35

A TRECUT UN SFÂNT

Amintirile din temniţe nu constituie ogorul preferat pentru rodirea şi creşterea unor imagini ale Lumii Celeilalte. Ceea ce nu înseamnă că atunci când forţa de penetrare a Acesteia se impune scrierilor din respectivul domeniu, i s-ar putea opune o similară forţă de rejecţie. Dovadă a adevărului celor spuse stau înseşi istorisirile şi comentariile adunate de subsemnatul sub titlul: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste”.

Totuşi, nici una dintre numeroasele lecturi ce am făcut din cărţile cu tema literaturii române de detenţie nu mi s-a părut atât de semnificativă, din punctul de vedere enunţat, precum un scurt capitol din Partea I a scrierii lui Aurel Vişovan (pretenţios adaugându-se sub numele autorului: “cu concursul lui Gheorghe Andreica”, ceea ce, recunoaşteţi, nu are nici un sens în lumea literelor): “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m’ai părăsit? “Eli, Eli lama sabactani?”” (Reeducarea de la inchisoarea Piteşti); Napoca Star, Cluj (1999). Titlul capitolului este: “Un fenomen ce şi azi mă pune pe gânduri”. El nu poate fi inţeles în extinderea sa metafizică decât dacă este corelat cu precedentul: “Prin infirmerie şi prin spital”.

În împrejurările menţionate l-a cunoscut naratorul pe cel mai bolnav dintre deţinutii internaţi în respectiva perioadă: Leonea Lupaşcu, feciorul unui preot basarabean, o pildă de răbdare şi de credinţă creştinească. Într-o bună zi, medicul îşi vesti bucuros pacienţii că a putut face rost pentru cel numit de un medicament nou, adevărată binecuvântare, botezat: aureomicină.

Apăruse printre dânşii de curând un pacient şi mai grav lovit de tbc, ale cărui oase erau susţinute de un corset de gips. Privind ce depusese doctorul pe noptieră, “Sebastian Danilă a făcut nişte ochi mari şi îngânduraţi” (p.84). Fără cuvinte, suferea că nu avea şi el acces la o tămadă lăudată ca miraculoasă. Primitorul, fără să aibă nevoie să i se tălmăcească suferinţa colegului, a grăit cu un ton categoric, vestind că nu primea medicamentul decât dacă îl împărţea cu Sebastian Danilă. Dealtfel, curând, s-a stins. Iar celălalt la trei luni după el.

La începutul lunii ianuarie 1954 sau 55, ezită autorul, fiind scoşi la plimbare spitalizaţii, “un macedonean (...) strigă brusc: – Priviţi, un sfânt! / Pe cer, deasupra închisorii trecea un obiect foarte luminos, de mărimea unui om care stătea vertical. / Să fi durat cel mult o jumătate de minut – această arătare – cât a străbătut toată porţiunea de cer vizibilă de noi. / N-am ştiut ce să spunem. S-a dat părerea că ar fi un O.Z.N. / Cînd ne-am întors în salon, inginerul Leonea murise” (p.85).

Frumuseţea construcţiei textului este că lipseşte orice comentariu suplimentar, deşi amintirea n-a părăsit cugetul naratorului nici peste ani şi ani, cum singur a mărturisit-o.

Înainte de a incerca eu însumi să mă apropriu de vreo concluzie, cer îngăduinţa cititorului de a-l încunoştinţa asupra unui amănunt al istoriei literaturii universale, recte o paţanie din viaţa prozatorului britanic Somerset Maugham, deoarece ea aduce o lumină suplimentară întru descifrarea neobişnuitei întâmplări în discuţie.

Pregătindu-se pentru scrierea romanului “The Razor’s Edge” (Tăiş de brici), cunoscutul romancier se deplasa în India, să ia contact personal cu viaţa într-un ashram, înaintea eroului la destimul căruia medita.

La însăilarea celor de mai jos au contribuit următoarele surse:

“A Writer’s Notebook” (Un carnet de scriitor) de Somerset Maugham şi evocarea “The Saint” (Sfântul), din volumul “Points of View” (Puncte de vedere) de acelaşi, precum şi: “A Sadhu’s Reminiscences of Ramana Maharshi” (Amintirile unui Sadhu privitoare la Ramana Maharshi) de Major A. W. Chadwick.

Vizita avu loc la sfârşitul anilor ‘30 din veacul trecut.

În luna martie sosi la mănăstirea hindusă scriitorul însoţit de un grup de amici. Era ora prânzului. Precauţi, vizitatorii îşi aduseseră bucatele cu dânşii. Nu voiau să deranjeze, aşa că nu solicitară decât un loc liniştit unde să se adune pentru a lua masa. Alan Chadwick, oficiind ca un fel de mâna dreaptă a lui Ramana Maharshi, le indică o verandă deschizându-se în faţa unei chilii alăturate odăii sale. La capătul dejunului, autorul “Robiilor” îşi pierdu cunoştinta. Opinia fostului ofiţer era că prozatorului, şezând în plin soare cât durase masa, i se făcuse rău din această pricină, ceea ce îl dusese până la leşin. Tot el raportează “poveştile absurde” ce au fost puse în circulaţie cu privire la o inexistentă întâlnire anterioară cu Bhagavan (‘Domnul’, denumire acordată lui Ramana), în urma căreia se instalase în englez o stare de Samadhi. Somerset Maugham, în propriile-i explicaţii, a citat numeroase leşinuri identice suferite de când se născuse.

Întâlnirea preconizată cu Învăţătorul nu a fost ratată din pricina neaşteptatei reacţii. Alan Chadwick l-a pus la curent pe Ramana asupra celor petrecute şi l-a rugat să facă o vizită scriitorului care nu mai era în stare să vină în sala mare unde sălăşluia în văzul tuturora Maharshi şi se desfăşurau şi audienţele. Propunerea fu acceptată. Numai că la orele 14, fixate pentru rendez-vous, Chadwick îl întâlni pe Maugham pe drum, pornit către larga încăpere pomenită. Îl readuse la chilie, unde era aşteptat. Cele petrecute între personajele de vârf merită cunoscute.

“Bhagavan şi Somerset Maugham şezură unul în faţa celuilalt timp de jumătate de ceas, fără să scoată o vorbă. Când se scurseră cele treizeci de minute, Somerset Maugham îşi mută nervos privirile în direcţia mea şi spuse: ‘Sa fie oare nevoie să zic ceva?’ ‘Nu,’ replică Bhagavan, ‘Tăcerea este mai bună. Tăcerea ea însăşi este convorbire.’ După un alt răgaz, Bhagavan se întoarse către mine şi spuse în felul său copilăresc, ‘Socotesc că ar fi mai bine să mergem: or să mă caute.’” (Publisher: Sri Ramanasramam, Tiruvannamalai, 1961, trad. ne aparţine; p. 37). Englezii ce-l întovărăşiseră pe romancier rămaseră să ia ceaiul cu el. După aceea, el dori să vadă sala unde vieţuia Învăţătorul. Alan Chadwick l-a condus către fereastra de apus a acesteia de unde-l observă cu interes o bucată de timp, deşi, ulterior, a scris că a intrat şi el, ceea ce nu a avut loc. La fel, cuvintele ce i le-a pus pe buze nu se potriveau de fel lui Ramana, opinează fostul ofiţer.

Şi iată că ne regăsim acolo de unde am plecat. Anume intre recunoaşterea minunii şi refuzarea ei. Cea din urmă atitudine înglobează o cantitate impresionantă de cinism. Pentru Aurel Vişovan (măcar de ochii lumii) – şi poate Şi pentru alti colegi de detenţie – nu trecuse un sfânt, ci un O.Z.N. Ca şi când existenţa ozeneurilor nu ar vădi şi ea tărâmul minunilor... Că ce altceva să fie contactul cu alte civilizaţii decât accesul la o altă lume, una ascunsă în cerurile străbătute odinioară de Apostol, în răpirea sa?... Pentru Somerset Maugham însuşi, leşinul său, deşi cu origini misterioase (îi apărea de când se născuse), nu conţinea nici un aspect metafizic, pe când pentru mulţi alţii el reprezenta dovada certă a apropierii de un sfânt!...

Personal, prefer de o mie de ori o lume a minunilor, uneia în care toate-s terne, spălăcite, bolnave de lingoare, lipsite de înrădăcinare în dumnezeire, fără o perspectivă a continuării vieţii prin moarte... Prefer ca Leonea Lupaşcu, murind cu gândul la aproapele său, să fi străbĂtut pentru ultima oară cerul colegilor din temniţă, binecuvântându-i, preschimbat în lumină, după cum prefer ca niciunul dintre credincioşii noştri (foştii detinuţi politici) să nu îndrăznească a se mai feri de deschiderea cerurilor. Prefer să trăiesc într-o lume în care să răsune Chemarea lui Dumnezeu, decât într-una unde Creatorul să nu aibă locul de a se întinde la vremea odihnei.