27

GLASUL IUBIRII

Mă aflam într-o sală de conferinţe aglomerată, din Piteşti, oraşul ororilor reeducării. Un simpozion ai căror invitaţi eram evoca, în lacrimi, acel trecut rămas căscat – prăpastie fără fund.

Un nou vorbitor aduse în sală, pe calea magiei literare, aburul iubirii sale de o viaţă. Se numea: Mihai Buracu. Ascultându-l, mi-am spus: ‘Iată că există la nesfârşit materie pentru analiza ‘Chemării lui Dumnezeu în temniţele comuniste’. Trebuie să continui a scrie pe această temă [publicasem un prim volum cu titlul de mai sus], să nu las nebăgate în seamă aceste apariţii fulgurante ale dumnezeirii îndărătul gratiilor, apariţii ce ne-au întărit, ne-au îndrumat, ne-au salvat vieţile şi sufletele din iadurile pământeşti...’. Cele auzite la difuzor sunau precum urmează:

“Prin zidul de gemete şi urletele torţionarilor pătrund de afară pe fereastra larg deschisă strigătele vesele ale unor copii care se joacă pe un tăpşan din apropierea închisorii. În raiul de afară răsună deodată o voce de copil, glasul unei fetiţe: “Mihai!... Mihai!...” Pe neaşteptate se deschid porţile unei alte lumi şi vin către mine rugăciunile copilăriei şi imnurile dragostei neîmplinite.

“Trece prin hoitul meu încă viu, venind de nu ştiu unde, o voce nemaiauzită, înfiorată, mângâietoare, dictându-mi versurile unei poezii, spusă de la început şi până la sfârşit fără nici o ezitare, o poezie pe care nu am gândit-o, dar care s-a revărsat în mine ca un balsam dumnezeiesc:

“Cine mă strigă: – “Mihai!...” şi îmi bate

La porţile inimii mari şi-ntristate;

De-mi farmec auzul cu strigătul ei?”

– “Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,

Ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.

Sunt Paştile azi, iar tu întârzii

Sunt tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere.

Grăbeşte e timpul să mergi la-Nviere!”

– “Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.

Nu-i timpul, iubito, sunt încă pe cruce.

Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt,

Căci scris este ceasul când am să m-arăt

Cu răni încă vii la mâini şi picioare.

Să-ţi spun: – Pune mâna şi vezi de mai doare,

Dar râzi fericită, deşi-s sângerat,

Căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!”

Poezia a trecut prin mine, de parcă ar fi fost zămislită de mult, învăţată pe de rost şi imprimată definitiv pe banda magnetică a memoriei, deşi nu mă gândisem niciodată la ea şi nici starea în care mă aflam nu era favorabilă inspiraţiei poetice. Totuşi ea a venit, m-a cutremurat şi mi-a dat speranţa revenirii, cândva, după Învierea din morţi, lângă fiinţa iubită. Dictată de un autor necunoscut, poezia a avut totuşi un destinatar: Marga, fata pe care o iubeam şi care m-a aşteptat timp de cinci ani, devenindu-mi soţie după ieşirea din captivitate.”

Cheia enigmei din acele clipe providenţiale ale victimei reeducărilor nu am găsit-o nici astăzi, după, cred, doi ani de la primul contact cu aceste versuri.

Nu este întâiaşi dată când mi se împărtăşeşte faptul că un necunoscut invizibil şi neaşteptat, mai curând: un necunoscut imposibil, a comunicat o poezie prin mijlocirea unui ins supus torturii, înscriind-o în memoria acestuia de parcă ar fi fost cunoscută de demult. În cartea: “Sânge pe râul Doamnei. Până când atâta suferinţă?” tratând despre rezistenţa în munţi a celor adunaţi în jurul fraţilor Arnăuţoiu, am pomenit despre vizualizarea unei mâini ce a scris în aerul celulei o poezie percepută de către o tânără însărcinată, fiică a preotului Constantinescu, care nu scrisese în viaţa ei un vers cum, spre deosebire de dumneaei, este cazul lui Mihai Buracu, poet dinainte de arestare. Dacă în două rânduri fenomenul a avut loc, sunt singur că el s-a mai ivit şi în alte situaţii care, din păcate, nu mi-au ajuns încă la cunoştinţă.

Am preluat ideea unui autor necunoscut din ultimul paragraf citat de mine anterior din “Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip” (Craiova, MJM, 2003, p.53-54), care idee ascunde o întrebare neprecizată: cine este acel autor? Un prim răspuns nu explică nimic: autorul căutat se numeşte: subconştientul.

Dacă am ajuns la această noţiune, cercetăm ce e subconştientul. Vom constata că nu avem datele ce să ne lămurească actul creerii subconştiente a unei poezii cu ritm şi rimă, împărţită în strofe, cu unitate ideatică şi un mesaj nu numai percutant din punctul de vedere al sensibilităţii, ci şi deosebit de clar. Iar în acesta, personal, eu citesc, după interesul investigaţiei mele, o Chemare a lui Dumnezeu.

Un al doilea răspuns (pentru mine, în mod special, el vine ca de la sine) este: autorul e Dumnezeu, răspuns ce se acordă cu concluzia mea. Dumnezeu ni se adresează în chip figurat, adoptând o persoană sau alta ca mască, pentru că ar fi foarte periculos pentru sănătatea noastră psihică şi, în consecinţă, pentru mântuirea noastră, să ni se arate sau să ne vorbească de-a dreptul, noi nefiind pregătiţi să-L vedem, să stăm de vorbă cu El, printr-o îndelungată şi aspră asceză şi curăţire prin rugăciune, cum nici Moise nu a fost pregătit pentru întâlnirea cu necunoscutul de pe munte. Totuşi, aici se vădeşte o crăpătură în poarta ce ne desparte de Ceruri, îngăduind o infirmare parţială a afirmaţiei precedente. Condiţiile speciale ale victimei reeducărilor sau ale anchetelor, cum era aceea prin care trecuse conlocutoarea mea, fiică a părintelui Constantinescu, ori Mihai Buracu, autorul adoptiv al versurilor de Paşti, pot fi echivalate, într-o sferă din care lipseşte opţiunea pentru asceză, cu asceza impusă de anchetatorii călăi. Ne mulţumeşte asta? O asceză impusă dă oare aceleaşi roade ca una aleasă? Probabil că da, dacă cel supus ei o acceptă în spirit creştin, ca venind de la Dumnezeu şi nu de la ticăloşii ce te chinuie, şi o însoţeşte de toate caracteristicile exterioare ale ascezei autentice, dintre care cea mai de seamă este rugăciunea neîncetată.

Aşadar, socotesc că am întâlnit în memoriile din temniţă ale lui Mihai Buracu o nouă Chemare a lui Dumnezeu, una foarte personală, o Chemare la Învierea din moartea fizică şi sufletească în care se lăsa să alunece victima de la Piteşti, o Chemare la iubirea – cale către Înviere, o Chemare la nădejdea Învierii din morţi, adică a ieşirii în libertate şi, finalmente, o Chemare la Credinţă, iară şi iară.