47

UN NECUNOSCUT IVIT DIN NOAPTE

Răsărirea ajutorului lui Dumnezeu pe neaşteptatelea, în existenţa lui Chirilă Ciuntu, atunci când intervenţia miraculoasă era mai urgentă pentru a-l salva de la necazuri foarte mari sau chiar de la condamnarea la moarte, avu loc în două ocazii asemănătoare, dintre care una am relatat-o în capitolul precedent, iar cealălaltă urmează a fi expusă aici. Când fac socoteala acestor intervenţii, mă bizui numai pe mărturisirile din cartea sa de memorialistică: “Din Bucovina pe Oder” (Constanţa, Metafora, 2004). Iar aceste intervenţii salvatoare au caracter de Chemare a lui Dumnezeu, ele venind în clipe când se juca viitorul său după sistemul cap sau pajură.

Iată întâmplarea la care mă refer de data aceasta.

Naratorul urma să părăsească România foarte curând. Îl despărţeau de acele momente doar câteva zile. Pentru a-şi uşura contactul cu cei care trebuiau să-l treacă graniţa, decise să elimine orice risc posibil. Drept care, aranjă să-şi petreacă ultima noapte înainte de marea aventură la un cunoscut binevoitor, comisarul de poliţie Bozdoc. Încărcat cu bagaje, se ferea de orice întâlnire periculoasă, mai ales pentru că, într-un asemenea prilej, în eventualitatea unei percheziţii, s-ar fi putut descoperi asupra sa scrisori ale familiilor altor fugari, destinate celor din străinătate. Or, ele deveneau grav incriminatorii într-o asemenea situaţie.

Îl însoţea un coleg pentru a-i uşura transportarea geamantanelor.

“Când ne suim în tramvai, dăm peste un sergent care mă întreabă unde mă duc la miezul nopţii cu bagajele. I-am răspuns că mă mut la o nouă locuinţă şi că în timpul zilei nu am avut timp să fac acest lucru. Sergentul de stradă nu a fost încântat de explicaţia mea şi mi-a atras atenţia că ne vom coborî la Patriarhie sau în Piaţa Naţiunii şi că acolo voi da socoteală la circumscripţia de poliţie. Când am văzut cum stau lucrurile, m-am hotărât s-o şterg în orice caz, profitând de întunericul ce se lăsase peste oraş şi lăsând la nevoie bagajele în plata Domnului.” (p.35).

Noul plan nu miră pe nimeni: ce era să facă bietul om în condiţii atât de neprielnice? Există, parcă, o specie de şopârle (dacă nu cumva au această caracteristică toate) care, dacă le apuci de coadă, ţi-o leapădă în mână pentru a scăpa cu viaţă. Şi de n-ar fi adevărată amintirea mea din viaţa naturii, tot este elocventă în situaţia creată. În vederea plecării peste hotare, în noile condiţii merita ca Ciuntu să lase tot şi să dispară cât mai curând, pentru a evita orice neajuns. La aceasta purcese. Îi şopti însoţitorului său schimbarea de plan şi-l pregăti să fie gata pentru o dispariţie neaşteptată în noapte.

“Ajunşi în piaţa cu pricina, poliţistul ne somează să coborâm, pune fluierătoarea la buze şi dă semnalul gardianului de serviciu din regiune să vie să ne ducă la circumscripţie. Între timp începeau să cadă picuri de ploaie, iar gardianul, care din întâmplare nu era prin apropiere, nu se arăta” (p.35-36).

Desigur că întârzierea acestuia era propice viitorului memorialist, dar nu se vădea a fi fost salvatoare încă. Pentru definitiva ieşire din cumpănă, era necesară o intervenţie mai puternică. După cum nici rămânerea ascunsă a agentului nu părea datorată unor împrejurări omeneşti legate de ceea ce se petrecea în acel grup tensionat, la fel nici ceea ce succedă şuieratului insistent şi fără ecou nu părea a se datora vreunui factor uman implicat în povestea aceea.

“În acest moment se apropie un civil care observase că ceva nu era în ordine, deoarece noi vociferam cam tare, şi ne întreabă ce s-a întâmplat; zic: “Ce să fie, domnule, trebuie să mă mut acuma, pentru că n-am avut timp ziua, şi domnul sergent vrea să mă aresteze fără nici un motiv.” “Ia-i, domnule sergent, adresa unde se mută şi dă-i drumul, căci lucrul acesta se poate întâmpla oricui!” La întrebarea sergentului, îi dau adresa (...). Cu aceasta am fost lăsaţi să ne continuăm drumul. Nu ştiu cine a fost civilul acela, dar trimis a fost dânsul de Dumnezeu, ca să se mai întâmple o minune cerească” (p.36).

Nu socotesc că sunt necesare completări sau comentarii suplimentare pentru a se evidenţia că povestitorul nu era părăsit de Dumnezeu, că nu era lăsat să se descurce singur din atari noduri ale destinului, ce se strângeau tot mai tare în jurul gâtului său. Dimpotrivă, Părintele Ceresc îi trimite semne că îi veghează paşii, prin aceasta chemându-l către El.