VASILE PARASCHIV

Fără copilărie, în suferinţă până la bătrâneţe

Născut la 3 aprilie 1928, a rămas orfan de mamă la vârsta de trei ani şi de la şapte ani când a intrat la şcoala primară îşi ajuta tatăl la toate treburile gospodăriei, iar în timpul liber făcea pe dădaca pentru ceilalţi cinci fraţi vitregi.

Tatăl îl scula la două noaptea să pregătească calul şi căruţa şi plecau la Bucureşti, cale de 20 km, să distribuie laptele colectat de la săteni. Când revenea, trecea ca „fecior la plug", iar numai când era vreme rece se mai ducea şi la şcoală. Toate le-a făcut până în 1940, când, la vârsta de 12 ani, a fost nevoit să plece din satul în care s-a născut, pe jos, desculţ, cu capul gol, în cămaşă şi izmene, la Bucureşti, şi să-şi câştige singur existenţa.

După şapte zile şi nopţi fără mâncare şi adăpost, a găsit pe cineva care 1-a angajat ca băiat de prăvălie, slujbă în care a slujit cu credinţă, de la ora 7 dimineaţa până la ora 23, iar duminicile până la ora 21. Într-o zi, patronul 1-a băgat cu capul între picioare şi 1-a bătut cu lanţul pe care ţinea cheile de la casa de bani, ceea ce 1-a determinat să plece, bătut şi fără nici un ban, după cinci ani de muncă, fiind nevoit să doarmă în Parcul Regina Măria. Într-o noapte l-au atacat nişte ţigani şi i-au luat pantofii, singura avere pe care o avea, şi l-au bătut râu. Era după martie 1945.

A găsit în sfârşit un alt patron, tot ca băiat de prăvălie, la care lucra de la ora 7 la 23, iar duminica după ora 12 era liber. Primea 11 000 lei pe lună, în perioada când inflaţia creştea fulgerător.

O licărire de speranţă i-a apărut în 1946, când Camera de Muncă i-a obligat pe patroni să-şi trimită ucenicii de trei ori pe săptămână, de la ora 15 la 21, la cursuri profesionale. Nu după multă vreme patronul i-a interzis să mai meargă la cursuri. A fost o lovitură grea.

În 1946 a fost îndrumat de un binevoitor spre un sindicat, unde a găsit înţelegere, luând cunoştinţă de un organism care se ocupa de dreptate pentru muncitori, de libertate şi de o viaţă mai bună. Aşa a devenit membru al Partidului Comunist, cu o calificare de vânzător şi posibilitatea completării studiilor. Dar la sfârşitul anului 1947 postul lui s-a desfiinţat şi tânărul Vasile Paraschiv a rămas din nou şomer. Partidul 1-a ajutat şi după un curs de trei luni s-a calificat factor poştal, reuşind să termine şi clasa a VII-a elementară. Sosindu-i vârsta armatei, a fost încorporat la regimentul din Deva şi, cum s-a dovedit foarte silitor şi corect, la mai puţin de două luni a fost selecţionat pentru Şcoala de ofiţeri de transmisiuni, de unde din nou a fost selecţionat şi a ajuns la Academia Militară, pregătindu-se pentru a fi trimis la Academia Militară „Frunze" din Moscova. Primeşte însă o nouă lovitură. În timpul pregătirilor i se găseşte o carte scrisă de Lucreţiu Pătrăşcanu şi pentru asta e criticat în faţa elevilor şi trimis la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu.

Muncitor şi cinstit, pe 23 august 1951 a fost făcut locotenent şi repartizat la regimentul din Ploieşti. Pentru el partidul „era tot ce avea mai scump" şi când a dorit să-şi întemeieze o familie, politrucul regimentului 1-a sfătuit să se căsătorească numai cu o fată cu origine sănătoasă. Devotat şi cinstit, a ascultat indicaţia partidului şi în 1955 s-a prezentat cu actele pentru aprobarea căsătoriei. Dar primeşte o nouă lovitura din partea partidului: fusese scos din armată. Deci devine iarăşi şomer în anul 1955. Cu o perseverenţă rar întâlnită, Vasile Paraschiv urmează un curs de doi ani în cadrul Poştei, după care obţine calificarea de tehnician I în telecomunicaţii, la Oficiul de Telefoane. Încrezător în continuare în Partidul Comunist, după atâtea lovituri, a căutat şi a susţinut să se pună în practică linia partidului, criticând în şedinţe greşelile, cu propuneri de îndreptare. Aceasta a deranjat şi pe secretarul de partid şi pe preşedintele sindicatului care au început să-1 persecute.

Reuşind să se mute la Combinatul Petrochimic de la Brazi, pe un post şi salarizare mai bună, a fost dat afară din apartament de cei la Telefoanele din Ploieşti şi a fost instalat în el un ofiţer de Miliţie. Timp de 10 luni s-a adresat tuturor organelor de partid şi de stat, dar se tot amâna mereu hotărârea de a se face dreptate şi a se stabili adevărul. Dormind prin gări şi prin sălile Combinatului, cu familia, copiii i s-au îmbolnăvit din cauza gerului, fiind nevoit să-i interneze în spital. Când copiii s-au mai însănătoşit, n-a avut unde să-i duca şi spitalul s-a adresat Procuraturii. Aceasta, în loc să-i facă dreptate, 1-a acuzat pe Vasile Paraschiv că şi-a părăsit copiii. După câteva zile a fost arestat şi dus la Miliţie, unde a fost bătut pentru că nu-1 lasă să trăiască liniştit pe locotenentul instalat în fosta lui locuinţă. Pe deasupra, i s-a ridicat şi buletinul de identitate, ca să nu poată merge la Bucureşti pentru a reclama nedreptatea. Până la urmă, a câştigat şi 1-a evacuat pe miliţian, dovedind că autorităţile s-au folosit şi de un act fals.

La Combinatul Petrochimic de la Brazi de-abia atunci a înţeles limpede şi pentru prima data că abuzurile organelor de partid şi de stat, nesocotirea legilor ţării, a spiritului de dreptate şi justiţie, a normelor şi principiilor statutare, juridice, morale, nu sunt greşeli ale unor cadre de conducere ale partidului care, ajungând în funcţii înalte, au uitat de unde au plecat şi de cauza pentru care au luptat, cum crezuse la început, ci fac parte integrantă din politica şi strategia Partidului Comunist Român, din stilul şi metodele sale de muncă. Totul era numai propaganda mincinoasă. Lămurindu-se că şi Ceauşescu, după ce a luat puterea, aruncase la lada cu gunoi a istoriei idealurile şi aspiraţiile de dreptate şi libertate, democraţie şi demnitate, adevăr şi o viaţă mai bună pentru toţi cetăţenii ţării, Vasile Paraschiv nu a mai vrut să rămână în rândurile partidului, să sprijine politica, practicile şi metodele de lucru ale acestuia. Astfel, în noiembrie 1968, în şedinţa de alegeri la partid, Vasile Paraschiv a declarat că nu mai vrea să fie membru de partid, pentru că acesta a călcat în picioare legile şi Constituţia ţării, după care a părăsit şedinţa. S-au exercitat presiuni şi ameninţări, el crezând că va fi urmat şi de alţii, dar frica pusese stăpânire pe oameni.

După 22 de ani de activare în partid, a început pentru el calvarul.

Pe 28 iulie 1969 a fost arestat din mijlocul muncitorilor de la Combinatul Petrochimic Brazi, dus la Miliţia Municipiului Ploieşti şi de acolo internat cu forţa în Spitalul de psihiatrie Urlaţi. Suit într-o maşină unde mai erau încă 20-30 de persoane, a fost dus la Urlaţi unde directorul nu a vrut să-1 primească, spunând că nu prezintă simptome psihotice şi nu are documente de internare. Maşina a făcut calea întoarsă şi maiorul de Securitate Şerban 1-a obligat pe directorul Muncii şi Prevederilor Sociale să meargă şi să dispună internarea.

Văzând în ce situaţie se află, Vasile Paraschiv 1-a anunţat pe directorul spitalului că intră în greva foamei. După cinci zile i s-a dat drumul şi s-a hotărât să dea Securitatea în judecată pentru abuz de putere, dar judecătorul i-a refuzat cererea, trimiţându-1 la Procuratura Militară. Acolo a fost sfătuit să renunţe la acţiunea în Justiţie. A renunţat la această acţiune, dar nu a renunţat la lupta contra regimului.

Angajarea în luptă continuă

Când în aprilie 1971 Ceauşescu a anunţat la Congresul Sindicatelor că se vor acorda mai multe libertăţi muncitorilor, Vasile Paraschiv a trimis o scrisoare cu propuneri pentru o adevărată liberalizare sindicală. Răspunsul a fost o nouă arestare şi internare în Spitalul de nebuni.

Pe 1 decembrie 1976 Securitatea a descoperit o scrisoare trimisă la radio Europa Liberă, prin care Vasile Paraschiv, împreună cu Vasile Ungureanu, lua apărarea foştilor membri ai Partidului Social Democrat. A fost arestat şi dus la Spitalul nr. 9 din Bucureşti. Medicul a refuzat să-1 interneze. Atunci doi colonei şi un locotenent major au plecat cu el la Sanatoriul psihiatric Voila, unde a fost internat de dr. Cherestegeanu. A doua zi i-au dat însă drumul.

După ce în februarie 1977 s-a citit la radio Europa Liberă despre acţiunea lui Paul Goma, Vasile Paraschiv a reuşit să se strecoare şi să-i înmâneze acestuia o scrisoare în care spunea: „Cauza dumneavoastră, a intelectualilor, este şi cauza noastră, a muncitorilor". Cu această ocazie a semnat şi scrisoarea trimisă de Paul Goma Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad. Documentele au ajuns astfel la Paris şi a devenit cunoscut în Occident.

Pe 4 aprilie 1977 a reuşit să intre în apartamentul lui Paul Goma şi, în timp ce soţia lui îi spunea că a fost arestat, pe uşa uitată deschisă a năvălit o miliţiancă, 1-a înşfăcat pe Vasile Paraschiv şi 1-a coborât de la etajul patru numai în pumni, picioare şi înjurături. L-a suit într-o maşină şi a ajuns astfel la Miliţia din Drumul Taberei, unde, după ce a refuzat să-şi retragă semnătura de pe scrisoarea adresată Conferinţei de la Belgrad, aruncând hârtia şi stiloul pe jos, a fost luat la bătaie, doborât la pământ şi călcat în picioare până şi-a pierdut cunoştinţa.

S-au făcut presiuni asupra soţiei şi vecinilor ca să se strângă dovezi că Paraschiv ar fi violent şi nebun şi trebuie internat, dar aceştia au refuzat să iscălească acuzaţii false. S-au găsit, însă, doi-trei oameni ai Securităţii care au făcut declaraţiile dictate de Securitate, cerând internarea pe tot restul vieţii în spitalul de psihopaţi cronici de la Călineşti. Când a fost arestat de la locuinţa lui Paul Goma, după miezul nopţii, a ajuns la Securitatea din Ploieşti.

Pe 6 aprilie 1977 se cere Procuraturii din Ploieşti internarea lui Vasile Paraschiv într-un spital psihiatric şi procurorul Deftu dă imediat ordonanţă pentru internare şi tratament. Dar pe 6 iulie 1977 judecătoria respinge internarea în spitalul de neuropsihiatrie de la Sapoca şi-1 obligă pe „bolnav" să efectueze tratamentul ambulatoriu.

Vasile Paraschiv şi-a reluat lucrul, supravegheat de Securitate, care îi obligase pe muncitori să nu mai stea de vorbă cu el. Nu mai avea dreptul să participe la şedinţele sindicale, deşi plătea cotizaţia de membru. A fost convocat la Adunarea generală sindicală din 5 august 1977 şi directorul fabricii a cerut eliminarea din şedinţă a lui Vasile Paraschiv dar, deoarece nimeni nu a votat propunerea, directorul a venit personal şi, după ce i-a dat o palmă, 1-a dat afară cu forţa din sală. Tot timpul era urmărit de Securitate, de acasă la serviciu, în timpul lucrului, la întoarcerea acasă şi, probabil, şi în timpul nopţii. Ecoul acestor evenimente ajunsese şi în străinătate, după greva muncitorilor minieri de la Lupeni.

De la Paris Eugen Ionescu (membru al Academiei Franceze) i-a trimis în septembrie o scrisoare deschisă lui Ceauşescu, spunându-i printre altele: „Ştii foarte bine că toată ţara românească este nemulţumită de dumneata. Eşti destul de informat şi băiat destul de mare ca să ştii lucrul ăsta? Mai bine ţi-ai da demisia... Pot să-ţi fac o chemare şi dumitale şi soţiei dumitale ... Şi aţi veni amândoi la mine şi v-aş găsi o slujbă ...".

Între timp, în 1978, Vasile Paraschiv a făcut cerere şi a primit un paşaport, pentru a arăta Occidentului şi întregii lumi situaţia din ţară şi să ia legătura cu sindicatele franceze. Securitatea a crezut că pleacă ca turist şi va rămâne acolo, cu viză doar până la Viena. După intervenţiile lui Noel Bernard, care a anunţat Parisul, Paul Goma şi Mihnea Berindei i-au obţinut viza de intrare în Franţa, astfel că pe 27 ianuarie 1978 ajunge la Paris unde era aşteptat şi a cunoscut foarte multă lume.

S-au organizat conferinţe de presă cu sindicatele şi, paralel, s-a luat legătura pentru o expertiză medicală, efectuată de o Comisie formată din opt psihiatri sub conducerea preşedintelui sindicatelor psihiatrice care, pe 24 aprilie 1978, i-au trimis următoarea scrisoare: „Domnule Vasile Paraschiv, vă mulţumim pentru mărturiile obiective pe care le-aţi adus. Vă felicităm pentru preciziunea cu care dvs. aţi răspuns întrebărilor dificile care vi s-au pus şi care au evocat amintiri dureroase pentru dvs. A fost apreciată grija dvs. pentru rigoare şi acurateţe, modestia dvs. În abordarea problemelor în faţa cărora aţi fost şi am fost foarte sensibili la calităţile şi virtuţile de care aţi dat dovadă. Psihiatrii francezi vă roagă să agreaţi înalta lor considerate şi simpatia lor faţă de lupta pe care dvs. aţi susţinut-o pentru ca să fie salvgardat accesul la cuvântul liber, care este fundamental psihiatriei, aşa cum noi o înţelegem...".

Vasile Paraschiv i-a scris de la Viena lui Duiliu Vinogradschi, neştiind cine este decât ca nume de la Europa Liberă, şi 1-a rugat să-i faciliteze contactul cu social-democraţii europeni. Dar altceva nu ştia Vasile Paraschiv despre Vinogradschi. Din dosarul deschis de Securitate lui Vasile Paraschiv se află că, după indicaţiile D.I.E. (Direcţia Informaţii Externe a Securităţii), „Leul" -numele conspirativ al lui Vinogradschi care era agent - a mers împreună cu Vasile Paraschiv la Paris, la Eugen Ionescu, şi în timpul discuţiilor a încercat să-1 tempereze pe Vasile Paraschiv şi chiar să polemizeze cu Eugen Ionescu, care i-a răspuns „Leului": „Un muncitor ca Paraschiv, un om simplu ... care poartă pe umerii lui şi suferinţele unei clase, este cu totul altceva, necesită să fie susţinut, fiindcă protestul unui om obişnuit va avea mai multă rezonanţă şi mai mult respect în ţară şi în lumea liberă. Fiindcă accentul lui protestatar este mai sincer şi mai credibil...".

Intervenind, Duiliu Vinogradschi i-a cerut lui Vasile Paraschiv să muncească, să înveţe teoria socialistă şi să uite de agitatorii provocatori, ca Burcete şi Ungureanu, care se joacă cu viaţa unor oameni pe care nu-i cunosc. Vinogradschi nu spune nimic despre angajamentele luate la plecarea din ţară faţă de Securitate, care 1-a dat în primire rezidenţei de la Koln cu numele de cod „Leul". Ajuns în Germania a creat, la cererea Securităţii, Cercul democrat, cu revista Dialog, pe banii social-democraţilor germani, urmărind să-i antreneze pe refugiaţii români îre discuţii sterile, ca să nu se mai ocupe de problemele din ţară şi să obţină cale paşnică întregirile de familie. Mai mult, pe banii social-democraţilor germani îi invita pe unii dispuşi la dialog cu ţara să participe sâmbăta şi duminica Ia petreceri, cu mese şi dormit Ia hotelurile din R.F.G. Era un mijloc de înăbuşire a activităţii exilaţilor, el fiind unul dintre degetele „mâinii lungi" a Securităţii.

In străinătate, Vasile Paraschiv era tot timpul sub ochii agenţilor Securităţii care transmiteau informaţii despre el în ţară.

Vasile Paraschiv a hotărât întoarcerea acasă la 30 aprilie şi la frontieră a fost dat jos din tren şi expulzat la Viena. După intervenţii a reuşit să i se dea bani pentru plata chiriei la Viena şi cumpărarea biletului de tren. Pe 9 iulie 1978 a ajuns la Ploieşti unde a fost pus sub o strictă supraveghere. Au fost luate masuri şi stabiliţi responsabili de îndeplinirea lor anumite cadre superioare din Securitare, precum: generalul Octavian Simioniş, Qheorghe Odociuc, Popa, Dumitru, Gheorghe Năstase, Radu Remus, Constantin Marinescu, Alexandru Chihaia, Constantin Cepraga, Virgil Ionescu, Octavian Neda, Aristotel Stamatoiu, Paulian Păsărin, Gheorghe Dănescu şi alţii. În paralel s-a organizat grupul informatorilor şi i-au fost montate în casă instalaţii de „tehnică operativă".

În lipsa lui i s-a desfăcut contractul de munca, fiind concediat de la întreprindere, dar la reîntoarcere s-a revenit, fiind socotit în concediu fără plată şi mutat la altă întreprindere, unde a fost unul dintre fondatorii primului Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), primul sindicat independent din Europa de Est. Explicaţiile date de Vasile Paraschiv în legătură cu Sindicatul Liber i-au convins pe muncitori, dar nimeni nu a avut curajul să i se alăture.

Pe 28 mai 1979, la ieşirea din fabrică, Vasile Paraschiv a fost răpit din mijlocul muncitorilor şi suit într-o Dacie 1300, dus în Pădurea Păuleşti, unde l-au bătut în mod bestial, de l-au lăsat mai mult mort decât viu. După câteva zile de internare în spital şi alte 10 zile de stat acasă, revenindu-şi, şi-a reluat munca.

Într-o noapte, după reîntoarcerea din Franţa, a fost vizitat de doi ziarişti de la Paris care vroiau să-1 vadă şi să-1 fotografieze. Le-a făcut semn să nu vorbească, din cauza microfoanelor din casă, şi le-a scris în fugă câteva rânduri pe genunchi. La scurt timp Securitatea a lansat în Occident zvonul că i s-a făcut o operaţie pe creier, care nu a reuşit, iar urna cu cenuşa lui a fost predată familiei, încercându-se prin acest mod să-i facă pe cei din străinătate să nu se mai intereseze de soarta lui.

Dacă până la plecarea în Franţa fusese arestat de 10 ori, după ce a revenit s-a căutat intimidarea lui, nu numai la serviciu, ci şi pe stradă, de către diferiţi indivizi îmbrăcaţi civil.

Când ziaristul Bernard Poulet a venit din Franţa să-1 vadă, pentru că se zvonise că ar fi murit, s-a încercat răpirea lui Paraschiv chiar din fabrică, dar l-au salvat muncitorii, securiştii fiind nevoiţi să fugă cu maşina. Noaptea, când ziaristul a revenit acasă la Paraschiv, nişte civili l-au bătut şi i-au furat unele lucruri. A ajuns la Miliţie unde au venit de la Consulatul francez nişte funcţionari care l-au dus la Ambasadă.

Când într-un concediu Vasile Paraschiv s-a dus la Slobozia, la rude, un colonel de Securitate îl aştepta dimineaţa la ora 6 şi 30 şi, mergând în urma familiei până la plajă, stătea tot timpul alături, iar seara era pe urmele lui şi la întoarcere.

Percheziţiile domiciliare, bătăile pe stradă, provocările murdare erau menite să-1 oblige să reacţioneze, spre a da Securităţii motive de arestare. Toate aceste manifestări huliganice erau ieşite din mintea unor oameni bolnavi mintal, care serveau un regim schizofrenic, ce era condus de şeful statului, un adevărat paranoic.

Presiunile asupra lui Vasile Paraschiv au fost permanente, făcute sub dirijarea generalului Emil Macri, care 1-a convocat pe 24 februarie 1987 pentru a zecea oară, după 1977, i-a întins paşapoartele pentru toţi membrii familiei, cerându-i să plece definitiv. Dar ele nu aveau viza de intrare în ţările occidentale şi membrii familiei nu Ie ceruseră. Doar el ceruse să meargă în S.U.A. să-şi vadă copilul. Refuzând să primească paşapoartele, el şi soţia au fost daţi afară din birou.

După 10 arestări, pe 14 mai 1987 a fost răpit pentru a doua oară în drum spre serviciu, de trei ofiţeri de Securitate şi unul de Miliţie care, după ce l-au suit forţat într-o Dacia 1300, i-au băgat cârpe în gură şi i-au pus narcotic la nas ca să-1 adoarmă şi, după o oră de mers, s-au oprit într-o pădurice unde l-au mutat într-o dubită. După încă circa o oră au ajuns la o cabană în care l-au legat cu un cablu de oţel de o bancă, cu o curea de picioare şi la mâini i-au pus cătuşe. Mai târziu a aflat că era cabana „Florei" de la Barajul Paltinul, din apropierea comunei Valea Doftanei. Au urmat trei zile de anchetă în care i-au spus că trebuie să treacă de partea regimului, iar dacă nu va fi omorât şi dat hrană peştilor de la baraj, la 18 metri sub apă.

În faţa ameninţărilor şi presiunilor, mergând până la a fi băgat cu picioarele în apă, legat la ochi, Vasile Paraschiv a iscălit angajamentul să treacă de partea lor şi să se izoleze definitiv de cei din Occident. După trei zile, l-au adormit cu narcotic şi l-au adus înapoi la Ploieşti.

Ajuns acasă şi-a luat soţia şi fata la plimbare şi le-a povestit tot ce i s-a întâmplat. Ofiţerul „Nicolae", care se ocupa de cazul lui, a încercat să obţină unele informaţii, dar până la urmă 1-a chemat şi i-a spus că „este nici mai mult, nici mai puţin decât cel mai mare duşman al poporului", intre timp, a fost nevoit să se mute într-un apartament cu trei camere, bineînţeles tixit de microfoane şi cu vecini aleşi.

Pe 22 martie 1989 a fost arestat de pe stradă, dus la Miliţie şi, după două ore, predat unui grup de trei securişti în civil, care l-au scos în curte şi, punându-i o cârpă cu narcotic la nas, l-au urcat într-o maşină roşie. După vreo două ore au ajuns la o cabană în vârf de munte şi, crezând că e adormit, l-au urcat pe braţe într-o cameră de 2x2 metri, unde l-au legat de o bancă cu cătuşe la mâini şi legat la ochi.

Era deci răpit pentru a treia oară şi a recunoscut printre torţionari pe unii de la cea de a doua răpire. De data aceasta a fost bătut în mod bestial, acuzat că nu şi-a respectat angajamentul de a fi informator, că s-a întâlnit cu persoane cu care i se interzisese să se întâlnească, că a ascultat radio Europa Liberă, că a discutat pe la cozi cu diferiţi oameni, ponegrind regimul, de asemenea a fost întrebat ce scrie la maşina de scris, de ce a felicitat-o pe Doina Cornea de Anul Nou, de ce a încercat să trimită mesaje către fiul său din S.U.A. prin persoane ce plecau în străinătate, de ce a încercat să dea telefoane în Franţa, de Ia oficiul P.T.T.R. Timp de şapte zile şi şapte nopţi a fost bătut cu săculeţi de nisip în cap şi cu bastoane de cauciuc până îşi pierdea cunoştinţa şi era trezit cu găleţi cu apă aruncate pe el şi lăsat apoi ud până la altă repriză de bătaie. Nu mai putea suporta bătaia şi plângea încontinuu zbătându-se. Nu a fost de ajuns. L-au supus şi la iradieri. Şase securişti au participat la această acţiune criminală. A fost pus să dea declaraţii că nu şi-a respectat angajamentul. După iradiere i s-au umflat picioarele, iar laba piciorului îi ieşea pe la glezne pe deasupra pantofului. I-au adus o găleată în care să urineze şi a observat că urina era roşie şi in cantitate mult mai mare ca de obicei. „în cea de-a şasea zi mi-au dat hârtie să scriu un nou angajament în peste 15 puncte, printre care că nu voi reclama unde am fost şi ce am păţit". În a şaptea zi de tortură, l-au şters de sânge, ca să nu meargă aşa Ia medicul legist, şi l-au dus la Spitalul psihiatric Voila.

Când doctorul Petrea Moruzzi, o unealtă a Securităţii, 1-a pus să se dezbrace ca să-1 consulte, vâzându-i corpul aproape negru, plin de vânătăi şi leziuni, cu sânge din cap până-n picioare, n-a mai putut să se abţină şi a exclamat îngrozit: „vai, vai, vai!"

După 21 de zile i s-a dat drumul din spital, într-o stare uşor ameliorată. Cum a ajuns acasă s-a aşezat la masa de scris şi a început să aştearnă pe hârtie, ca să nu uite, tot ce s-a întâmplat, pentru ca, în cazul că va muri, toată lumea să cunoască întregul adevăr. Să nu se mai întâmple ce se petrecea de 45 de ani, ca muncitorii şi intelectualii din ţară noastră să mai accepte să trăiască şi să muncească cu gura închisă şi cu privirea în pământ, ca animalele la jug, ci să lupte deschis şi hotărâţi împotriva tuturor abuzurilor şi nedreptăţilor sociale şi politice de tot felul. A adăugat: „Şi dacă voi fi asasinat, după cum mi-au promis ofiţerii de Securitate, teroriştii care m-au anchetat, torturat şi maltratat în mod bestial şi apoi m-au iradiat, indiferent unde şi cum voi fi asasinat, pe stradă, în pădure sau într-un spital de psihiatrie, atunci aceasta va fi considerată de familia mea, de rudele şi de prietenii mei, de întreaga opinie publică din ţara noastră şi din străinătate, încă o crimă a partidului comunist român, executată de Securitate din ordinul Ministerului de Interne şi al şefului statului şi partidului, Nicolae Ceauşescu" (30 mai 1989, Ploieşti).

Fire dârză şi hotărâtă, Vasile Paraschiv rămâne un adevărat disident, care a luptat pentru adevăr şi dreptate, cu întreg sistemul comunist criminal şi represiv. Împotriva lui s-a dezlănţuit o haită întreagă de răufăcători ce au jecmănit şi torturat poporul român, cu toţii ieşiţi din scursura societăţii şi pe care îi găsim înşiraţi în cele 293 de puncte scoase din dosarul personal de urmărire al lui Vasile Paraschiv, printre ei numărându-se de la şeful statului în jos: patru miniştri, 13 generali, 26 colonei, şapte locotenent-colonei, patru maiori, trei consuli, un ambasador, doctori psihiatri, printre care dr. Anton Nicolau de Ia Sapoca-Buzău, care 1-a supus unui tratament forţat; ceilalţi n-au făcut-o, dar i-au dat diagnostic fals de bolnav mintal (cerut de Securitate), alţii din dosare fiind grade mai mici, dar foarte combative, informatori sau sindicalişti din slujba Securităţii.

De aceea, după lovitura de stat din 1989, Vasile Paraschiv cerea să dovedim că suntem un stat de drept şi democratic, să fie duşi în faţa Justiţiei toţi criminalii, călăii, torţionarii, teroriştii români cu epoleţi albaştri, medicii psihiatri care au colaborat cu Securitatea şi toţi asupritorii poporului român, care să dea socoteală pentru crimele şi nelegiuirile pe care le-au comis în activitatea lor faţă de oamenii nevinovaţi.

Acesta a fost Vasile Paraschiv, un om al dreptăţii şi adevărului pentru toată lumea.

Lucrările pe care le-a publicat: Lupta mea pentru sindicatele libere în România, Aşa nu se mai poate, tovarăşe Nicolae Ceauşescu şi Strigăt pentru adevăr şi libertate reprezintă un adevărat tezaur lăsat de un singur om pentru salvarea demnităţii poporului său şi curăţenia lui morală.

Tineretul are ce să înveţe de la el: să nu mai poarte jugul sub care a fost nevoit să trăiască sub sistemul marxist schizofrenic, care urmărea să îngenuncheze întreaga omenire.

Acest strigăt de alarmă se datorează şi lui Vasile Paraschiv.