46

PORUMBELUL DIN PĂLĂRIE

Câtă nevoie are omul încolţit de vrăjmaşi de ajutorul lui Dumnezeu! Psaltirea toată se cutremură de strigătele lui. Cu cât mai mult se tem anonimii a fi fost uitaţi de Tatăl... Uneori, biet semenul nostru nici nu e conştient de intervenţia Celui de Sus, datorită căreia cade tot în picioare, atunci când nădejde nu mai are. Ceea ce este mai trist e că nici măcar după ce a fost salvat, el nu e totdeauna conştient cui datorează minunea. Or, ce este această ridicare a noastră din nimicnicie, dacă nu o Chemare a lui Dumnezeu? Şi câte atari Chemări să fie necesare pentru ca slăbiciunea noastră să recunoască sprijinul primit?

Lui Chirilă Ciuntu (“Din Bucovina pe Oder”, Constanţa, Metafora, 2004) i s-a comunicat că în numele Mareşalului Antonescu, şeful Statului, se pregătea o înscenare ce să motiveze anumite arestări pentru care nu exista o motivare juridică temeinică şi clară. Se preconiza chiar regizarea unui atentat trucat, împotriva lui. Cei ce se temeau a cădea victime nevinovate au hotărât să o ia înaintea duşmanilor, pregătindu-se a păstra o desăvârşită neimplicare în viaţa ţării, pentru a nu da nimănui prilejul unor acuzaţii mincinoase. Întru atingerea scopului ca această decizie să capete un caracter cât mai general, se alcătuiră manifeste, urmând ca autorul memoriilor citite de noi să le răspândească, depunându-le în cutiile poştale ale cetăţenilor.

Zis şi făcut! Chirilă Ciuntu şi-a umplut buzunarele cu micile stive bine ambalate şi a pornit către casă, unde intenţiona să depoziteze cea mai mare parte din fluturaşi, în timp ce cu celelalte avea să colinde Capitala, pentru a îndeplini misiunea pe care şi-o luase.

Ca să scape mai repede de pachetele incriminante, se urcă în tramvaiul care lungea strada 11 Iunie. “Patrarhia se pregătea pentru Sf. Prohod, la care era aşteptat Mareşalul Antonescu. Piaţa era înconjurată de tancuri, armată şi poliţie” (p.33).

Spre stupoarea sa, în loc de a urma traseul obişnuit, tramvaiul coti şi o luă pe alte linii, prin mijlocul pieţii. Cu minţile tulburate de modificarea rutei, purtătorul manifestelor nu găsi altceva mai bun de făcut decât să atragă atenţia asupra sa printr-aceea că, zăpăcit, sări din vagon, acolo chiar. “Într-o clipă mă trezesc înconjurat de agenţi de poliţie.” Se năpustiră asupră-i cu o singură întrebare, muşcată de toţi ca-ntr-un glas. Îl presau să declare de ce nu-şi continuase mersul cu vehicolul metalic. I se pusese un nod în gât. De neînlăturat. Mintea aburită îi oscila între diverse răspunsuri posibile, care mai de care mai fistichiu şi deloc potrivit să-l scoată din situaţia deosebit de încordată în care se găsea.

Şi iată cum coboară nişte aripi fâlfâind către el, pe o boare ce-i şterge năduşeala cotropindu-i fruntea... “În timp ce căutam răspunsul, deodată se desprinde un sergent-instructor de jandarmi din mulţime, se apropie de mine şi mă ia cu o toropeală de vorbe: De faci, domnule Ciuntu? Nu te-am mai văzut demult. Ce necazuri ai cu domnii?” Vă daţi seama cu ce inimă s-a repezit a-i toca urechile necunoscutului care i se arăta binevoitor, repetând copilăreşte povestea (de fapt cum stătuseră lucrurile şi în realitate) tramvaiului ce-şi părăsise drumul urmat deobicei, iar el, locuind pe vechea rută, cum s-a temut că va fi dus aiurea şi s-a gândit să facă economie de timp şi să sară din mers, astfel putând s-o apuce pe jos către casă... “M-a luat de mână zicându-mi: ‘Hai, că-ţi arăt eu pe unde să treci ca să ajungi la destinaţie!’ Surprinşi de faptul că sergentul m-a luat pe nume şi în mod aşa de prietenos, poliţiştii au rămas cu gura căscată, în timp ce eu mă îndepărtam” (idem). Ajuns la adăpost de orice pericol, străinul îi povesti că-l ştia din priviri, deoarece Chirilă Ciuntu frecventa Inspectoratul de Jandarmi împreună cu un cunoscut preot, şi că se temuse să nu aibă de suferit într-o împrejurare ca aceea, când poliţia în păr căuta pricină oricui, vinovat au ba.

Arestat, oamenii ordinii i-ar fi găsit în pachet manifestele şi memorialistul nu ar mai fi avut nici o şansă de supravieţuire. “M-am despărţit de sergent, mulţumindu-i că mi-a salvat viaţa şi, făcându-mi apoi de zece ori cruce, i-am mulţumit lui Dumnezeu că se mai fac şi în zilele noastre minuni” (p.34). Aşa vorbeşte un om care a auzit Chemarea.