31

CHEMAREA PRIN VIS

Grigore Năstase (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Năstase)) aflat în penitenciarul Piteşti într-un grup de prieteni, este confidentul unuia dintre ei în privinţa unui vis al lui, “un coşmar (...) în care îi apăruse Iisus palid şi însângerat, reproşându-i că şi el, Niculiţă Suciu, va fi unul din aceia care îl vor sacrifica din nou pe Golgota secolului douăzeci. Visul a fost aşa de puternic încât sibianul s-a sculat plângând şi strigând cu o voce disperată: ‘Nu, Doamne, nu!’” (“Temerarii”, Constanţa, Editura Metafora, 2004, p.205).

Reeducarea începuse în alte camere. Nu este limpede din context în ce măsură colocatarii cu autorul deveniseră conştienţi de spaimele şi suferinţele abătute asupra a numeroşi dintre ceilalţi deţinuţi ai închisorii. Cert este că nu peste mult timp şi ei vor cunoaşte destinul obştesc al studentului român în acea perioadă în locaşul diavolilor numit. Autorul nu este explicit nici asupra modului cum a suportat Niculiţă Suciu valul de ură ce urma să se năpustească şi asupra sa. Oare visul s-a adeverit? A devenit şi el torţionarul colegilor săi şi blasfemiatorul lui Iisus? Mai mult ca sigur că da, deoarece nimeni nu scăpa de aceste înjosiri odioase.

Dacă nu în sensul literal, este sigur că visul a vestit visătorului şi intimilor cărora li l-a povestit apropierea vertiginoasă a slugilor lui Antihrist şi de mănunchiul lor, astfel încât coşmarul lui Niculiţă Suciu s-a preschimbat într-un avertisment; nu numai într-un reproş, dar şi într-o Chemare, pentru toţi cei care au fost martorii relatării lui. O Chemare la pregătirea sufletească, la o împăcare cu Dumnezeu înainte de ruperea oricărei punţi către El, o Chemare la încordarea puterilor sufleteşti pentru a te opune Răului ce avea să potopească şi asupra ta, o Chemare la regăsirea lui Dumnezeu înainte de îndepărtarea de El la distanţe spirituale incomensurabile.

În aceeaşi carte, un alt vis constituie dovada mult mai evidentă a Chemării, ba este Chemarea în sine. Cel care a avut visul se numea Virgil Moşoiu şi era cumnatul lui Petre Pandrea.

Virgil Moşoiu “avea o credinţă puternică în Dumnezeu şi, pe moşia lui din judeţul Buzău, voia să zidească un schit închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru care avea o veneraţie deosebită. Mi-a povestit că, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde şi el fusese ca deţinut, căpătase o rană la un picior, care se infectase şi, cu toate îngrijirile date, nu se vindecase, ci continua să supureze şi să-l doară. (...)

“Într-o seară, după ce se rugase mai mult ca de obicei, după ce a adormit, a avut un vis.

“Se făcea că intrase într-o biserică frumoasă, unde căzuse în genunchi cufundat în rugăciune, cu ochii închişi, când, deodată, simte că o persoană se apropie şi se opreşte lângă el. Ridică ochii şi vede o tânără fecioară, de o frumuseţe cerească, care se uită blând la el şi îi spune “Te-ai vindecat”, înainte de a dispărea. Când s-a trezit şi s-a uitat la picior a văzut că rana se închisese. A pipăit locul şi nu a mai simţit nici o durere. Se vindecase într-adevăr.

“ “A fost Sfânta Parascheva”, mi-a spus şi cuvintele lui exprimau o credinţă desăvârşită” (idem, p.380-381).

Dumnezeu, prin mijlocirea acestei metaforizări, îl chemase (îl deşteptase fără a-l trezi) pe visător. Chipul Cuvioasei (sau Ea însăşi; de ce nu?) folosise atât pentru atragerea atenţiei asupra tămăduirii miraculoase săvârşită într-o clipită, după o aşteptare chinuitoare de luni de zile, dar şi pentru a chema la întărirea credinţei, a iubirii cu care visătorul se îndatorase cu acel prilej faţă de iubirea Domnului. Mai mult, este o Chemare la vădirea şi mărturisirea în faţa tuturora a puterii Făcătorului nostru, stăpân peste trupurile noastre după cum este stăpânul inimilor noastre.

Din cele de mai sus, vom reţine că o Chemare a lui Dumnezeu poate fi şi indirectă, poate însoţi din umbră o altă menire directă a visului, poate permea orice înţeles, după cum pare a se confunda cu toată Creaţia pe care, de fapt, o conduce.