tablă pusă la cap pe care era scris: Aşa vor păţi toţi trădătorii de neam” (p.22).

Între aceşti doi poli, fantasticul şi realul rece al morţii, se naşte un iezer rareori atins fie şi de cugetele cele mai înalte ale umanităţii. E darul întemniţării. “Să lăsăm să vorbească lacrima mută în adâncimea tăcerii, să mulţumim lui Dumnezeu că a binecuvântat cu suferinţă vieţile noastre” (p.107).

Numai beciul gherlelor este în stare să creeze mediul necesar comunicării cu Dumnezeu, pe care aţi simţit-o pregătindu-se. Pentru că în el “dreptul de-a gândi, de a vorbi, a devenit incompatibil cu existenţa” (p.116). În acest hău personal, în această absenţă, în acest pustiu, “deţinutul izolat, în mâinile şi la discreţia ticăloşilor, nu are cui să-i ceară şi nu poate chema în ajutor decât pe Dumnezeu” (p.114).

Odată cu răspunsul neauzit dar zămislitor de înnoire, al lui Dumnezeu, omul devine altul, o apucă pe calea sfinţirii. “Ei au fost delatori şi eu i-am iertat, dar fiindcă nu i-am uitat, mă rog la Dumnezeu pentru ei” (p.118).

În sânul acestei prefaceri, ce are loc de câte ori făptura aude şi ascultă glasul Creatorului ei, răsună cugetările unei recreări a lumii. “Soarta României nu poate fi schimbată decât de români!

Noi credeam că pentru a schimba soarta ţării, mai întâi trebuie să se schimbe ROMÂNII ÎNŞIŞI.

Dar cum trebuie să fie tipul de român care poate face schimbarea?

Tipul de român trebuie să fie:

– un om de caracter;

– un om onest;

– un om bun;

– cu dragoste de muncă;

– cu credinţa în Dumnezeu.

Credem că România nu poate ieşi din starea de degradare în care se află, numai [...dacă] fiecare român va fi dispus să facă un sacrificiu cât de mic PENTRU NEAMUL SĂU” (p.170-171).