CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

CHEMAREA LUI DUMNEZEU ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE.

vol. II

cu un cuvânt înainte de Prea Sfinţitul Galaction Episcop al Alexandriei şi Teleormanului

CERUL VĂZUT PRINTRE LACRIMI

“Slăvit fii, Doamne, care dând lumii suferinţa,

Ne-aduci o isbăvire atâtor dezmăţări,

Şi cu prinosu-i pururi curat Tu dai putinţa

Doar celor tari să suie spre sfinte desfătări.”

(Charles Baudelaire – “Binecuvântare”)

Iscusit condeier şi aprig combatant al erorilor din închisorile comuniste, “om al durerilor şi cunoscător al suferinţei” (Isaia 53, 3) – ca fost deţinut politic – d-l profesor univ. Mihai Rădulescu – ne oferă un prilej de “sfinte desfătări”.

De data aceasta alcătuieşte nişte “COVOARE” (STROMATA), viu colorate ideatic, după modelul lui Clement Alexandrinul, având ca idee de bază “dezvăluirea contactului produs de Chemarea de Sus acelor cu sufletele deseori golite de orice aspiraţie la a se mai înălţa, contact readucător de viaţă, brusc sfinţitor, odihnitor, a toate tămăduitor, uneori mântuitor când omul o primeşte” (p.13), bineînţeles cu referire la “victimile de ieri ale tiraniei roşii” (ibidem).

Excursul naratorului, fără-ndoială, se desfăşoară emoţionant, sub lumina următoarelor versuri ale lui Radu Gyr:

“În chinul temniţei mă frâng

Sub grele lespezi mute

Şi înfiorat de doruri plâng

În amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.”

Foarte mulţi eroi ai istorisirilor autorului au avut într-adevăr “temniţa mormânt”, după ce au văzut “cerul prin lacrimi” (Gustave Flaubert) şi s-au convins că “dragostea între oameni şi într-ajutorarea creştină au fost mai prezente ca nicăieri în altă parte (...). Aici m-am convins că sfinţenia nu este utopie (...), că este realizabilă de cei ce doresc cu tărie s-o atingă” (p.57).

Comentând pasaje din cartea: “Viaţa aşa cum a fost. Însemnări” de Corneliu Cornea (Arad, Ed. Gutemberg, ediţia II, revăzută şi adăugită, 2003), domnul profesor ne învaţă că: “suferinţa este calea păcii dintre oameni, a dragostei, a mântuirii” (p.61).

Am putea spune că în toate capitolele cărţii de faţă autorul, aşa cum mărturiseşte, îşi reduce “rolul personal la acela al unei smerite călăuze, nepotrivindu-se modestiei să impună tăcerea unui condei atât de viu colorat (...), pentru a-şi promova propria poftă orgolioasă de cuvântare” (p.78).

“Numai suferinţa covârşitoare este un dar dumnezeiesc care înnoieşte făptura. Numai străbătând prin dogoarea ei, te apropii din nou de taina vieţii şi a lui Dumnezeu”, citează autorul nostru pe Nichifor Crainic (p.87), spre a demonstra că “pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu îi chema la stăpânirea de sine. Iar dacă aceasta nu mai avea cum apărea, îi chema la ascultarea stăpânirii de sine prin călăi, pentru ca porunca Lui să nu fie zădărnicită” (p.95).

Literatura română de detenţie se îmbogăţeşte cu siguranţă prin publicarea rodului noilor osteneli ale autorului, mai ales că aceasta se vrea un argument convingător în susţinerea tezei că: “Dumnezeu ne trimite cu perseverenţă Chemări pentru a ne aminti că suntem ai Săi, şi nu părăsiţi într-o lume străină şi rece” (p.134).

Iată cum d-l profesor celebrează şi prin acest volum “preoţia sa obştească” (I, Petru 11, 9) aşa cum este înţeleasă ea în Ortodoxie, deoarece din fiecare capitol răsună chemarea la credinţă.

De fapt, demersul autorului poate fi redat cu propriile sale cuvinte: “Socotesc că este dovada spiritului creştin ce răzbate prin cenuşa tuturor suferinţelor îndurate, precum ghioceii prin zăpadă, să depună mărturie asupra vitalităţii seminţelor credinţei curate, adevărate, incoruptibile, semănate în sufletele noastre de Biserica Ortodoxă Română în ani” (p.141).

În final, considerăm că d-nul profesor îşi face o dată în plus sfânta datorie pentru memoria foştilor colegi de suferinţă, mărturisind în scris din prea plinul amintirilor, având adânc săpate în suflet cuvintele autorului “Confesiunilor” celebre: “Şi-am dat drumul lacrimilor, pe care le reţinusem, ca ele să curgă atât cât vor, supunându-le inimii mele, şi în ele mi-am aflat liniştea” (Fericitul Augustin “Confessiones”, liber X, cap.XII).

Considerăm că lucrarea de faţă este aducătoare de linişte sufletească pentru autor, şi ziditoare de suflet pentru cititor, deoarece împărtăşim convingerea că autorul nu a lăsat prin acest volum “nebăgate în seamă aceste apariţii fulgurante îndărătul gratiilor, ale dumnezeirii, apariţii ce ne-au întărit, ne-au îndrumat, ne-au salvat vieţile şi sufletele din iadurile pământeşti” (p.100). Ea este în acelaşi timp şi rămâne model de “sfântă desfătare” pentru orice cititor.

Cu arhiereşti binecuvântări,

† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

10 decembrie 2004

la praznicul sfinţilor mucenici

Mina, Ermoghen şi Eugraf.

***

DESPRE SINGURĂTATEA OMULUI

ŞI CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Nu cred că există simţământ mai tulburător decât acela al izolării omului pe pământ, izolare aparent fără tămadă. Ai sentimentul că nu există nici o şansă pentru tine de a comunica. Că nu există nici un umăr de frate să-ţi susţină capul mâhnit de moarte. Că eşti iremediabil lipsit de apărare în faţa vrăjmaşilor naturali, cum sunt bolile, îmbătrânirea (duşmani personali), dar şi a cataclismelor (duşmani atât personali, cât şi ai speciei, ori ai tuturor vieţuitoarelor). Că eşti absolut singur şi n-ai de unde primi un sfat bun atunci când ai de ales calea pe care s-o apuci către un viitor şi aşa nesigur. Că fericirea şi succesul te îndepărtează la fel de mult de prieteni ca şi insuccesul şi nenorocirea. Temerea te dezarmează, ca şi curajul. Te confrunţi cu propria-ţi lipsă de chibzuinţă, când este să făptuieşti. Toate acestea şi multe altele te fac să resimţi necontenit şi cu asprime exilul pe pământ, locul de pedeapsă unde te-a aruncat neascultarea iniţială a strămoşilor. Şi mai presus de orice te biruie groaza de moartea ce-ţi pândeşte paşii la colţul fiecărei zile, fiecărui ceas.

O lume a tăcerii. O lume a insului respins de pretutindeni, de toţi şi de toate. O lume fără iertare, nici cruţare. O lume fără nădejde. O lume închisă ermetic, fără scăpare posibilă. Zidit de viu. Lipsit de aer. Lipsit de orizont. Lipsit de spaţiu. Nemişcat. Carceră desăvârşită. Sicriu.

Unora li se poate părea exagerare. Alţii n-au resimţit acestea decât o dată-n viaţă. Sau prea neînsemnat şi nu destul de apăsător. Optimiştilor nu le pică bine să le reamintim că adevărata faţă a condiţiei umane arată astfel. Pesimiştii ne cer să-i încurajăm, chiar dacă lucrul este mai rău decât se înfăţişează la prima aruncătură de privire.

Cât se îngreuiază povara unei atari receptări a realităţii dacă te mai afli şi în temniţă? Dacă greşelile tale te-au lipsit de libertate? Dacă ţi-au încărcat conştiinţa cu obezi ce te ţin agăţat de trecut într-un mod fără scăpare? Dacă eşti încătuşat de faptele tale anterioare? Dacă eşti înlănţuit de ispitele tale, de viciile tale (hai să le spunem pe nume!) Dacă eşti doborât de bolile tale sufleteşti? Sau – disperarea disperărilor... – dacă te găseşti în detenţie datorită greşelii altora? Să se afle scăpare oare?

Unii dintre noi cunoaştem calea rugăciunii. Însă dacă nu suntem obişnuiţi cu ea sau dacă o săvârşim fără tragere de inimă, ori fără încrederea că vom fi ascultaţi, la nimic nu ne foloseşte. Cei mai mulţi nici măcar nu am auzit că ne-am putea îndrepta către Dumnezeu cu sufletul şi cu cuvintele. Nimeni nu ne-a deschis ochii asupra universului de dragoste pe lângă care trecem îmbeznaţi, cu gândul aiurea. Ignorăm că din acel ocean al Iubirii divine ne-am născut şi că locul nostru acolo este, la picioarele Creatorului, în plină lumină. Nu ştim că numai atunci când suntem înconjuraţi de căldura privirii Sale ne simţim apăraţi. Rămânem singuri, din necunoaştere.

Dar singurătatea noastră nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit. Aceasta nu s-a întâmplat, nu se întâmplă şi nu se va întâmpla niciodată. Dimpotrivă, noi suntem aceia care L-am părăsit. Pe când Dumnezeu caută iubirea noastră. Drept care ne cheamă întruna.

Dumnezeu ne cheamă fără încetare. Nu ne rămâne decât să stăm de veghe pentru a-i auzi Chemarea. Chemarea lui Dumnezeu vine către noi în orice împrejurare. De fapt, ea este necontenită. Numai noi, prea adânciţi în ceea ce considerăm ‘problemele’ noastre, prea adânciţi în egoismul nostru, nu auzim Chemările Domnului. De aici, simţământul singurătăţii iremediabile în care ne sufocăm.

Cartea de faţă încearcă să reveleze câte chipuri distincte are Chemarea pomenită. O face întru slujirea fraţilor noştri rămaşi surzi şi orbi la Chemare. O face ca aceştia să lepede în urmă-le singurătatea, această cumplită boală a pământenilor.

Deşi Chemarea survine în toate straturile sociale, în toate împrejurările, în toate nevoile omeneşti, autorul a cules în acest volum, cu preponderenţă, mărturii despre Chemarea lui Dumnezeu din temniţele comuniste pentru deţinuţii politici, deoarece victimile acestor penitenciare au scris un număr impresionant de memorii. Or, ele constituie mine de aur pentru descoperirea Chemărilor lui Dumnezeu, că au fost sau nu surprinse de aceia cărora le-au fost adresate. Rolul autorului este să le scoată la iveală, să le sublinieze, să le constate rostul, forţa, deschiderea către dialogul dintre om şi Făcătorul său. Şi mai ales să le înfăţişeze cititorilor, pentru ca aceştia să le recunoască, la rândul lor, atunci când le sunt adresate, să se convingă că nu suntem niciodată părăsiţi, ci mereu căutaţi de Creatorul şi Părintele nostru iar, după ce dăm curs Chemării, sărbătoriţi ca fiul risipitor, când revenim la Tatăl.

Omul suferitor în gherlă se simte alungat din societate, părăsit, izolat mai cu temei decât în orice altă împrejurare. El este cel mai deschis către Chemare (deşi se prea poate să nu fie conştient de aceasta). Am întâlnit numeroase cazuri de inşi ce şi-au pierdut credinţa. Ori n-au avut-o niciodată. Însă, atunci când s-a făcut auzită Chemarea, au tremurat de fericire, recunoscând-o. Am întâlnit oameni care şi-au pierdut credinţa, nădejdea şi dragostea. Când Le-a fost trimisă Chemarea, au primit-o cu braţele deschise şi, prin mijlocirea ei, au urcat în carul de foc al reîntoarcerii către învăţătura lui Hristos şi şi-au tămăduit toate rănile spirituale. Omul nu trebuie să fi fost condamnat politic, cum se petreceau lucrurile sub vechiul regim, pentru a fi Chemat de Dumnezeu. Dimpotrivă, aş crede că acela care a păcătuit împotriva Poruncilor divine (în termenii noştri moderni: încălcătorii de rând ai Codului Penal, prin minciună, prostituţie, jaf, tâlhărie, omucidere şi celelalte nedreptăţi şi pângăriri) este mai căutat de Chemările lui Dumnezeu decât cel drept. Pentru că celui drept o Chemare unică îi este deajuns pentru îndreptarea către Domnul, pe când celui strâmb, orbirea îi stă piedică să perceapă Chemarea neîntreruptă pornită în căutarea sa.

Odată auzită Chemarea şi dându-i-se credit, pornim către Mântuire. Doar urmând drumul Chemării. Reţinând aceasta, ne îmbogăţim cu darul cel mai de seamă de pe pământ: îl putem urma pe Părintele nostru. Nu mai suntem singuri. Nu mai suntem părăsiţi. Nu mai suntem sortiţi morţii, ci

Înviem.

Mihai Rădulescu

***

CHEMAREA LUI DUMNEZEU ŞI ASCULTAREA OMULUI

de Părintele Cleopa

Fraţi creştini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale.

Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor şi să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.

Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăinţă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi ploua. Şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis şi Iov.

Am auzit că la televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta ţării spunându-se: aici plouă, şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară, iar în cea mai mare parte a ţării nu plouă. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia şi mi-am zis: Iată cum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă. Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile şi norii şi furtunile şi vânturile. Căci spune Hristos: Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a lăsat seceta sau furtuna; nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu seceta, alteori cu grindina, alteori cu fulgere, când trăzneşte pe mulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boli.

Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Şi altă dată zice: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.

Deci iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, şi prin cutremure şi prin secetă; ne cheamă prin boli şi prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele câte voieşte.

Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picatură într-o cadă (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură într-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingura de apă din oceanul cel fără de margini al mărilor? Aşa suntem noi de mici şi de slabi înaintea lui Dumnezeu. Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arşiţă, dar ne cheamă şi în alt fel.

Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, când păcătuim sau greşim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: "Omule, de ce ai făcut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece? De ce ai râs de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserică Duminica şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu? De ce nu posteşti cele patru posturi de peste an şi vinerea şi miercurea şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău? De ce huleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?"

Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: "Omule, ai greşit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti".

Deci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.

Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: "Pe noi, creştinii, Dumnezeu o să ne judece şi o să ne pedepsească după Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se închină la zei şi la vrăjitori, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi n-au ştiut ce este păcat. De aceea nu se pot îndrepta".

Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii prin făpturi înţelegându-se se văd, adică veşnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, în ziua judecăţii, se vor judeca după patru legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o în om la zidirea lui, şi după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum:

Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa în Viaţa lui Moise: "Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă că este un Ziditor". Şi ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea lui Dumnezeu? Iată cum: Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de stele şi împodobit ca un candelabru plin de lumină şi vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele şi galaxiile şi constelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, că-l pomeneşti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Şi atunci îţi dai seama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmuitorul lor. Îţi dai seama că lumea aceasta are o minte care le [o] îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut [a făcut-o] şi o mână nevăzută care le [îi] poartă de grijă, ca şi nouă.

Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el. Şi aşa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Laudaţi-L pe El soarele şi luna, laudaţi-L pe El toate stelele şi lumina. Cum laudă soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci "altele sunt contemplaţiile zidirilor şi altele sunt legile lor", zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie. Contemplaţia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se mişca în univers. Şi amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele. Aşa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne spun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi le mişcă.

Deci după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legea darului, legea dragostei şi a desăvârşirii. De la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocura pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L predică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii. La urmă vine cel necredincios şi zice către preot: "Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele şi nu L-am văzut. Nu ştiu unde-i". Iar misionarul lui Hristos i-a spus: "Bine zici frate, că nu-L vezi, şi în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie să cureţi inima de necredinţă şi de păgânătate, căci aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut şi nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credinţei".

Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi dacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru.

Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie şi belşug şi sănătate şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile, seceta, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile. Când este război, ce cerem? "Dă, Doamne, pace!" Când suntem bolnavi cerem: "Dă-ne, Doamne, sănătate". Când nu plouă: "Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete!" Când suntem robi: "Scapă-ne, Doamne, de robie!" Deci bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbala şi cu frâul, Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare şi să facă viu.

Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: "Iartă-ne nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi". Atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate copiii săi din ură. Doamne fereşte! Care mamă sau tată ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de dânşii? Nu! Ci dacă vede că vreunul azi nu ascultă şi mâine nu ascultă şi poimâine nu ascultă, şi-i încăpăţânat şi-i răspunde împotrivă şi face după voia lui cea rea, pune mâna fără să vrea pe vargă sau pe curea sau pe băţ. Pentru ce? Pentru că vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie şi dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.

Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din boieri cădeţi, adică ca unul din diavoli. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul punerii de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica mamă şi pe Dumnezeu Tată, dupa cum zicem pururea: Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Dacă-i aşa, să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de buna voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă. Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poarte de grijă.

Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă! Numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc. Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi varga cu care ne poate bate. Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi, este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte.

Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune Apostolul Pavel: Fiecare, întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic sau în alt serviciu, aşa să rămâi. Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul şi fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Amin.