19

ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU

Ion Gavrilă Ogoranu se afla de multişor timp fugit în munţi, dimpreună cu alţi tineri urmăriţi sau sătui de a juca după cum le cânta partidul comunist. Tatăl său îi trimisese vorbă că tare îi era dor să-l vadă înainte de a muri. Aceeaşi sete îi ardea şi feciorului său sufletul.

Pentru a evita să fie surprins de trupele securităţii, puse întâlnirea la cale cu unchiul său Vasile. Se piti în nişte glugi de coceni. Aceştia fură încărcaţi într-o căruţă de gunoi adusă de nen-su, povestitorul izbutind, în pofida informatorilor ce pândeau pretutindeni, să se caţere şi să-şi facă loc printre ei în car. Socotise că va petrece cu tatâne-su preţ de un ceas.

Simplitatea întâlnirii lor te cutremură. Nici o efuziune; doar străpungerea căutăturilor arzătoare.

“Tata mi-a prins mâinile în mâinile lui uscate şi mă privea în ochi. Totdeauna am avut o sfială faţă de el. Făcuse atâtea sacrificii pentru mine şi eu, de când mă ridicasem, nu i-am adus decât necazuri. Şi-mi părea rău. Nu i-am respectat nici dorinţa de a mă face preot (...). Şi el nu-mi reproşa nimic. Am îndrăznit să-i spun:

– Dacă aş fi fost preot, tată, tot aici eram” (“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Rezistenţa în Munţii Făgăraşului”, Timişoara, Editura Marineasa, 2001, vol.1, p.116). Adică tot fugar şi fără căpătâi, deoarece mulţi preoţi trebuiseră să-şi ia lumea-n cap, de teama aceleiaşi securităţi aflată în necontenită luptă şi cu creştinismul.

Vorbise fără multă judecată. Pentru că situaţia sa se deosebea de a preotului fugar ca pământul de cer. Iar tatăl lui o ştia.

“– Da, dar atunci n-aveai puşcă! N-ai avut nici tu nici un noroc în lume. A rămas cu ochii pironiţi la mine.”

Va să zică norocul i-l umbrea puşca de care nu se despărţea, că pe gura ei ar fi putut lua viaţă de om...

“Când am plecat mi-a şoptit:

– Fii mereu împăcat cu Dumnezeu! [adică nu folosi arma dacă poţi, pentru că ea te ceartă cu Ăl de Sus...; n.n.]

L-am sărutat şi am ieşit” (idem).

Numai cu câteva pagini mai înainte, eroul preot este descris în misiune, pentru ca să nu rămână literă moartă nădejdea tatălui.

Pentru nevoile sufleteşti, luptătorii căutau mai ales slujitori ai altarului fugari. Soarta acestora se asemăna cu a lor, deci erau pregătiţi a-i înţelege mai curând decât aceia care nu se despărţiseră de familii şi tabieturile vieţii dusă între ai săi. Cei dintâi “sufereau pentru Hristos şi, suferind, ne-nţelegeau şi suferinţele noastre. Îmi aduc aminte de o mărturisire făcută de părintele Moldovan, la marginea satului, în timp ce reflectoarele maşinii securităţii măturau câmpul. Tremura patrafirul preotului, dar nu a plecat până ce nu ne-a dat dezlegarea şi nu ne-a împărtăşit” (p.108).

Părintele David se alipi grupului lor pentru o bucată de timp. Le aduse cu sine smerenia cu care se ruga de parcă s-ar fi aflat în biserică, optimismul său şi împăcarea cu Dumnezeu. “Era îndurerat de uşurinţa cu care unii preoţi şi credincioşi şi-au lăsat legea unită” (p.118). Memorialistul încercă să-i amintească faptul că ei trecuseră la o biserică soră, ceea ce le înlesnise mutarea.

Cu înţeleaptă judecată, preotul scoase în evidenţă că nu biserica la care trecuseră avea însemnătate, ci motivele ce operaseră fapta. El constată că prea mică însemnătate avea credinţa pentru neamul nostru. “Mă tem că avem să-l vindem pe Dumnezeu cu bucăţica, fie uniţi, fie neuniţi. Dacă s-ar fi făcut presiuni să treacă ei la noi [adică ortodocşii la greco-catolici], lucrurile s-ar fi întâmplat la fel. Dacă Ana Pauker i-ar fi silit sau numai le-ar fi promis avantaje materiale, mă tem că şi împrejur s-ar tăia. (...) Nu ateismul îi periculos. Că a fi ateu înseamnă totuşi o problemă de conştiinţă, ci o credinţă numai de formă, redusă la câteva obiceiuri exterioare, fără conţinut. (...) Ne lăudăm că poporul nostru s-a născut creştin; nu ştiu dacă cu asta îl vom impresiona pe Isus, dar aşa cum practicăm noi creştinismul dovedeşte că parcă nu ne-am încreştinat încă” (p.118-119).

Şi un atare neam cum să izbutească a găsi împăcarea cu Dumnezeu?