17

DACĂ N-A FOST CHEMAREA,

CE A FOST?

O dispoziţie specială a camerei unde nimeriseră deţinuţii cu prilejul unei noi pritociri organizatorice le impuse o stare de spirit sumbră. Nimeriseră alături de morga penitenciarului. Zi de zi, scârţâitul unui cărucior le sfâşia atenţia, orice preocupare ar fi avut. În el, părăseau încăperea alăturată câte două cosciuge. Asta timp de trei-patru luni. Nu este de mirare că începură condamnaţii să se considere a se găsi într-o “anticameră a morţii”.

Gabriel Bălănescu (“Din împărăţia morţii”, Timişoara, Editura Gordian, 1994) are darul de a surprinde cu fidelitate orice mutaţie psihologică a personajelor sale. Socotesc “Din împărăţia morţii” – amintirile sale din detenţie – un model de scriere asupra penitenciarelor din România comunistă, care produs intelectual – alături de atâtea altele – dă măsura calităţii umane ce a fost victimizată în penitenciarele bolşevismului. Într-o patrie decapitată de securitate, cum este aceea în care ne zvârcolim după Revoluţia din 1989, este util păstrării dreptului nostru la demnitate să ne cunoaştem antecesorii măcar, dacă nu mai avem cine să ne conducă, ori să ne indice un drum de ieşire la lumină de sub poverile de beznă aruncate asupră-ne de către o nouă generaţie de lipitori promovate de stăpânitorii de ieri ai ţării. A-i cunoaşte pe cei dispăruţi ne oferă modele umane, deci pilde de urmat, ori cu cari, cei hotărâţi a nu-şi părăsi ţara şi neamul de izbelişte să se străduiască a semăna, pentru a nu se pierde sămânţa cea bună a românimii.

Memorialistul constată restrângerea procupărilor celor închişi în acele condiţii improprii unei vieţi senine. Priveliştea perechii de sicrie cotidiene impuse o altă orientare a convorbirilor zilnice. “Problemele politice au ieşit din interesul şi atenţia noastră. Rugăciunile preoţilor erau repetate de două-trei ori pe zi, iar problemele abordate erau exclusiv de ordin religios sau medical” (p.124). După cum se va vedea imediat mai departe, este de bănuit că, aidoma concentrării atenţiei asupra sănătăţii personale, şi tematica religioasă ce-i atrăgea pe convorbitori se limita la aspectele funerare ale legăturii cu Dumnezeu. “Suferinţa noastră morală începea să ia proporţii, şi, odată cu această suferinţă morală, şi cea fizică. Ficatul, dinţii, stomacul sau urechile, rând pe rând ne-au încercat pe toţi” (idem). Caracterul asociativ al gândirii asculta de legea dominantei, cea din urmă impunând ‘culoarea’ tuturor operaţiilor cerebrale aflate sub imperiul umbrei sale. De pe acum întrezărim o vagă prezenţă a Chemării.

“Un ploieştean (...) avea, în timpul crizelor de ficat, spasme atât de violente încât trebuia să-l ţinem de mâini şi de picioare să nu se lovească. Am cerut să fie dus la vizita medicală, de nenumărate ori, fără nici un rezultat. Am protestat la apariţia ofiţerului. Am cerut să ni se permită să scriem acasă pentru medicamente... “ca să nu cheltuiţi dumneavoastră cu noi”. A doua zi mâncarea noastră a fost redusă la jumătate, sub raportul caloriilor, din cauza acestor cereri. Adică ni s-au dat nişte lături, care proveneau cu siguranţă de la spălarea vaselor şi a ciuberelor” (idem).

Chemarea aceasta neprecizată este aceea care susţine tăria bărbaţilor martori ai suferinţei umane. Ei se simt răspunzători pentru viaţa dăruită de Dumnezeu, în calitate de confraţi, dar şi de fii. Ne surprinde atitudinea lor omenoasă cu atât mai mult cu cât se scufundau văzând cu ochii în marasmul morţii induse de vecinătatea menţionată. Pe neaşteptate, ei parcurg toate etapele ajutorării semenului, câte se aflau înaintea lor. Deodată, Chemarea devine asurzitoare. Însăşi apărarea propriei fiinţe este părăsită într-un colţ, în favoarea jertfei pentru aproapele, care-i face să-şi uite de spaimele bolilor personale. Cine le-a dat forţa unirii întru depăşiea într-ajutorării fireşti? Cine i-a făcut să sară în braţele morţii ce-i pândea pe fereastră, din căruciorul pomenit? Cine i-a determinat să-şi uite fragilitatea din naştere în favoarea salvării semenului? Cine i-a îndemnat să aleagă, între opţiunea prezervării unui echilibru precar al persoanei şi sprijinirea celui de alături, să aleagă, ziceam, pe cea din urmă?

“Am mers mai departe şi i-am prevenit că în cazul în care bolnavul va continua să fie lipsit de îngrijire medicală, vom declara greva foamei, în semn de protest.

– Declaraţi!, ne spune plutonierul.

Şi am declarat.

Trei zile am refuzat mâncarea, pentru ca a patra zi să-şi facă apariţia în pragul celulei un ofiţer îmbrăcat în alb, care era un plutonier din paza penitenciarului, şi nu de la infirmerie. Acesta era însoţit de alţi plutonieri, dintre cei mai voinici. Plutonierul care simula a fi agent sanitar, avea un clistir, aproape plin cu o soluţie care se lăsa ghicită a fi lapte cu ou. Ne-a luat unul câte unul într-o celulă alăturată şi, împotriva voinţei noastre, într-o luptă dramatică, a noastră a celor nehrăniţi (şi după trei zile de grevă a foamei!), cu câţiva gealaţi, am fost aşezaţi unul câte unul pe ciment, ni s-a deschis forţat gura şi, cu o canulă care mirosea puternic a fecale, ne-a fost turnată pe gât soluţia din clistir. A fost scutit bolnavul de ficat, care era atât de epuizat de boală, încât nu se mai putea scula din pat.

(...) După jumătate de oră, a fost luat pe targă bolnavul şi dus într-o celulă vecină, singur.

După câteva zile, am auzit prin planton că a murit” (124-125).

Ce a conferit vlagă acestor morţi-vii să lupte până la capăt întru apărarea vieţii, când ei vegetau de pe atunci în umbra morţii? Dacă nu a fost Chemarea lui Dumnezeu, atunci ce a fost?