2

NODUL DIN OBLON

ŞI CRĂCIUNUL

Cititorii de carte pioasă care-l însoţesc cu inima pe Părintele Nicodim Măndiţă anual, cu prilejul parastasului slujit în cimitirul Sfântei Mănăstiri Agapia, cunosc, poate, volumul meu apărut la Editura Agapis, într-a doua ediţie, în anul 2002, intitulat: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”. Cu istorisirea de faţă reiau mai vechea mea investigare făcută în această direcţie, pentru a o completa cu ştiri noi adunate de prin amintirile îndelung suferitoarelor victime de ieri ale tiraniei roşii. Ideea de bază a volumului citat, ca şi a tabletelor ce urmează să le public aici, este dezvăluirea contactului produs de Chemarea de Sus cu sufletele deseori golite de orice aspiraţie la a se mai înălţa, contact readucător de viaţă, brusc sfinţitor, odihnitor, a toate tămăduitor, uneori mântuitor, când omul o primeşte. Respectiva Chemare se produce în variate chipuri, prin mijlocirea multor căi osebite, nu totdeauna aşteptate, nu rareori părând a fi neutre – fără legătură cu dumnezeirea –, dar totdeauna auzită de cel căruia îi este adresată, că este vorba despre omul în zeghe vărgată sau caraliul pus să-l căznească.

Pentru a limpezi conceptul, să luăm un exemplu. Îl culeg din scrierea memorialistică a lui Dumitru Oniga: “O, brad frumos...” (în “Memento”, anul XI, nr.15 (72), decembrie 2001). Autorul ne ajută să coborâm în infernul unei celule din Aiudul iernii 1953-1954. Întâmplarea face să fie prezenţi doi reprezentanţi ai Sfintei Moldove: profesorul Traian Drăgoi, din Burdujeni, ca şi semnatarul notei, odinioară elev la Suceava. Fereastra sufocată de un oblon, după obiceiul temniţelor gătite pentru condamnaţii politici în acel timp, nu îngăduia nici aerului să primenească atmosfera încăperii, nici cerului să se aştearnă peste năzuinţe mai mult decât cu o fâşie bolnavă şi zdrenţuită, vizibilă între scândurile şolocatrei şi zidul umed exterior. Numai că una dintre scândurile din care era alcătuit paravanul de dimensiunea ferestrei avea un nod. Deţinuţii băgaseră de seamă că acesta putea fi extras şi pus la loc ca un dop, taman atunci când apăreau controalele administraţiei.

Astfel, vicioasa lor singurătate se amăgea cu un minim contact cu exteriorul, ce le îngăduia să fie preveniţi din celulele alăturate când soseau percheziţiile de pomină organizate de conducerea gherlei, ei aflând din timp ce anume li se pregătea. La fel, mai erau informaţi ce deţinuţi noi sosiseră şi cine părăsea penitenciarul, cu destinaţie necunoscută. Era o neînsemnată aruncare de privire către libertate, un ochean prin care se strecurau uitături lingave şi mult nădăjduitoare.

Să nu creadă careva că deţinuţii şedeau agăţaţi cât era ziulica de lungă de acea minusculă bortă providenţială. Dimpotrivă, a te sui să pipăi cu vederea curtea constituia o încălcare a disciplinei interioare, ce te putea costa sănătatea, mai ales iernile, căci era plătită cu ciomăgeli, ori cu lungi izolări la ‘neagra’, o încăpere de pedeapsă fără de geamuri la fereastră sau lipsită cu desăvârşire de ferestre, cu hrana primită tot la a treia zi, cu dormitul întins pe murdărie îngheţată. Va să zică, dacă se încumeta cineva să privească afară, altul trebuia să-l ocrotească, verificând ‘orizontul’ ca o mangustă, să rămână pitit lângă uşă, cu urechile ciulite la mişcările de pe coridor, să dea de veste apropierea orişicui.

Am insistat atâta asupra acelui nod al lemnului deoarece prin el se vor urmări cele petrecute în noaptea de Ajun în curtea penitenciarului. Un glas cutremurător de senin, al tenorului Zaharia Marineasa, se înălţă dintr-o altă cameră, umplu zarea de plumb, se revărsă iarăşi peste zidurile şi betoanele penitenciarului, aducând cu el un melancolic omagiu Cerului pentru binecuvântata Naştere, colindul conceput de Radu Gyr:

“O, brad frumos ce sfânt păreai

În altă sărbătoare,

Mă văd copil cu păr bălai

Şi ochi ca de cicoare.

Revăd un alb şi scump cămin

Şi chipul mamei sfinte,

Imagini de Crăciun senin

Mi-apar şi azi’nainte.

Un pom cu daruri şi lumini

În amintiri s-arată,

În vis zâmbeşte ca un crin

Copilul de-altădată.

Copil bălai, Crăciun şi brad

S-au dus cu alte zile,

Acum doar numai lacrimi cad

Pe-ngălbenite file.

Azi nu mai vine Moş Crăciun

În seara de cenuşă

Ci doar tristeţile s-adun

Să-mi plângă lângă uşă.

În chinul temniţei mă frâng

Sub grele lespezi mute

Şi-nfiorat de doruri plâng

În amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.”

În continuare, citez de-a dreptul din amintirile lui Dumitru Oniga, fragmentul fiind prea însemnat întru susţinerea teoriei mele, pentru a-mi îngădui să-l repovestesc: “Ne-am uitat în curte şi gardianul care făcea rondul în jurul închisorii împietrise într-un loc şi asculta ţinând capul aplecat”. Când vocea care amintise de noaptea sfântă îşi încheie solia, aceea a paznicului, în mod neaşteptat dojenitoare însă fără ura obişnuită, ceru să înceteze gălăgia şi să se închidă ferestrele de la etaj. (A le deschide în asemenea împrejurări era strict interzis...) “Apoi a plecat să facă înconjurul clădirilor.” Autorul simte fiorul frăţietăţii creştine abătându-se asupra temniţei ca o aripă de înger: “Probabil a fost un om cu frică de Dumnezeu. / Noi am închis geamul, am căzut cu toţii în genunchi şi am stat aşa, fără să scoatem un cuvânt, numai cu zbuciumul lumii noastre interioare. După un timp, l-am auzit pe profesor: / “Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule...” şi cuvintele curgeau cu un tremur în glas şi cu lacrimi în ochii tuturora”.

Chemarea lui Dumnezeu se săvârşise prin stihurile colindei osândite. Ea ştersese vrăjmăşia din sufletul ghintuit al caraliului şi adusese pe obraji plânsul bucuriei atât de abătute ce cutreiera inimile celor asemenea fiarelor înlănţuiţi.