CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

CHEMAREA PRIN MOARTE

Poate cã nu este deloc necesar, pentru a îndruma cititorul către Chemarea auzită de narator la capătul calvarului său, să preiau cuvintele lui Nichifor Crainic din lungul fragment asupra căruia m-am oprit, al amintirilor intitulate: “Zile albe – zile negre. Memorii, I” (Casa Editorială “Gândirea”, Septembrie 1991, Bucureşti, România), termeni cu care descrie amănunţit suferinţele provocate de operaţiile la care a fost supus în anul 1941. Cum, însă, atari coborâri ale sufletului creator în iadul bolii sunt rare în literatura română, iar calitatea celor la care mă refer întrece orice aşteptări, voi lungi prezentarea de faţă pe măsura textului originar, reducându-mi rolul personal la acela al unei smerite călăuze, nepotrivindu-se modestiei să impună tăcerea unui condei atât de viu colorat cum este acela al scriitorului citat, pentru a-şi promova propria poftă orgolioasă de cuvântare.

Drept rezultat al unei alungări din ministerul unde slujea, săvârşită cu laşitate de către Mihai Antonescu, dublată de arestarea şi condamnarea fiicei sale pe temeiul că ar fi fost legionară, datorate vendettei aceluiaşi, cu care-şi urmărea victima până-n pânzele albe, poetul constată: “Organismul meu (...) n-a mai voit să reziste” (p.354). Medicii consultaţi decretară mai multe boli grave confruntându-se pe nepusă masă în trupul ostenit de hărţuiri: otită medie dublă, mastoidită dublă, meningită purulentă şi pneumonie. După internarea la sanatoriul Gerota, în cele dintâi nouă zile pacientul de geniu fu supus la şase operaţii chirurgicale, câte două pentru fiecare dintre primele pătimiri declanşate şi pomenite de mine mai sus, “toate făcute pe viu, fără nici un fel de amorţire” (idem). La o atât de chinuitoare insistenţă asupra lor, în cele ce urmează, este regretabil că lipseşte motivarea lămurind ce anume a provocat absenţa anesteziilor obligatorii (în opinia unui nepriceput ca mine; de fapt este vorba doar despre cele două intervenţii dintâi).

“Operaţia de mastoidită seamănă cu o execuţie capitală, făcută cu securea. Aşezat pe-o ureche, primeam loviturile de ciocan şi de daltă, care trebuiau să sfărâme osul de după pavilionul celeilalte urechi. Fiecare lovitură producea un zgomot lăuntric infernal (...) în ţeasta capului, gata să sară în ţăndări la fiece izbitură. Cu orice cădere de ciocan durerea se intensifica şi zgomotul lăuntric creştea ca bubuiturile de trăznet. Mi se părea că toată sala de operaţie trebuie să fie împroşcată cu frânturi de oase. Ajutoarea doctorului îmi vârâse în gură un tub masiv de cauciuc ca să am din ce muşca. Mă enerva grozav şi l-am aruncat. Temperatura maximă în vâlvătaia căreia ardeam mă făcea să zăresc figurile în alb, ce evoluau tăcute şi grăbite în jurul meu ca într-o uluire halucinatorie. Păreau fantome de ceaţă gesticulând apocaliptic” (idem). Operarea la cealaltă ureche urma să aibă loc la un ceas după isprăvirea acesteia. Orice conjurare făcută de bolnav, de a fi amânată cu o zi, se dovedi inutilă. “Bubuiturile de trăznet au început din nou, cu senzaţii din ce în ce mai ascuţite, ca un arici de sârme înroşite în foc, zvârlit în interiorul ţestei şi străpungându-mi orice circumvoluţie a creierului. Când m-am deşteptat în pat cu capul într-un enorm bandaj, credeam că oasele dezgărdinate ale craniului se ţin numai fiindcă sunt înfăşurate strâns în fâşiile de tifon” (idem).

Deoarece febra nu ceda, dimpotrivă, era tot mai mare, medicii deciseră o nouă intervenţie (“să-mi spargă după amândouă urechile pereţii interiori ai mastoidului, care stau pe membrana cerebrală”, p. 355). Şansele de reuşită erau de 15%. Nichifor Crainic îşi rugă soţia să-i invite colegul universitar, pe tălmăcitorul Bibliei, părintele Gala Galaction, să-l împărtăşească.

“Era o zi de sâmbătă când m-am spovedit pentru călătoria din urmă. Vorbele rupte din străfundul zbuciumului meu sufletesc alunecau pe un fundal de groază sacră” (p. 356). Ziua următoare, “Gala Galaction a intrat pe uşă în odăjdiile strălucitoare cu care slujise liturghia, însoţit de un tânăr diacon blond în stihar. În delirul meu, mi s-a părut că se coboară din cer. Diaconul era ca un arhanghel. Iisus Hristos se apropia de mine înveşmântat în gloria Paradisului. Am primit Sfintele Taine şi un plâns nesfârşit şi lin a izvorât din toată fiinţa mea. Neliniştile au încetat şi o pace albă şi caldă s-a aşezat în sufletul meu. Era ca o ninsoare de mângâieri, pe care graiul nu le poate spune. De-acuma pot să mor. Ce dulce e să mori cu Iisus Hristos în tine, în trupul şi în sufletul tău! Am simţit că cuvântul acesta, dulceaţă, ca o alunecare uşoară în mister, se potriveşte şi pentru moarte” (p. 356).

Înainte de convorbirea purtată cu doamna lui, Nichifor Crainic a auzit o primă desluşire a Chemării. Prin gura preotului, i s-a lămurit mai departe cele îndreptate de Sus către el. Anume, că iertarea lui Dumnezeu îi era asigurată, în continuarea spovadei, prin canonul suferit pe patul spitalului, aceasta deoarece nesatisfacerea unui canon îl îngrijora. Sensul Chemării pare definitiv completat prin mijlocirea trăirilor dăruite odată cu atingerea Sfintei Împărtăşanii.

Următoarele două operaţii s-au desfăşurat sub imperiul narcozei. Trezirea îi prilejuieşte profesorului de mistică un recurs la esenţa gândirii patrologice cu privire la cele experimentate de el însuşi. Cu siguranţă, urmărirea ideilor lui vine ca un balsam în cugetarea fiecăruia dintre noi toţi cei chinuiţi de neştiinţă în descifrarea acestor taine. Uitând cu desăvârşire întâmplările anterioare desfăşurate în jurul său, “mi-am adus aminte perfect de ceea ce s-a petrecut în miezul spiritului meu” (p. 357). În cele ce urmează, acestea sunt susţinute cu trimiterea pomenită la cugetătorii Bisericii.

“Misticii, aceste bufniţe agere, care scrutează mai adânc ca oricine străfundul de taină al sufletului, susţin că sufletul constă din trei categorii de puteri: senzaţiile de la periferia lui, care sunt uşile şi ferestrele prin care lumea din afară năvăleşte înlăuntru, facultăţile superioare, inteligenţa, voinţa şi sentimentul, care transformă senzaţiile în reprezentări, idei şi determinări spre acte, iar în adânc un sâmbure spiritual necunoscut ce rămâne ascuns înseşi conştiinţei noastre de noi înşine. Acest sâmbure luminos, care zace inaccesibil sub orice fapt de conştiinţă, e însăşi esenţa sufletului, străfundul ori sinea lui divină, altceva decât eul psihologic în sens obişnuit, sau poate corespondentul transcendent al acestui eu de suprafaţă. Poate chipul ascuns faţă de care eul psihologic nu e decât o fotografie în raport cu originalul. Sensibilitatea periferică şi facultăţile superioare, care prefac şi centralizează impresiile, sunt puterile prin care sufletul ia contact cu lumea creată, pe câtă vreme, susţin misticii, străfundul inefabil al sufletului, esenţa lui luminoasă, sinea lui necunoscută nu vine în contact cu lumea, ci e o putere întoarsă cu faţa spre Dumnezeu. Funcţia ei e să pipăie prin bezna transcendentă şi să dorească legăturile intime dintre fiinţa omenească şi Creatorul ei. Necunoscut nouă în mod obişnuit, acest tentacul al sufletului, întins spre lumea de dincolo de noi, se revelează în culminaţia rugăciunii, în contemplaţia extatică sau în mistica unire cu Dumnezeu. El e ceea ce Biblia numeşte chipul lui Dumnezeu în om” (p. 257).

În cele ce urmează, simpla teorie dedusă din scrierile străvechi se actualizează prin înseşi trăirile gânditorului.

“În această teorie mistică a sufletului, care fără îndoială e mult mai veridică decât viziunile vagi ale psihologiei zise ştiinţifice, mi s-a părut că zăresc, cât de cât, o explicaţie a experienţei mele spirituale din timpul operaţiei. Pentru lumea din afară murisem, adică nu mai aveam senzaţii, reprezentări sau idei în legătură cu ea. Sensibilitatea şi facultăţile mele psihologice încetaseră să mai funcţioneze. Conştiinţa de lume dispăruse. Ceea ce e foarte interesant de reţinut este că eu însumi aveam certitudinea neclintită că am murit, că am plecat pentru totdeauna din lumea aceasta pământească. Şi totuşi, rămăsese ceva viu în mine de vreme ce eram sigur că am murit. Poate că trupul meu era mort, dar spiritul meu era încă viu. Această conştiinţă postumă, supravieţuitoare, acest element viu dezlegat de trup nu era oare ceea ce misticii numesc sinea sufletului, esenţa lui întoarsă către lumea cealaltă? Căci având certitudinea că am murit, cum puteam să ştiu mai departe că alunec printr-un întuneric orb, cald şi umed? Ştiam sigur că întunericul acesta, prin care lunecam încet şi uşor, e neantul morţii. Şi îmi ziceam: iată, moartea nu e o grozăvie, cum se crede, ci ceva pe care l-aş numi chiar plăcut. Nu mai e nici o durere, ci doar o alunecare lină prin această beznă caldă şi umedă. Întunericul s-a făcut însă din ce în ce mai fierbinte şi mai dogoritor. O nelinişte mare m-a cuprins atunci, o panică, pe care n-o pot spune în cuvinte. De unde această dogoare ce înfierbântă întunericul prin care lunec? Simt că mă apropii mereu de ea. Fără îndoială, nu poate veni decât sau din flacăra iadului sau din lumina raiului. O nelinişte mare cât universul m-a cuprins: Doamne, Dumnezeule, unde merg? Spre flacăra iadului sau spre lumina raiului? Voi fi osândit pe veci sau voi fi mântuit? Cine poate să mă smulgă din chinul acestei incertitudini? Ştiu că alunec mereu spre această dogoare nevăzută, pe care o simt dincolo de întunericul fierbinte şi mai ştiu că dacă sunt abătut la dreapta sau la stânga, spre rai sau spre iad, sentinţa va fi definitivă şi nu se va schimba în veacul veacului. Doamne, Dumnezeule, spre care din aceste două absoluturi mă duce soarta mea? Soarta pe care singur mi-am făcut-o! Neliniştile propriei mele sorţi, nesiguranţa aceasta din bezna morţii îmi dau o groază cutremurătoare, dincolo de orice putere a cuvintelor omeneneşti. Nu mi-a fost dat să văd dogoarea de dincolo de întunericul în care alunecam; am simţit-o numai. Experienţa mea s-a sfârşit în această beznă a incertitudinii. Pesemne, în momentul acela am revenit la viaţa în trup.

Dar această experienţă a panicii transcendente, pe care eu am trăit-o în moarte, seamănă cu un moment pe care misticii îl descriu limpede. E momentul în care sufletul extatic, purificat total şi desprins din lumea aceasta, n-a ajuns încă la unirea cu Dumnezeu, care va veni ulterior. Suspendat între cer şi pământ, sufletul trece prin noaptea de groază a neantului. I se pare că Dumnezeu l-a părăsit şi constată că e singur în abisul incertitudinii. Această panică a incertitudinii am trăit-o, după ce ştiam sigur că am murit pentru lume.

Nu voi face aici consideraţii asupra sufletului care supravieţuieşte trupului, deşi ar fi tocmai cazul. Am vrut să descriu cât se poate de exact o experienţă, o trăire, care e cea mai puternică din viaţa mea. Liber e oricine, dacă îl interesează, s-o interpreteze cum va voi. Mie personal, această experienţă extraordinară mi-a dat dovada mai mult decât toate teoriile din lume că omul e în esenţă spirit şi că spiritul nu moare niciodată” (p.357-359).

Interpretarea acestei Chemări săvârşite prin proximitatea morţii, aşa cum o face Nichifor Crainic, este cea mai largă cu putinţă şi de aceea desăvârşit congruentă cu însăşi existenţa posterioară a trăitorului. Afirmaţia sa că “a murit pentru lume”, rămâne o trăire a momentului specific. Chemarea ar fi putut fi interpretată a-l îndemna către această decizie comună monahilor, dar Nichifor Crainic nu dovedeşte lipsa de măsură de a afirma că a mers până la atari desprinderi de materie. Chemarea, pentru el, rămâne o luminare intelectuală şi atâta tot, ceea ce mi se pare suficient pentru fiecare dintre noi, dacă am ajunge până la ultimul la convingeri similare.