CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

NU EXISTĂ PAS FĂRĂ DUMNEZEU

Scrierile despre detenţie sunt elocvente cât priveşte intensitatea credinţei autorilor lor. Într-unele dintre ele, Dumnezeu intră în preocupările permanente ale mărturisitorului. Ba chiar şi opurile închinate Cerului şi Împărăţiei Domnului. Într-altele (care îmi vin cu generozitate într-ajutor, când culeg povestiri cu tema Chemării), din când în când, se pune chiar chestiunea intervenţiei Creatorului în existenţa duhovnicească, socială sau fizică a naratorului sau a altcuiva din preajma sa. O a treia categorie nu-L pomeneşte pe Tată, nici pe Fiul, dar din paginile respective simţi înălţându-se neîncetat buna mireasmă a prezenţei Lor tacite, calde, ocrotitoare şi îndrumătoare. Mai există şi celelalte naraţiuni – foarte utile ca document, interesante ca idei, frumoase ca stil, însă găunoase cât priveşte deschiderea metafizică.

Astăzi mă voi opri asupra unui memorialist din categoria a treia de mai sus: Filon Verca, un scriitor prolific al literaturii de detenţie şi al eseului politic, pe care toţi amatorii de atari mărturii îl urmărim cu interes de mult timp. Paginile sale se intitulează: “Amintiri – cu şi despre Nicu Bălănescu” şi au apărut în revista “Memento” (Timişoara), anul XIV, nr.10 (88), decembrie 2004.

Acţiunea naraţiunii începe odată cu eliberarea din lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald a legionarilor internaţi de Hitler.

Filon Verca şi cu Nicu Bălănescu s-au numărat printre elevii radiotelegrafişti ce urmau să fie trimişi în Patrie, alături de numeroşi alţi combatanţi, pentru a organiza rezistenţa împotriva invadatorului sovietic şi a guvernului impus de ruşi. Formarea micilor echipe se bizuia şi pe afinităţile personale dintre viitorii membri. “Fără să ştiu cu cine voi face parte din echipă, m-am gândit la Bălănescu, un caracter ferm, decis în hotărârile luate. Nu ne-am cunoscut prea bine, ne observam, mai degrabă, atitudinea pe care fiecare o manifesta în cei aproape doi ani în lagăr, supuşi la presiunea germană ‹fără succes› de a ne aservi naţional-socialismului german.” Se remarcă de pe acum o atitudine a naratorului, ce depăşeşte planul raţionalităţii pure. Opţiunea făcută de el (de o gravă importanţă pentru însăşi prezervarea vieţii sale pe viitor şi, oricum, în vederea încheierii cu succes a misiunii cu care aveau cei doi să plece în ţară) se bizuie pe o îndelungată observare. Voi menţiona că pe parcursul celor doi ani de convieţuire între sârmele ghimpate, această observare nu s-a făcut în mod continuu şi, mai ales, nu cu un scop precis – evident nu cu acela de a cântări caracterul celui observat în vederea alcătuirii unei echipe de luptă şi cu riscul jertfei maxime. În acest caz, ce alt element a mai participat la închegarea opţiunii lui Verca? Raţionalistul va răspunde: intuiţia. Este un termen căruia psihologii nu i-au găsit o definiţie. Nu e cunoscut motorul ce declanşează acest proces, nici felul în care e garantată şoapta lui. Pentru mine, cele resimţite de Filon Verca ţin mai curând de domeniul mistic şi aş numi procesul: un impuls al lui Dumnezeu. Pentru a vorbi cu cuvintele cu care l-am obişnuit pe cititor: o Chemare. Se va vedea ulterior de ce investesc în acest termen atât de mult.

Un şir de nepotriviri au condus misiunea încredinţată lor la ratare. Au fost paraşutaţi aiurea decât unde se stabilise din timp; culmea, acolo unde nici unul dintre luptători nu cunoştea regiunea. Doi dintre dumnealor, aterizând pe o turlă de biserică, au alertat jandarmeria de la bun începutul acţiunii. Ceilalţi, au rătăcit un număr de zile de trei ori mai mare decât le erau pregătite proviziile de hrană rece, după care, dibuiţi, au fost opriţi cu focuri de armă şi arestaţi. Aceasta avea loc în luna august. În ajunul Crăciunului, conform unor înţelegeri politice, săvârşite pe deasupra voinţei lor, au fost eliberaţi.

Filon Verca îl invită pe Nicu Bălănescu să petreacă împreună cu el sărbătorile Crăciunului, ba chiar să-şi clădească o casă în satul său. Numai că acela sosi cu o zi după arestarea celui dintâi. Îi făgădui mamei disperate să-i afle urma.

În perioada de tortură de negrăit, cu cămaşa şi indispensabilii muiate în sânge, abia trezit dintr-un leşin prelung, Filon auzi comisarul de servici apostrofându-l: “Verca! (...) Vărul tău aşteaptă la poartă, dacă ai schimburi de dat. Grăbeşte”. Şi-i scutura prin faţa nasului o trăistuţă, să-şi depună în ea rufele murdare.

Arestatul îşi dădu seama că aci se ascundea un semn ce lăsa de înţeles că ai săi îi descoperiseră ascunzătoarea nevoită. Pentru a le transmite că se mai găsea în viaţă, trebuia să le trimită ceva pe care să-l recunoască a-i aparţine. Singurul obiect spălat de sânge îi era batista.

Cel din faţa clădirii era Nicu Bălănescu. Făgăduindu-i mamei lui Filon că avea să dibuie urmele feciorului, “a plecat să mă caute. Mai întâi la Securitatea din Caransebeş, apoi la cea din Lugoj, şi în urmă, la Timişoara. El se prezenta întotdeauna la ora prânzului, când toţi erau plecaţi la masă, rămânând doar comisarul de servici, care nu cunoştea dosarele. Cu toate că era şi el căutat, s-a întors la Petroşniţa şi a liniştit-o pe mama, ducându-i traista cu batista pe care mama a recunoscut-o”.

Finalmente, a fost şi el aruncat în celula alăturată chinurilor camaradului său. “Când mi-a povestit, mi-a scăpat o lacrimă. Ce l-a mânat în gura lupului, ştiind bine ce îl aştepta?”

Răspunsul mi se pare limpede şi uşor de ghicit şi-l voi da sub forma unei alte întrebări: nu era Chemarea lui Dumnezeu la plinirea poruncii dragostei dintre semeni?

Această Chemare se va face auzită şi mai puternic, răscolind atât sufletele participanţilor la următoarea evadare, cât şi ale noastre, cărora ne este încredinţată relatarea ei.

Filon Verca ocupa poziţia de furier pe lângă un plutonier.

“Seara, înainte ca plutonierul să plece, mi-a dat voie să aduc din închisoare un electrician. În timp ce trupa era la masă, l-am luat pe Brindescu şi l-am dus în curte în spre zidul unde erau vreo 20 de steri de lemne, pe care urcându-se, a sărit zidul. Cu Nicu am făcut la fel. Mai rămânea să fac şi eu la fel. La companie era un căpitan, făcut din soldat [să fie iertate repetiţiile necenzurate din scurtul fragment, M.R.], pentru ‘educaţia politică’, care venea adesea în birou să mai stea de vorbă cu mine, întrucât mă ocupam şi de alfabetizarea trupei. Vizita lui a durat mai bine de jumătate de oră. După plecarea lui, mă îndrept spre zid, urc pe lemne şi, deodată, aud un sâsâit de dincolo de zid. M-a cuprins un tremur la gândul că am fost descoperiţi. Aud vocea lui Nicu şi îmi vin în fire: – Ce-i cu tine? ai înnebunit, ţi s-a urât cu binele? Nicu îmi răspunde calm: – Văzând că nu mai vii, m-am decis să mă întorc. De ce să plăteşti numai tu? Am vrut să fiu cu tine... În clipa următoare, cădeam unul în braţele celuilalt. Apoi am plecat fiecare spre destinaţia noastră.”

Preocupat, ca şi noi, să rezolve enigma psihologică propusă de aventura de mai sus, autorul adaugă: “După cele întâmplate, m-am întrebat: Ce forţă leagă pe unii oameni că nici primejduirea vieţii nu-i desparte?... Prietenia, credinţa în Dumnezeu sau conştiinţa misiunii? Poate că în toate acestea rezidă secretul dăruirii de sine”. E posibil ca explicaţia să fie ceva mai simplă şi să nu amestece, ca mai sus, planul uman cu acela divin: era doar Chemarea lui Dumnezeu la dragoste.