SUCEAVA (1)

Celula 59/ subsol

În jurul datei de 25 iunie 1948, iata-ne depusi în vestita închisoare Suceava si încarcerati în celula 59 de la subsol, pe latura de nord. Aceasta celula este legata de întâmplari pe care nu le voi uita niciodata. Aici am stat pâna la 15 ianuarie 1949. Tot în aceasta celula am simtit pentru prima data apasarea spatiului, pierderea libertatii si durerea ruperii legaturii cu cei dragi. Aici am simtit din plin apasarea închisorii si haul ce se deschidea în fata noastra.

Aici am suportat bataile si chinurile anchetei, care a durat pâna în luna decembrie 1948.

În aceasta celula am stat cu N. Cojocaru, cu care mai statusem si la Galata, cu diaconul profesor Gheorghe Eftimie si cu doi muncitori.

Dupa câteva zile, am aflat unele informatii despre cei arestati de la detinutii de drept comun care faceau de planton pe coridor si de la cei care împarteau masa. Printre acestia erau si oameni cumsecade. Asa am aflat ca toti cei arestati începând cu 15 mai 1948 si pâna la data când am venit noi, cei arestati în iunie, au fost încarcerati în aceasta închisoare si ca începând cu judetul Vaslui si Bacau, din toate judetele, pâna la frontiera de nord a Moldovei si Bucovinei, toti arestatii, barbati si femei, se gaseau în aceasta închisoare. Ancheta si judecata, pentru aceasta regiune a tarii, nu s-a putut face la Iasi, deoarece orasul nu dispunea de o închisoare cu capacitate mare; de aceea s-a ales Suceava, care dispunea de un mare numar de celule si camere, unde puteau fi încarcerati câteva mii de arestati. Arestatii din sudul Moldovei, de la Vaslui si Bacau, pâna la Milcov si Dunare, au fost depusi la închisoarea din Galati.

Tot de la detinutii de drept comun am aflat ca ei sunt prelucrati si amenintati sa pastreze cel mai perfect secret.

Ancheta

Pe sectia de ancheta de la parter erau cam 30 de celule. Unele erau transformate în birouri pentru comisarii-sefi, adusi din judetele mai sus mentionate, fiecare cu batausii lor, care de care mai cinic, alesi dintre toate lepadaturile societatii.

Acesti comisari-sefi coordonau anchetele si triau declaratiile luate de la arestati. Toti însa aveau un trecut în Siguranta Statului, legat de Miscarea Legionara: faceau parte din fosta politie burgheza din timpul dictaturii lui Carol al II-lea si Antonescu, iar regimul comunist se servea de ei, ca de niste unelte docile, pentru ca înca nu luase fiinta monstruoasa Securitate si regimul nu avea experti în materie de ancheta. Erau canalii, fara nici un pic de constiinta morala si frica de Dumnezeu, care servisera sub mai multe regimuri, neavând nimic comun cu neamul nostru. Se pusesera cu totul în slujba unui dusman care, dupa ce s-a servit de ei cum a vrut, i-a arestat si i-a întemnitat la Fagaras, unde nu arareori s-au mâncat unul pe altul. Asa le-a platit stapânul pe care-l servisera cu atâta abnegatie. Pe cei de la Iasi i-am cunoscut personal.

Legionarii de la Facultatea de Medicina din Iasi erau anchetati de un comisar-sef în etate, cu experienta în anchete, al carui nume îmi scapa. Nu am avut de-a face cu el decât în câteva situatii; ultima data, când am dat declaratia finala semnata în fata lui.

În schimb nu i-am putut uita pe cei doi batausi angajati tocmai atunci în politie, pe Behan si Danielevici. Erau de o ferocitate de nedescris.

Am aflat de asemenea ca anchetele se faceau numai noaptea, de cum se însera pâna dimineata, si ca bataile si schingiuirile la care erau supusi cei anchetati erau atât de mari, ca unii din ei erau dusi pe targa la celulele lor.

Din primele seri, de la celula unde eram, aproape de sectia de ancheta, auzeam clar vaiete si multa forfota de pasi.

Atmosfera din celula, din cauza lui Popa Alexandru, era imposibila.

Popa Alexandru (Tanu)

Acest individ era din Soroca (Basarabia) si fusese coleg de clasa cu Alexandru (Sura) Bogdanovici la liceul de acolo. Popa afirma ca fusesera buni prieteni.

A fost arestat în aceeasi zi cu mine în Iasi, unde era student în anul III la Facultatea de Agronomie. Din primul moment când ne-am întâlnit în celula am ajuns în conflict cu el. Ca om, era de un orgoliu si de un sadism feroce. Cei doi muncitori cu care eram în celula, legionari încercati, cu credinta în Dumnezeu si cu mult bun simt, ne-au spus, când Popa lipsea, ca acesta nu numai ca nu era legionar, dar nici macar om nu era, ci dracul în persoana.

În celula era tacut, foarte atent la ce discutau altii; când intervenea, avea o placere deosebita sa discute în contradictoriu. Nu s-a pronuntat niciodata clar, daca crede sau nu în Dumnezeu. În discutiile cu diaconul Eftimie despre credinta, sustinea întotdeauna contrariul. Era, dupa parerea tuturor, un ateu convins. Ancheta lui a durat câteva zile, si se vedea dupa fata lui ca nu luase nici macar o palma. Nimeni nu i-a pus vreo întrebare si nici el n-a spus nimic.

Iata câteva observatii, în legatura cu acest individ, care m-au determinat sa cred ca era un tip suspect:

– s-a atasat de Legiune datorita marii personalitati a lui Bogdanovici;

– la ancheta n-a fost batut;

– atitudinea lui din celula, fata de camarazi si Legiune, de un mutism desavârsit, îti dadea imediat de gândit;

– a luat o condamnare mica, corectionala, de 7 ani;

– când a început reeducarea la Suceava, a fost printre protagonisti, alaturi de Bogdanovici;

– la Pitesti n-a luat nici o palma, dimpotriva, a fost, alaturi de Turcanu, autorul fizic al mortii lui Bogdanovici;

– a plecat de la Pitesti la Gherla în iarna lui 1950, unde a devenit seful demascarii. Acolo s-au comis fapte care au depasit Pitestiul;

– când am venit toti studentii cu condamnari mari de la Pitesti la Gherla, el îsi disputa cu Turcanu sefia demascarilor;

– a fost dus de la Gherla la Jilava odata cu Turcanu;

– a facut parte din lotul lui Turcanu, dar nu a fost executat. Tot el a fost acela care a dat declaratie ca reeducarea de la Pitesti si Gherla a fost facuta din ordinul pe care l-a dat Horia Sima legionarilor, prin Vica Negulescu;

– a fost martorul acuzarii în procesul lui Vica Negulescu, unde a sustinut cele de mai sus. (La acest proces marele merit l-a avut Gheorghe Calciu, care a cerut în instanta sa vina generalul Nicolski, seful Securitatii, cu care Calciu statuse de vorba la Pitesti, si care, bineînteles, n-a venit). Dupa acest proces, Popa Tanu a fost adus la Aiud si eliberat înainte de decretul din august 1964.

La plecarea mea din tara, în 1989, se gasea la Sibiu, facea pe contabilul si era mare informator.

*

În primele zece zile nu a fost nimeni chemat la ancheta. De aceea am avut timp suficient sa ma gândesc, sa-mi fac toate socotelile, ce declar si ce nu declar si în ce conditii. Aveam convingerea ca seful meu direct, Moisiu, si cei cu care activasem, erau ferm hotarâti sa nu spuna nimic. Fiecare a rezistat pâna când a ajuns la limita puterilor fizice si sufletesti. Unul a cedat când i s-a prezentat în fata ochilor un altul desfigurat în batai, plin de sânge si cu rani pe tot corpul, fiind amenintat ca asa va pati si el daca nu spune tot ce stie. În fata acestei situatii, cei cu punctul de rezistenta joasa au cedat. Altul a cedat dupa prima bataie, altul dupa o luna de bataie, altii dupa doua, trei, patru… luni, declarând pâna la urma doar atâta cât sa poata fi judecati si condamnati.

Redau doua cazuri: al lui Soltuz Laurentiu si al Oltei Manoliu (ambii studenti la Facultatea de Medicina din Iasi si originari din judetul Botosani) care n-au spus nimic la ancheta si au fost totusi judecati si condamnati – Soltuz, la 20 de ani munca silnica, iar Manoliu la 15 ani munca silnica – numai pe ceea ce au declarat altii despre ei. Manoliu a iesit teafara, dupa cei 15 ani de închisoare, iar Soltuz dupa 16 ani.

Regimul comunist, fiind în curs de consolidare si neavând cadre pregatite pentru a ancheta, s-a folosit de fostii anchetatori – cum am afirmat mai sus – ca sa îmbrace în forme juridice cele declarate de noi, în vederea condamnarii. Misiunea lor era sa bata, sa bata si iar sa bata, pâna ce te faceau una cu pamântul. Pe ei nu-i interesa cantitatea si calitatea celor declarate; aceasta o faceau comisarii-sefi, coordonatori ai anchetelor. Acestia erau uneltele regimului.

Desi bataile si torturile în aceste anchete au fost strigatoare la cer, nu s-a declarat nici zece la suta din ceea ce se stia, fapt confirmat în urma demascarilor de la Pitesti si Gherla.

Majoritatea dintre noi am sesizat acest lucru, permitând acelor ce nu fusesera arestati sa se ascunda. Când au aparut supliciile de la Pitesti si Gherla, cei supusi acestui tratament au declarat nu numai ce stiau, ci chiar si ceea ce gândisera, vazusera sau auzisera întâmplator.

Scopul regimului era ca toti cei arestati sa fie judecati si condamnati la ani grei de închisoare, pentru ca la timpul planificat, avându-i în mâna, sa-i constrânga sa declare si mai mult, prin actiunea de „demascare” de la Pitesti si Gherla.

Tin sa precizez ca nici un legionar si nici o unitate legionara n-au fost arestati în urma unor probe care sa justifice darea în judecata. Arestarile legionarilor din toata tara au fost facute numai datorita informatiilor furnizate de Siguranta Statului din timpul celor doua dictaturi, a lui Carol al II-lea si a lui Antonescu. Prin urmare, este incontestabil ca toti legionarii arestati de regimul comunist, începând cu 15 mai 1948, erau cei cunoscuti de vechea politie, datorita informatiilor anterioare. Criteriul era simplu: trebuia arestat oricine a fost legionar, fie ca activa sau nu activa, pentru a fi pus sub cheie pâna vor începe torturile, care vor procura suficiente dovezi pentru exterminarea programata.

Sub dictatura lui Antonescu, Siguranta Statului constituise asa-zisele caziere politice ale tuturor legionarilor din timpul Statului National Legionar, pentru eventualitatea, bine gândita, a utilizarii lor. Majoritatea dintre ei au format batalioanele mortii de la Sarata (localitate situata în sudul Basarabiei).

Acolo, ofiterii activi si de rezerva, cât si gradele inferioare, au fost toti redusi la rangul de simpli soldati si trimisi pe front cu indicativul: „reabilitare post mortem”. Aceste batalioane au facut minuni de vitejie împotriva bolsevicilor.

Comandantii de unitati erau avertizati ca toti acesti legionari, purtând indicativul mentionat, sa fie trimisi în linia întâi sau în misiuni periculoase, unde moartea era sigura. Deci Antonescu, alt calau al tineretului legionar, cunoscându-i acestuia puterea de sacrificiu, era convins ca în felul asta va scapa de ei.

Siguranta Statului a înregistrat si numele fratilor de cruce, elevi de liceu, cunoscuti din timpul guvernarii legionare de unii din directorii, profesorii si chiar colegii lor, care i-au denuntat fara scrupule. (În timpul razboiului, Fratiile de cruce si centrele studentesti au continuat sa activeze în ilegalitate.)

Acelasi procedeu l-au folosit si cu studentii universitatilor care nu erau legionari, precum si cu cei din aparatul de stat, din Cetatuile de fete si din Corpul muncitoresc si cel al Razletilor.

Astfel ca în 1945, când comunistii au acaparat puterea, aveau o oglinda fidela a tuturor legionarilor din tara.

Si s-a mai petrecut un fapt odios din punct de vedere moral: toti ticalosii pusi în slujba regimului comunist trebuiau sa-i denunte pe legionarii pe care-i cunosteau, precum si pe simpatizantii acestora, indiferent unde s-ar fi aflat. Detin aceste informatii sigure de la fosti ofiteri de politie din cadrul Sigurantei, oameni care mai aveau în ei un pic de constiinta nationala, si de la fostii jandarmi, printre care si fratele meu Vasile.

*

Închisorile din România în anul 1948 se catalogau în: închisori mari, mijlocii si mici. În ordinea capacitatii, cât si a renumelui lor de închisori mari, citez: Aiud, Suceava, Gherla, Pitesti, Jilava si Galati.

Închisori de categorie mijlocie: Râmnicu Sarat, Târgsor (oras situat la vest de Ploiesti, pentru elevi), Mislea (pentru femei), Margineni (cu atelierele de tâmplarie pentru export), Fagaras (închisoare destinata fostilor politisti), Dej, etc…

Închisori mici se gaseau în fiecare capitala de judet. Închisori cu regim special se gaseau la subsolul Ministerului de Interne si pe strada Uranus din Bucuresti.

Închisori-spital, pentru detinutii bolnavi de tuberculoza: la Târgu Ocna, în Moldova, si la Vacaresti – pentru celelalte boli.

Închisorile erau împartite pe sectii, unde erau atât celule, cât si camere, numite – în termeni de închisoare – „la comun”. Celulele erau de diferite marimi; de regula aveau 3-4 metri lungime si 1,5 metri latime. Pe jos, unele aveau beton, altele scânduri de brad. Camerele aveau dimensiuni de 4-8-10 metri latime si 10-15-20 metri lungime.

Fiecare închisoare era prevazuta cu celule de pedeapsa – „celule negre” – numite astfel pentru ca nu aveau nici aerisire, nici geamuri si nici lumina; deci, întuneric total.

Toate închisorile dispuneau, la beci, de boxe, de celule de pedeapsa, mult mai greu de suportat si cu conditii mult mai inumane decât celulele negre. Fiecare nivel al închisorii avea patru celule negre.

Au existat un timp, la începutul arestarilor, asa-zisele celule albe (de unde expresia „te bag la alba”). Am aflat ce erau astfel de celule la Aiud, în anul 1954. Li se spunea „celule albe” pentru ca ferestrele nu aveau sticla; erau lipsite de mobilier. Cel harazit sa fie detinut aici era dezbracat la camasa si izmene, tot timpul sezonului rece.

Voi descrie topografia fiecarei închisori pe unde am trecut.

Si pentru ca ma gaseam la închisoarea din Suceava, o voi prezenta, pe scurt, pe aceasta, clasata în categoria închisorilor mari, atât ca dimensiune, cât si ca faima.

O caracteristica a celulelor si a camerelor, de la subsol la etajul doi, era ca aveau dusumele de scânduri. Închisoarea a fost construita de austrieci, cât timp stapânisera Bucovina, de la 1775 la 1918, si aici erau închisi românii care-si cereau dreptul la libertate. Întreg subsolul era prevazut numai cu celule. Începând cu parterul si terminând cu etajul doi, de o parte a coridorului erau celule, iar de cealalta parte camere, variind între 5/10 metri si 10/10 metri.

Mobilierul celulei sau camerei era foarte sumar: un prici cu o rogojina în loc de saltea, tineta pentru necesitati fiziologice, si ulciorul cu apa de baut.

Ferestrele celulelor aveau dimensiuni în jur de 40/40 cm., iar ale camerelor mari 1,5/1 m. Toate geamurile erau prevazute cu drugi grosi de fier. În afara de cele enumerate mai sus, nu exista nimic, nici macar cuiere pentru a agata o haina.

Obiectele de mobilier care au constituit tot timpul detentiei o problema, aducând mari neajunsuri celor condamnati, au fost tinetele sau ulcioarele pentru apa de baut, precum si tinetele destinate necesitatilor fiziologice (urina si fecale). Aceste tinete erau confectionate din scânduri (doage de brad si cercuri de fier), cu capacitati si înaltimi diferite, în functie de spatiul pe care-l serveau, daca acesta era celula sau camera.

Îmi îngadui o paranteza, pentru a pune o întrebare unui interlocutor venit din lumea occidentala, de pilda: ce ar spune el, când ar auzi ca cei condamnati au executat, sa zicem 16 ani, sub regim comunist, la care se adauga înca 7 ani din timpul dictaturii lui Carol al II-lea si a lui Antonescu, stând în tot acest timp într-un climat viciat de mirosul de urina si fecale? Poate unora nu le-ar veni sa creada, si atunci, fostii detinuti politici, împreuna cu mine, i-am invita sa vina sa vada ca si azi, în România, aceste obiecte de tortura morala si fizica se gasesc înca în celulele si camerele închisorilor. Sa vada în ce fel de conditii de civilizatie si-au trait mii de fiinte umane un sfert din viata.

Aici în Australia, unde am emigrat, am vizitat din curiozitate, de curând, o închisoare din Melbourne, Victoria: era mai degraba o pensiune, în comparatie cu ceea ce am trait eu si atâta tineret român, timp de 16 ani, în închisorile comuniste.

În timp ce ne faceam necesitatile fiziologice aerul din celula devenea insuportabil. Tinetele erau desertate apoi de doua ori pe zi, dimineata si seara, la closetele de la capatul etajului. Aceasta operatie se efectua cu rândul, în asa fel încât cei din celule nu se puteau vedea sau cunoaste între ei.

Au fost cazuri la Jilava – si asta o stiu toti cei care au trecut pe acolo – când, într-o camera cu o capacitate normala de 40 de detinuti, erau înghesuite 300 de persoane. La camerele din „reduit”, unde tinetele nu mai ajungeau, necesitatile se faceau pe jos. Aerul din camera era nu numai insuportabil, dar si insuficient. Pentru a evita asfixia, se statea cu schimbul în pragul usii, unde se strecura putin aer de afara.

În aceste camere au murit majoritatea celor în vârsta si bolnavii. Când am stat la Jilava, în 1956, aceasta situatie însa nu mai exista.

Ma întreb, cum a fost posibil asa ceva? Si totusi a fost posibil, dovada marturisirile miilor de detinuti.

Usa celulelor sau a camerelor era construita din lemn masiv, de obicei esenta tare de stejar, ferecata cu fier gros pentru a-i întari rezistenta. O broasca mare se încuia cu cheia, iar deasupra ei un zavor gros era tras pe dinafara, asigurând astfel cea mai perfecta siguranta. La mijlocul usii, la o înaltime de un metru, se prevazuse o vizeta de 25/15 cm., prelungita spre interior cu o policioara, cât încapea o gamela de tip militar. La partea exterioara a usii, un zavor puternic asigura vizetei acelasi grad de siguranta ca si la usa. Deasupra, la înaltimea unui stat de om, usa era prevazuta cu un mecanism prin care se putea vedea în celula. Capacelul vizetei acesteia putea fi miscat la stânga sau la dreapta, pentru ca gardianul sa se uite înauntru, în timp ce din celula nu se putea privi afara.

În toate închisorile comuniste din România, nu era acelasi lucru sa fii la subsol, la parter sau la etaj, la rasarit, la sud, la nord sau la apus. Iarna, cei ce se aflau la nord si est sufereau de frig, din cauza vântului, mai mult decât cei ce se aflau pe partea de sud si de vest.

Celulele de pedeapsa de la subsol erau mult mai greu de suportat decât cele de pe etaje. Una era sa stai la Zarca, si alta era sa stai la a doua cladire, la Gherla si Aiud, unde erau numai camere, iar regimul era mai blând. Tot aici erau cazati si detinutii de drept comun, care faceau diferite munci în incinta închisorii (plantoane, bucatari, frizeri, baiesi, cizmari, croitori etc.)

O problema care a costat multe vieti a fost fumatul. Pentru un „chistoc” – în limbaj de fumatori – aruncat intentionat de un paznic si ridicat de un detinut, s-a ajuns deseori la represalii fatale.

Regulamentul prevedea ca detinutul, când era scos la plimbare în tarcuri special amenajate, trebuia sa mearga cu mâinile la spate si privirea în pamânt. Orice abatere de la aceasta disciplina era aspru sanctionata cu arest sever de unde, daca era iarna, rar se mai iesea. Numai bietii fumatori stiu cât au suferit din cauza acestei patimi. Pentru ei, închisoarea a fost mult mai grea decât pentru nefumatori.

O alta încercare ce a macinat din temelii viata detinutilor a fost foamea; foame redata cu autenticitate în poeziile lui Radu Gyr si Nichifor Crainic; foamea cronica, insuportabila, care a umilit, a degradat si a pus în situatii de compatimit pe multi dintre detinutii incapabili sa suporte ceva ce depasea limitele rabdarii. Cum era posibil ca, timp de 16 ani, sa te roada acest vierme neadormit, sa nu te saturi niciodata si nici macar sa-ti potolesti, cât de cât, foamea? Câta vointa, câta rabdare, câta înfrânare, le-a trebuit acestor detinuti, ca sa supravietuiasca? Doamne! N-a fost o luna-doua, un an-doi, ci 16 ani!

Ca fost student la medicina, cunoscând fiziologia si biochimia normala a omului, m-am întrebat întotdeauna care este limita de rezistenta a omului la foame. Si marturisesc ca n-am gasit raspunsul.

As pune întrebarea si specialistilor: este oare posibil ca timp de 16 ani, în interval de 24 de ore, masa sa nu varieze decât între 600 si 900 de calorii (în ultimii doi ani ajunsese în jur de 1000 de calorii), iar în conditiile de pedeapsa, în jur de câteva sute? Cât priveste valoarea nutritiva – hrana fiind alcatuita numai din deseuri, ce nu se vindeau la aprozarele socialiste – comunistii au gasit de cuviinta ca ea sa fie cum a fost…

Mâncarea era constituita din arpacas, orz decorticat, rar fasole, varza, dovleci, gulii, cartofi, care nu se vindeau, si napi porcesti. Iar carnea – resturi nevandabile: copite, bojoci, buze, pielite si capete de animale care, în tarile capitaliste nu s-ar fi dat nici macar câinilor. Si toate acestea erau în buna parte alterate.

Îmi aduc aminte de un fapt pe care nu-l voi uita toata viata mea. Eram în curtea închisorii la Gherla, nu departe de bucatarie, când am vazut cum detinutii de drept comun scoteau din beciul sectiei a II-a capete de bovine intrate în putrefactie. Cu un bat lung introdus prin teste, ca sa fie tinute la distanta, – atât era de insuportabil mirosul – carausii fugeau cât îi tineau picioarele pâna la bucatarie. Aici le azvârleau într-un butoi cu apa, unde erau spalate si puse în cazane, pentru hrana detinutilor politici. Cei de drept comun aveau un alt meniu.

Din cauza acestor deseuri multi detinuti s-au îmbolnavit de ficat, de rinichi si de stomac, în special cei în vârsta si cei care în libertate avusesera un regim alimentar mai deosebit.

Ce elemente nutritive puteau contine aceste alimente? Si totusi detinutii politici au trait cu asa ceva.

Îmi mai vine în minte acum si un alt caz, în care foamea a reusit sa-l degradeze pe om pâna la starea de animal. Un fost mosier de origine greaca, pe nume Pana, în vârsta de 75 de ani si peste 1,80 m înaltime, care în libertate avusese o burta mare, ajunsese acolo, din cauza slabirii, sa-si formeze pe pântece patru sorturi de piele.

L-am vazut la baie, dezbracat; arata hidos. O data, fiind scos cu alti detinuti în vârsta la bucatarie, sa curete de balegar burti de vaca alterate, a luat o fâsie si a ascuns-o sub un sort al burtii lui, ca s-o duca si s-o manânce în camera. A fost vazut de un alt detinut, care din invidie l-a „turnat” la militianul de paza si la control i s-a descoperit alimentul cu pricina. Cât s-a rugat bietul om de militian sa-l lase sa o manânce, asa alterata cum era, cu balegar cu tot. Militianul însa l-a batut peste cap cu bucata de burta pâna l-a umplut de sânge.

La Suceava, ancheta nu se facea ziua, ca sa nu se auda de afara vaietele de durere. Se facea numai noaptea, de cum se însera si pâna la ziua. În cinci luni, cât am fost anchetat, cei doi calai care m-au torturat miroseau mereu a bautura.

Instrumentele de tortura erau: vâna de bou, cravasa, biciul si ciomagul.

Iata preparativele pentru administrarea bataii celui ales. Acesta era asezat pe un fel de scrânciob, format din doua scânduri; i se legau cu o sfoara mâinile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag si astfel, imobilizat burduf, era asezat pe doua scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de învârtire. Astfel ca, pe rând, o data talpile, o data fesele ajungeau sus, în pozitia de lovire. Detinutul nu putea face nici o miscare, iar calaul putea sa-l bata în orice pozitie, fara sa întâmpine vreo rezistenta. Cei doi batausi se aruncau asupra victimei cu o furie demonica.

La începutul anchetelor bateau pe fesa si pe spatele gol, apoi din cauza ranilor pricinuite de lovituri, s-au gândit sa-i acopere victimei spatele si fesele cu un servet ud, ca sa-l poata bate la intervale de timp destul de scurte. Bataia la talpi îti distrugea pingelele de la încaltaminte dupa numai câteva sedinte. De aceea te încaltau cu niste saboti cu talpa de lemn, care erau mai rezistenti la bataie. Acest sistem calaii îl denumeau „morisca” sau „scrânciob” pentru ca, prin învârtire, veneai în cele doua pozitii: „talpi” sau „fese".

Cel mai greu de suportat era bataia la talpi cu ciomagul, caci simteai lovitura nu în talpi, ci în ceafa. La fese bateau cu vâna de bou.

Alt supliciu folosea un fel de masa, numita „pat”, de lungimea staturii unui om, prevazuta cu belciuge la cap si la picioare. Spatele, de la ceafa la talpi, ramânea liber, ca sa poata fi lovit cu cravasa, biciul sau vâna de bou. Acest „pat” era fixat în cuie pe doua capre de lemn, care ramâneau imobile în timpul bataii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subtiri, ca o coada de cal. Mai lipseau bilele de plumb colturoase. De obicei aceasta tortura era atât de salbatica, încât cel supus chinului cadea în nesimtire. Pentru a-si reveni, era stropit cu apa, dupa care se îmbraca si, sprijinit de un gardian, era readus în celula.

Dupa o astfel de sedinta victima era lasata în celula câteva zile, unde camarazii îl oblojeau, spalându-i ranile si aplicându-i comprese cu apa rece. Îl îmbarbatau si-i sustineau moralul ca sa poata rezista, stiind ca va fi dus din nou la schingiuire.

Dupa câteva zile erai luat, tot noaptea, si dus într-o celula în aceeasi sectie, prevazuta cu mese, scaune, cerneala si hârtie, ca sa scrii tot ce stiai. Batausul avea o nota de la comisarul-sef, despre ceea ce trebuia sa declari. Detinutul era apoi lasat din nou câteva zile, si dupa aceea dus iarasi în celula destinata scrisului. Acum i se înmâna fituica, pe care era scris ce trebuia sa declare. Îl lasau acolo toata noaptea, timp suficient sa mediteze si sa decida singur ce putea sa spuna din cele cerute. De multe ori aceasta metoda îl punea în încurcatura si trebuia sa fie foarte atent. Spre ziua era readus în celula, bucuros ca nu mai trecuse prin „morisca” sau „pat”. În schimb, începeau sa-l framânte probleme de constiinta în legatura cu cele declarate în acea noapte. Dupa alte câteva zile, era dus din nou în celulele de tortura, unde sedintele se repetau aidoma. Îi aplicau sedintele cu „morisca” sau „patul”, rareori amândoua. Totul era reluat, de cele mai multe ori: când în celula de tortura, când în cea de scris, pâna când se termina ancheta. În cazul meu, aceasta s-a terminat la începutul anului 1949.

Tortura era executata de catre indivizi care nu aveau nimic comun cu constiinta si credinta. Supliciul era echivalent în gravitate cu pozitia avuta în Miscare, cu cantitatea si calitatea celor imaginate a fi cunoscute de victima, depinzând si de rezistenta sa fizica.

Noaptea târziu s-a tras zavorul celulei si un paznic cu o hârtie în mâna mi-a pronuntat numele. Am avut o tresarire si o strângere de inima. Mi-am zis: iata, a venit ceasul sa vezi cine esti, ce poti, de ce esti în stare si daca ce ai gândit si exprimat merita supliciul la care urmeaza sa fii supus. Numai încercarea te pune în situatia de a te cunoaste.

Dupa ce m-am îmbracat, am întrebat paznicul daca voi mai reveni în aceeasi celula. Toti cei din celula s-au trezit, mi-au strâns mâna si mi-au urat sa fiu tare. Cum paznicul nu ma grabea, m-am uitat o clipa la fetele lor si am observat pe ele un sentiment de compatimire. Paznicul mi-a raspuns ca, de revenit, voi reveni în celula, dar în alta stare. Cei din celula au tresarit la gândul a ceea ce ma astepta.

Am fost scos din celula si, pâna sa ajung la subsol, trecând pe la sectia de la parter, unde se faceau anchetele, paznicul, care nu era înca îndoctrinat, mi-a zis ironic: „Nu-ti mai dau la c..., ca-i rana, te altoiesc la spate”.

Si a început hora. Unul cu cravasa si altul cu biciul. Daca loviturile cu cravasa mai erau suportabile, cele cu biciul produceau niste usturimi, de parca-mi prajeau jumari pe creier.

Nu mai stiu cât au lovit, stiu însa ca am lesinat. M-au stropit apoi cu apa, si m-au lasat putin, dupa care unul dintre ei mi-a spus: „Îmbraca-te, banditule!”. Mi-am luat camasa, apoi pantalonii dar, când sa încalt pantofii, nu m-am putut apleca, parca-mi plesnea pielea de pe spate, asa ca m-am straduit sa-i încalt din pozitia ridicat.

Unul dintre calai a iesit putin afara; celalalt m-a întrebat sarcastic, stergându-si fata de sudoare: „Cum a fost, banditule, dusman al clasei muncitoare?” Nu stiu daca în acel moment îi uram sau îi dispretuiam si daca având posibilitatea sa ma razbun pe loc as fi facut-o sau nu.

Dupa putin timp usa s-a deschis si gardianul m-a masurat din cap pâna-n picioare, în timp ce calaul i-a spus sa ma duca de unde m-a adus. Ma sprijineam de paznic, pentru ca ma usturau talpile, parca le puneam pe jar.

Când am ajuns la subsol, unde era celula mea, paznicul, fiind sigur ca nu-l auzea si nu-l vedea cineva, mi-a spus încet: „Ti-am spus eu, domnule, ca aici e iadul pe pamânt! Ce ati facut, de va omoara în halul acesta?” M-am uitat la el, dar nu i-am raspuns. Ce puteam sa-i raspund, în acea clipa?

Abia asteptam sa ajung în celula. Ma usturau talpile si pielea de pe fese si spate, atât de rau, încât cu fiecare pas simteam ca îmi crapa pielea. Ajuns în celula, parca vad si acum pe fata camarazilor mei, durerea si compatimirea, de parca ei ar fi fost în locul meu. Nu-mi dadeam seama cum aratam la fata. În închisoare nu era nici o oglinda. S-au ridicat toti pe prici – afara de Popa Tanu – iar eu m-am întins pe burta, caci numai asa puteam sta; durerile le simteam aproape peste tot. Camarazii mei de celula m-au dezbracat, eu nemaifiind capabil de nici o miscare. Corpul îmi ardea ca focul. Un camarad a exclamat privind ranile mele: „Aoleu, frate, e groaznic!” Le-am cerut sa-mi puna ceva ud pe rani. Nu-mi mai era nici foame, nici sete, si nici nu mai eram în stare sa gândesc. Îmi amintesc doar ca spre seara le-am cerut apa sa beau.

Dupa ce s-a facut ziua, plantonul de drept comun de pe culoar a deschis usa sub pretext ca voia sa ia tineta de apa si ne-a comunicat foarte speriat: „Pe unul dintre ai dumneavoastra, atâta l-au batut de o luna încoace si n-au scos nimic de la el, încât acum astia l-au bagat la etuva care se vede de pe geamul din aceasta celula”. În momentul când am auzit de la planton numele victimei, pe care cei din celula nu o cunosteau, parca cineva mi-a înfipt un cutit în inima si, fara sa-mi dau seama, am strigat: Gioga!

Gioga

Parizianu Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din Bulgaria, venit cu familia în tara dupa cedarea Cadrilaterului. Am fost colegi de an la Facultatea de Medicina din Iasi, unde mi l-a prezentat Moisiu. Atunci l-am cunoscut bine si am lucrat cu el, pâna la arestarea lui, la 15 mai 1948. Îl iubeam si aveam toata admiratia pentru curajul, puterea lui de sacrificiu, precum si pentru felul de a se atasa de camarazii lui. Era numit „omul de granit”.

Aflasem ca fusese arestat la 15 mai, si aveam toata convingerea ca de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Si într-adevar, de când fusese arestat si pâna la începutul lui iulie, batausii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap pâna în talpi, era numai o rana. În ziua când am aflat despre el, calaii îl bagasera în etuva la temperatura ridicata, doar-doar vor reusi sa-l faca sa vorbeasca.

Nu mai stiu cum a scapat din etuva, stiu doar ca a fost condamnat pe declaratiile altora. Poate de la cei cu care avusese niste misiuni în munti sau din alta parte, anchetatorii obtinusera declaratii ca sa-l poata condamna; în nici un caz din spusele lui proprii.

Cât priveste activitatea lui de la Medicina, se pare ca nu i-a interesat prea mult pe anchetatori, dovada ca eu nu am avut nici o confruntare cu el, cu toate ca activasem împreuna.

Am relatat cazul lui Gioga pentru ca, într-o alta împrejurare, l-am întâlnit la Pitesti.

Bataia pe care am îndurat-o eu la 1 iulie era un procedeu curent, aplicat tuturor anchetatilor la prima întâlnire cu batausii. Acestia întrebuintau toate metodele de bataie de care dispuneau, ca sa-l impresioneze pe cel anchetat, sa-l determine sa declare tot ceea ce stie. Metoda era conceputa mai de sus, batausii nu aveau decât misiunea sa o aplice pe parcursul anchetelor. Duritatea ei, cum am mai spus, era în functie de pozitia avuta în organizatie de catre cel anchetat.

*

Dupa cele întâmplate, camarazii mei mi-au pus comprese pe rani, iar eu am avut timp sa-mi fac un plan despre ceea ce sa declar si ce sa nu declar.

La câteva zile, la aceeasi ora din noapte, acelasi gardian cu fituica în mâna, striga numele meu si ma invita sa ies din celula.

Abia a tras zavorul si a încuiat usa, ca se si apropie de mine si îmi sopteste: „Cum te mai simti, domnule? În noaptea asta, astia iar te omoara în batai”. Ma uit la el, dau din cap, confirmându-i teama. Odata ajunsi pe sectia de ancheta, spre surprinderea mea, nu ma mai duce în celula în care am fost torturat, ci într-o celula cu mese, scaune, hârtie si cerneala de scris. N-am asteptat mult, ca se trage zavorul, se deschide usa si în clipa urmatoare, intra Blehan, cu miros de bautura dupa el. Dupa întrebarea clasica: „Cum te simti, banditule?”, la care nu-i raspund, îmi spune sa iau loc la masa, sa iau hârtie si cerneala si sa scriu tot ce stiu, azvârlindu-mi iar, înainte de a parasi celula si a închide usa, calificativul obisnuit: banditule!

Ramas singur în celula, am luat o coala de hârtie si am încercat sa notez ceea ce voi declara. Am început prin a scrie câteva date biografice, apoi, în mare, am schitat motivul pentru care credeam eu ca ma arestasera, aceeasi declaratie ca la Galata. Cum stateam si asteptam sa vina Blehan si sa vada minimul ce scrisesem, ma vedeam deja dus în cealalta celula, unde aveam de înfruntat „morisca” si „patul”. Timpul trecea, dar Blehan nu mai venea; aveam impresia ca fusesem uitat. Neavând ce face, ma apropii de usa si lipesc urechea, sa ascult ce se petrece în sectie. Era liniste. Asteptarea ma nelinistea, dar credeam ca în noaptea asta nu se va mai bate. Am început sa ma plimb pe spatiul ramas liber când, pe neasteptate, aud cum se trage zavorul si se deschide usa. În prag aparu Blehan. „Banditule! Ai declarat totul?” ma întâmpina el cu expresia passe-partout, la care i-am raspuns foarte politicos: „Da, domnule anchetator!”

Fara a privi hârtia de pe masa, a chemat paznicul care ma adusese si m-a dat în primire. Gardianul, observând ca nu am fost batut, cu un aer mai prietenos mi-a zis: „În noaptea asta ati scapat de bataie, domnule”. „Da, domnule” a fost raspunsul meu, si am intrat în celula.

Cum lampa era aprinsa, la zgomotul facut de zavor, camarazii mei s-au desteptat. Era aproape de ziua. Îmi faceau semne, din care întelegeam ca voiau sa stie daca s-a întâmplat ceva. Le-am facut si eu semne, sa-i linistesc, ca nu s-a întâmplat nimic. Pe fetele lor am citit atunci bucuria ca în noaptea aceea scapasem nebatut. M-am întins apoi pe prici si am adormit.

M-am trezit târziu. Mentionez ca la Suceava, cât au durat anchetele, nu erau restrictii privind întinsul pe prici si dormitul în timpul zilei. Probabil ca aceasta dispozitie venea de sus, pentru ca pe durata anchetelor – când nu puteai sta pe sezut – era permis sa stai întins.

Cum m-am trezit, a trebuit sa povestesc camarazilor mei cum a decurs ancheta.

Cei cu care eram în celula, în afara de Popa Tanu, au fost toti crunt torturati, dupa aceleasi metode. Camarazii muncitori au fost atât de salbatic chinuiti, încât unii au fost ucisi în timpul anchetelor, iar altii au înnebunit, foarte putini scapând cu viata. La anchete, dar mai ales la demascari, atât anchetatorii cât si ofiterii politici li se adresau cu amenintarea: „Voi, banditilor, sunteti cei mai mari dusmani ai clasei muncitoare, pe voi o sa va stârpim pâna la unul”.

Acesti viteji n-au acceptat sa li se puna cizma pe grumaz, zabala în gura si ochelarii la ochi pentru a fi folositi de comunisti împotriva fratilor lor.

Dupa câteva zile, la aceeasi ora din noapte, acelasi gardian m-a condus din nou în celula unde facusem declaratia scrisa. Aici ma astepta Blehan care, cu un rânjet de animal de prada, mi s-a adresat cu limbajul obisnuit: „Banditule! Iata hârtie si cerneala, sa scrii tot ce stii”. Si a plecat trântind usa.

Ramas singur, parca eram nauc, zicându-mi ca ori eu sunt prea naiv ca sa cred ca-l voi putea duce de nas, ori ei sunt tâmpiti. Era o încercare pe care batausii voiau s-o faca si care putea sa ma coste scump. Eram pus în fata unei dileme: declar sau nu declar tot ce stiam? M-am hotarât sa dau aceeasi declaratie pe care o dadusem prima data. Si, cum dupa aprecierile mele, îmi mai ramasese timp înainte ca Blehan sa apara, m-am apropiat de usa, am lipit urechea si ... ceea ce am auzit în acea noapte pe sectia de ancheta îmi suna si azi în urechi, ca un ecou ce venea dintr-o lume unde geamatul, durerea si suferinta nu mai aveau hotar.

Ce m-a îngrozit atunci mai mult au fost strigatele si vaietele fetelor care erau anchetate. Parca vedeam în fata mea pe mama si sora mea schingiuite, fara ca eu sa le pot veni în ajutor. Aceste strigate si vaiete îmi bubuiau în creier iar inima îmi era atât de zdrobita, încât nu mai stiam unde ma aflu. Chinul si vaietele acelor suflete curate, nevinovate, îmi provocau o astfel de durere, ca-mi venea sa urlu, constient fiind ca nu puteam în nici un fel sa le fiu de ajutor. Ce noapte îngrozitoare!

Aceste strigate de durere se îngânau cu alte vaiete de supliciu, venite de la barbati, care în chinul lor li se adresau mamelor, cu strigatul disperat: „Mama! De ce m-ai mai facut!?”

M-am desprins de usa, m-am retras în fundul celulei si mi-am astupat urechile, ca nu mai puteam suporta. În clipa aceea mi-au revenit în minte cuvintele gardianului care ma ducea la ancheta: „Aici e, într-adevar, iadul pe pamânt”.

Spre ziua, se deschise usa si aparu Blehan, asudat si congestionat la fata, si cu un glas ragusit îmi arunca amenintarea: „Acum, banditule, cred ca ai declarat tot. Ai auzit ce se petrece în celule? Va omorâm pe toti!”. Stapânindu-mi starea de nervi, i-am raspuns calm: „Da, domnule anchetator!”

Peste putin timp a venit paznicul sa ma duca în celula mea. Pe parcurs n-a uitat sa ma felicite ca nu mi se întâmplase nimic în noaptea aceea, afirmând ca toti anchetatorii au înnebunit.

Când am ajuns în celula, spre ziua, camarazii mei erau toti treji si surprinsi agreabil ca n-am îmbratisat „morisca” si „patul”.

Mi-am exprimat teama, fiind convins ca anchetatorii aveau totusi un plan, ca stiau unele lucruri despre mine, dar ca ma lasau sa vada pâna unde cred eu ca-i pot însela.

În zilele urmatoare, au fost crunt batuti doi camarazi din celula noastra: Nicolae Cojocaru si Calistru Mircea. Când am vazut halul în care au fost adusi, mi-am zis ca rândul meu nu va întârzia.

Într-adevar, dupa câteva zile, acelasi gardian a venit sa ma duca în camera de tortura. Aici ma asteptau deja Blehan si Danielevici, cu niste fete buhaite si congestionate, mirosind a bautura de-ti lua respiratia. Blehan s-a repezit la mine, m-a luat de gât si scrâsnind din dinti, a început litania cunoscuta: „Pâna când, banditule, crezi tu ca o sa ne duci, crezi tu ca noi suntem prosti? Nu, banditule, noi nu suntem prosti si o sa-ti aratam imediat ca puterea este în mâna noastra”.

Asteptam cu înfrigurare urmarea. Si a fost o porunca scurta: „Îmbratiseaza patul”. M-am întins pe „pat”, unde am fost legat de mâini si de picioare. În timp ce-si suflecau mânecile, îmi pregateau moralul, pentru tortura promisa: „Ai sa vezi tu, banditule, cât suntem noi de destepti”. În momentul urmator, un rapait de bici si de vâna de bou a umplut celula. Nu puteam striga, pentru ca mi-au astupat gura cu proprii ciorapi. Strângeam doar din dinti si masele, neputând sa urlu.

Nu stiu cât a durat operatia, dar îmi amintesc ca n-am lesinat. Dupa un timp, calaii au plecat spre alte celule, cu alte victime, ca si mine. Cearceaful ud pus pe spate era ca un balsam pe ranile deschise. Revenind batausii, s-au consultat între ei si au decis sa nu continue bataia, pentru ca ranile vechi se deschisesera din nou. M-au dezlegat, tinând sa-mi aminteasca, cu multa convingere, ca de acum voi declara totul. Gardianul chemat sa ma aduca în celula mea, vazând în ce stare ma gaseam, n-a îndraznit sa-mi mai puna vreo întrebare, multumindu-se sa ma conduca de unde ma luase. Când m-au vazut camarazii mei, nu si-au putut stapâni lacrimile, atât erau de impresionati.

Dupa câteva zile, am fost dus iar în celula de scris si Blehan mi-a ordonat sa scriu tot, ca stiu si ei tot ce stiam eu.

Dupa plecarea lui, am început sa ma întreb daca ei stiu într-adevar ceva despre mine. De un lucru nu ma îndoiam: ca anchetatorii de la Falticeni, care erau la Suceava pentru anchetarea arestatilor din judetul Baia, si care ma cautasera la 15 mai la parintii mei, aveau cazierul meu politic, facut în timpul lui Antonescu. Fapt confirmat de altfel si de fratele meu Vasile care era jandarm. Între 1941 si 1945 fusesem dat în urmarire prin posturile de jandarmi, fiind considerat un legionar periculos. În fata acestei evidente, acum nu mai puteam sa neg ca eram legionar. Si m-am decis sa recunosc ca am fost legionar atât timp cât legionarii au fost la putere, pentru ca Statul însusi se intitula „Stat National Legionar”, iar eu nu eram decât un cetatean al Statului. Dupa caderea legionarilor, n-am mai avut nici o legatura cu Miscarea Legionara.

Îmi faceam socoteala ca aceasta declaratie îi va satisface. Mai credeam însa ca ei stiau mai mult despre mine, dar ma lasau sa vada cât voi putea rezista. Am declarat deci, ca am fost legionar numai în 1940, toamna, în legalitate.

Când a venit Blehan sa vada declaratia, a citit-o si apoi mi s-a adresat ca de obicei: „Vezi banditule, ca ai fost legionar? Nu era mai bine sa o declari fara ‘morisca’ si ‘pat’? Vezi sa nu mai faci astfel de greseli, pentru ca o sa te coste scump!” În urma acestei afirmatia a lui Blehan mi-am dat seama ca batausii mai stiau si altceva despre mine. Totusi atunci am fost condus de gardian la celula, unde ma asteptau camarazii. S-au bucurat ca nu fusesem batut, dar au observat pe fata mea o expresie bizara, semn pentru ei ca se mai întâmplase si altceva.

Confruntarea cu Moisiu

În noaptea dinaintea confruntarii cu Moisiu am avut un vis urât. Îl vedeam pe Moisiu plin de sânge, desfigurat si privindu-ma cu multa ura. Nu cred în vise dar, a doua zi înainte de prânz, usa celulei s-a deschis si un gardian pe care nu-l mai vazusem, însotit de gardianul cunoscut, mi-a citit numele si m-a invitat sa-l urmez.

Când am ajuns în sectia de ancheta, mi-am dat seama ca nu ma duceau unde mai fusesem.

Ne-am oprit în fata unei celule, pe usa careia, pe un carton, era scris: „Birou de ancheta Nr. 2”. Am fost introdus si, spre surprinderea mea, l-am vazut pe Moisiu, singur. Era tuns si cu o fata care ma înspaimânta. S-a uitat la mine si eu la el fara sa schitam nici un gest.

Peste putin timp intra apoi si comisarul-sef, care coordona anchetele camarazilor cu care fusesem coleg. M-a privit mirat si m-a întrebat daca eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de Medicina din Iasi. La raspunsul meu afirmativ, ma întreba daca-l cunosc pe Moisiu, aratând spre seful meu pe Facultate. I-am raspuns ca nu-l cunosc. A pus aceeasi întrebare si lui Moisiu. Acelasi raspuns negativ si din partea lui.

În concluzie, comisarul-sef, ca un avertisment, ne zice: „Poate o sa va cunoasteti!” Cu aceasta, am fost readus în celula, îngrozit de ceea ce vazusem pe chipul lui Moisiu. Când l-am vazut, am fost convins ca atât el, cât si camarazii de la facultate nu vorbisera nimic despre mine.

În momentul când am avut confruntarea cu Moisiu, acesta nu stia ca Iosub Mihai si Ion Lunguleac, doi colegi de liceu si de facultate, erau arestati si ca declarasera anumite lucruri despre noi. Am mai aflat de la Moisiu ca, dupa confruntarea noastra, el a fost atât de crunt batut, încît multe zile dupa aceea nu mai putuse sa se miste.

A doua zi dupa confruntare am fost scos din celula dupa acelasi ritual si dus la camera de tortura. Aici l-am gasit numai pe Blehan, care m-a luat imediat în primire. „Mai, banditule, nu-l cunosti pe Moisiu, seful tau de la Medicina?” Cu un calm abia retinut, i-am raspuns ca n-am avut nici un sef, iar de numele de Moisiu n-am auzit niciodata. „Pentru ca nu-l cunosti, descalta pantofii, da-ti jos camasa si pantalonii si vino încoace”. M-a legat dupa ritual, asezat pe „morisca”, mi-a pus sabotii în picioare si a început sa ma loveasca la talpi cu ciomagul, tortura pe care o suportam cu atât mai greu cu cât loviturile se repetau în ceafa, de parca îmi batea cineva cuie în creier.

Dupa „morisca”, a urmat „patul”, unde mi-a aplicat tortura la fese cu vâna de bou. Nu m-a lasat decât atunci când n-am mai miscat. Încet, am reusit sa ma îmbrac si sa-mi iau pantofii în mâna, caci nu era chip sa-i încalt; ma dureau talpile de parca as fi calcat pe jar. Gardianul a venit sa ma ia. În drum spre celula, vazând în ce hal eram, mi-a soptit, oarecum tulburat: „Domnule, declara si dumneata ceva, ca astia te omoara. Au mai fost cazuri când i-au dus la politie în oras si nu s-au mai întors”. M-am uitat la el întrebator si am ridicat din umeri înainte de a intra în celula, unde durerile si usturimea talpilor si feselor ma faceau aproape sa urlu.

Acolo ma astepta o surpriza. Nicolae Cojocaru si diaconul Eftimie erau întinsi pe prici, iar ceilalti camarazi le puneau comprese reci. Cum m-au vazut camarazii, m-au luat în brate si m-au asezat alaturi de cei doi chinuiti. L-am rugat pe Calistru sa-mi puna si mie ceva ud pe talpi si fese.

Dupa câteva zile, când ma mai refacusem putin, am fost condus în biroul comisarului-sef, unde l-am regasit pe Moisiu desfigurat, sprijinindu-se cu umarul de perete. S-a uitat la mine cu atâta durere, încât am simtit ca fusese batut pentru fiecare student de la Medicina în parte. Uitându-ma asa la el, îl aud cum îmi sopteste cu glasul aproape stins de parca era în pragul mortii: „Camarade, de astazi te descurci cum vei sti, eu nu-ti mai sunt sef”.

Am trait atunci clipa unei dezamagiri atât de mari, de parca ma vedeam aruncat în haos. Clipa despartirii, poate pentru totdeauna, de sefii si camarazii mei. Nu întelegeam deloc ce se petrecea în sufletul acelui om. Oare nu a mai putut suporta bataia sau o facuse doar de forma ca sa auda comisarul-sef de dupa usa, ori sa ma încerce. O avalansa de întrebari se pravalea peste mine. Nu mai eram în stare sa gândesc. În acel moment intra comisarul-sef, se uita la mine si-mi puse întrebarea: „Nu-l cunosti pe Moisiu?” I-am raspuns: „Nu-l cunosc, domnule comisar!”

Dupa raspunsul meu, i-a ordonat lui Moisiu sa se dezbrace, la pielea goala. Când l-am vazut pe Moisiu dezbracat si ce avea pe corp, pentru moment mi-am pierdut cunostinta, vazând negru înaintea ochilor. Nu mai vazusem în viata mea asa ceva, nici macar în anchetele cele mai salbatice. Tot trupul lui, din cap si pâna în talpi, era o rana mare care supura. O durere de nedescris mi-a umplut sufletul, de parca nu era fibra din corpul si din sufletul meu care sa nu ma doara. Cine n-a trait durerea, suferinta, peste limitele imaginabile, nu va putea niciodata întelege acest fenomen. Am fost si eu batut crunt, dar ceea ce am vazut pe corpul lui Moisiu m-a topit.

Comisarul i-a facut semn lui Moisiu sa se îmbrace, în timp ce i se adresa: „Spune-i dobitocului acestuia sa recunoasca, ca-l omor! Iosub si Lunguleac au declarat tot”. La acest „sfat”, Moisiu a raspuns scurt: „Îl priveste!”. Comisarul, cu un ton enervat: „Pai, da-i dezlegare, ca sa stie omul ce face, ca asa e la voi”. Moisiu n-a mai raspuns. M-am mai uitat o data la el si iar mi-au dat lacrimile. Comisarul m-a apostrofat cu cea mai stupida ironie: „Îti plângi seful sau pe tine?” la care nu am mai raspuns.

Când auzisem numele celor doi, mi se taiase rasuflarea. Abia atunci s-a facut lumina în mintea mea. Nu fusese Moisiu cel care vorbise, caci nu-l cunoscuse pe Lunguleac sau pe ceilalti camarazi, ci numai cei doi spusesera tot. Am fost apoi readus în celula.

Mihai Iosub si Ion Lunguleac

Cei doi erau colegi de-ai mei, de liceu si de facultate. Prin martie 1948 Iosub, care era legionar în cadrul Facultatii de Medicina, a facut imprudenta (fara sa ma anunte, cum era obiceiul) sa divulge prietenului sau Lunguleac anumite secrete. Motivul pentru care Iosub avea încredere în Lunguleac era faptul ca acesta, originar din Storojinet (în Bucovina de Nord, luata de rusi) îsi vazuse mama si pe cei trei frati deportati în Siberia în toamna lui 1940, unde au si murit.

Datorita acestei drame, Iosub se credea îndreptatit sa-i destainuie ca el este legionar, ca activeaza ca atare în cadrul Facultatii de Medicina din anul 1946, ca seful unitatii anilor I si II as fi fost eu, de asemenea ca mai erau si alti studenti legionari si ca seful studentilor medicinisti legionari era un student din anul VI, pe nume Moisiu Dumitru.

A doua greseala a lui Iosub a fost ca a facut imprudenta sa fuga din Iasi, dupa arestarea mea, în plina sesiune de examene; si a treia, ca l-a luat pe Lunguleac cu el, în satul natal.

La acea data politia îi controla pe la facultatile din Iasi si prin camine pe studentii înscrisi la examene si prezenta acestora la ele. La un astfel de control facut la caminul studentilor medicinisti, politia a aflat de la colegii nostri ca Iosub si Lunguleac nu numai ca nu s-au prezentat la examenul care avusese loc cu câteva zile mei înainte, dar chiar au plecat din camin si n-au trecut nici pe la cantina. Cum era usor de aflat adresa lui Iosub de la secretariatul facultatii, a fost anuntata politia din Falticeni, care a facut într-o noapte o perchezitie la parintii lui Iosub. Aici i-a arestat din pat pe cei doi, i-a legat burduf si cu un jeep i-a dus în aceeasi noapte la Suceava, la numai 50 de kilometri de acel sat. La perchezitie politia a gasit la cei doi legitimatiile de studenti ai Facultatii de Medicina din Iasi.

Pâna la confruntarea mea cu ei, deci timp de vreo luna, au fost batuti si torturati crunt. Daca au declarat ceva, nu au facut-o din alte motive decât ca n-au mai putut suporta chinurile la care fusesera supusi.

Dupa confruntarea mea cu Moisiu, cei doi au fost si ei confruntati cu el. Lunguleac, pe buna dreptate, a declarat ca nu-l cunostea. Iosub, la rândul lui, nu a recunoscut ca era legionar sau ca-l cunostea pe Moisiu.

Anchetatorul, versat, dupa ce Lunguleac fusese batut de mai multe ori fara sa declare nimic, i-a facut o propunere pe cuvânt de onoare – când se stia prea bine cât valora onoarea unui comunist – ca-l va lasa liber daca va spune tot ce stia despre colegii lui legionari. Aceasta propunere l-a facut pe Lunguleac sa nu intuiasca perfidia comisarului si sa-l creada de buna credinta, declarând tot ce stia. Un alt fapt care l-a determinat pe Lunguleac sa faca acest pas chiar dupa ancheta era ca suferea de boala lui Basedow. El nu putea suporta foamea. Ca urmare, confruntat cu Iosub, Lunguleac a declarat în fata acestuia tot ce îi spusese acesta. Pentru ca nu recunostea, Iosub a fost torturat înca o saptamâna si din nou confruntat cu Lunguleac pâna când a cedat, declarând totul.

Eu, fiind din nou confruntat cu cei doi, n-am recunoscut nimic, si atunci mi s-a aplicat cea mai crunta „morisca”.

Celula mea se transformase într-o adevarata camera de spital, cu oameni schiloditi si atât de slabiti, ca se citea pe fetele lor ca nu mai puteau rezista. Plantoanele de drept comun, îngrozite si ele de ceea ce vedeau în momentul când împarteau masa, confirmau ca în întreaga închisoare domnea aceeasi atmosfera de crunta schilodire.

Într-o zi, spre sfârsitul lunii septembrie, în jurul orei zece, am fost dus în cabinetul anchetatorului-sef. Eram atât de slabit fizic si dezorientat de cele întâmplate, încât parca nu mai aveam puterea sa gândesc. Intrat în birou, am fost întâmpinat cu cuvintele:„Mai, banditule! Mori ca un prost, pentru ca uite avem aici declaratiile prin care noi te putem trimite în judecata, sa fii condamnat la ani grei de închisoare”. Mi-a dat sa citesc toate declaratiile care ma priveau. A adus apoi pe Iosub si Lunguleac sa confirme în fata mea ca erau într-adevar declaratiile lor.

În urma acestor declaratii si confruntari cu ei m-am decis sa recunosc activitatea mea legionara în cadrul Facultatii de Medicina din Iasi, precum si ca am fost sef de unitate al anilor I si II.

Înscenarea de „reconstituire"

Era pe la începutul lui noiembrie 1948. Îmi amintesc bine ca înca nu ninsese la Suceava.

Era o zi însorita dar rece când, dimineata pe la orele zece, directorul închisorii, cu multi gardieni dupa el, a trecut din celula în celula, spunând ca cine este student sau elev de liceu din Iasi, sa iasa în curtea închisorii.

Dupa aceea, anchetatorii ne-au grupat pe facultati. De-o parte, Universitatea cu Facultatile ei, iar de cealalta parte Politehnica cu facultatile ei. Era pentru prima data de la arestarea mea când am putut sa-mi vad camarazii de la facultate.

Dupa ce au fost scosi toti studentii si elevii, am fost îmbarcati în camioane militare, acoperite cu prelate si paziti de soldati înarmati. Asa am fost condusi, pe facultati, pe un platou în apropierea cetatii Sucevei. Ajunsi aici, s-a format un cordon de soldati înarmati cu pusti automate în jurul nostru. Spre surprinderea noastra însa, în afara de soldati, gardieni, anchetatori si batausi, acolo mai erau si fotografi.

Cei care conduceau înscenarea au ales o zi însorita, asemanatoare lunilor mai sau iunie, iarba fiind înca verde. Pentru ca anchetatorii sa-si procure piese la dosar, necesare în fata instantei de judecata, deoarece la arestare nu gasisera nimic incriminator asupra noastra, au înscenat cea mai monstruoasa minciuna: „aspecte din activitatea legionara”, care au fost filmate si fotografiate, pentru a fi atasate la dosar, ca piese de acuzare.

S-a fotografiat o „sedinta de cuib în cadrul Facultatii”, noi fiind repartizati pe unitati, exact asa cum scria în „Carticica sefului de Cuib”.

Tinuta noastra vestimentara era civila. Ne-au poruncit sa ne dezbracam. Am ramas numai în camasa, cu mânecile suflecate, ca sa se vada ca afara e cald si ne-am asezat pe iarba verde în apropierea unei padurici. Apoi s-au desfasurat „sedinte pe unitati” si „sedinte pe facultate”, unde a fost fotografiat Moisiu, primind raportul.

Au mai fost fotografiate si carti de doctrina legionara, aduse bineînteles de anchetatori si confiscate din timpul lui Antonescu. Aceste carti trebuiau sa se gaseasca la sefii de unitati în timpul „sedintei”.

Pentru a dovedi caracterul terorist al legionarilor, au fotografiat si mânuiri de arme militare, aduse de soldati, precum si trageri la tinta. S-a mai înscenat si un foc de noapte – cu toate ca era ziua – lânga care se vedeau armele facute piramida, ca la instruirea ostasilor, de unde trebuia sa reiasa ca legionarii, înarmati pâna în dinti, reprezentau un mare pericol pentru siguranta Statului.

Dar cea mai sfruntata miselie a fost ca cei denuntati la anchete, nefiind arestati înca, au fost înlocuiti acolo cu alti camarazi, care nu aveau nimic de-a face cu unitatea respectiva. Cel mai elocvent exemplu m-au fortat sa-l dau eu, pozând pentru fratele meu Ion, cu care ma asemanam si al carui nume a fost evocat la ancheta, desi nu fusese înca arestat. El nu facea parte din Faculatea de Medicina, ci era student la Politehnica. Iosub Mihai, Ungureanu Alexe si Climescu, studenti la Medicina, au pozat pentru alti studenti de la Politehnica, înca nearestati si care erau prietenii lor. Acelasi procedeu a fost folosit si în cazul fetelor.

Miselia si minciuna se puteau deduce si din faptul ca în aceste fotografii toti aveam parul la fel de scurt, caci fusesem tunsi când fusesem încarcerati la Suceava. Unii aveau mustata, ca mine care, în libertate, nu purtasem niciodata mustata. Unul singur purta, Costica Stamate. Îmi amintesc bine ca, pentru înscenare, seful Centrului Studentesc Legionar (CSL), Nicolae Simionescu, s-a consultat cu Bogdanovici, seful Universitatii, cu Moisiu si Costica Butan, seful Politehnicii, fiindca, cu voia sau fara voia noastra, anchetatorii ar fi facut acelasi lucru.

Calculul nu a iesit precum fusese prevazut, deoarece procesele celor din închisoarea Suceava s-au judecat în alte circumstante, pe care le voi relata la capitolul despre procese si complete de judecata.

Dupa aceasta mascarada am fost din nou îmbarcati în camioane, însotiti de inseparabilii soldati înarmati si readusi în celulele noastre, unde au avut loc discutii, cu pareri si previziuni diferite. Anchetele au continuat si ele cu torturi de aceeasi intensitate pâna spre sfârsitul lunii decembrie.

Atmosfera de dupa înscenari

Dupa aceasta înscenare, detinutii erau într-o stare de plâns, fara asistenta medicala si cu un regim alimentar care-i adusese într-o stare încât abia se mai puteau tine pe picioare. Cea mai crunta suferinta si cel mai greu de suportat a fost foamea, care, începând cu aceasta data ne va macina în multii ani de închisoare. Fiecare a îndurat-o în functie de tipul constitutional si de vointa si stapânirea de sine pe care le avea.

Din cauza acestei suferinte aproape de nesuportat, unii – putini la numar – au cedat la anchete, iar altii au facut fel de fel de compromisuri. Pe vremea aceea, în Moldova se mai resimtea înca lipsa de alimente, dupa cei trei ani consecutivi de seceta, 1945-1947. Nu voi uita niciodata ca de Sfântul Dumitru (26 octombrie), aniversarea numelui meu, dupa masa, colega mea de an, detinuta pe sectia de femei, fiind la plimbare – numai fetele aveau dreptul la zece minute de plimbare – s-a apropiat de geamul cu gratii si mi-a aruncat o pâine mare de 1 kilogram, urându-mi în soapta: „La multi ani!” Gardianul care le pazea nu a observat-o, însa un soldat din turnul de veghe a vazut-o si a denuntat-o. A fost usor de recunoscut pentru ca dintre toate fetele, numai una singura purta coade. Drept pedeapsa, fiind dusa la ancheta, a luat o bataie pe care cred ca n-a uitat-o nici pâna în ziua de azi. În plus, timp de o luna de zile nu a mai avut voie sa iasa la plimbare sau sa cumpere pâine.

Îndata ce am primit pâinea, am prevazut ca va veni perchezitia si de acea am împartit-o repede între noi, înfulecând-o pe nerasuflate. Popa Tanu nu a vrut sa primeasca. Când au venit sa perchezitioneze, obiectul delict disparuse deja, iar noi nu am recunoscut nimic.

Într-o buna zi, pe la sfârsitul lui noiembrie, sunt scos cu Cojocaru ca sa ducem fetelor o tineta cu apa de baut de la fântâna din curtea închisorii. Cu aceasta ocazie, datorita gardianului de pe sectia fetelor, care era mai cumsecade, am putut intra din celula în celula cu tinetele, ca sa le vedem pe toate. Cu unele dintre ele am putut sa vorbim, sa schimbam informatii, gardianul prefacându-se ca nu vede nimic. Ceea ce însa m-a impresionat în mod deosebit si foarte neplacut în aceste celule a fost igiena. M-am îngrozit si în acelasi timp mi-am pus întrebarea: cum vor rezista si cum vor suporta femeile condamnate conditiile de închisoare? Prin structura lor anatomo-fiziologica ele aveau nevoie de o igiena corporala diferita de a barbatilor, majoritatea fiind tinere.

Am vazut în aceste celule cârpe improvizate, de diferite marimi si culori, spalate doar cu apa rece. Probabil ca aceste cârpe erau rupte din combinezoanele lor si jena la care fusesera supuse aceste fapturi atât de gingase se citea pe fata lor. Mirosul în celula era atât de insuportabil, încât nu era de mirare ca li permisese o plimbare zilnica de zece minute, timp în care usile erau lasate deschise. Era nevoie sa li se usuce cârpele si sa se aeriseasca celula. Le-am întâlnit dupa eliberare pe unele dintre ele. Executasera 16 ani de detentie si mi-au marturisit ca femeile au suportat mult mai greu, din acest punct de vedere, conditiile din închisoare.

În tot timpul anchetelor si proceselor nu s-a facut baie, nu ni s-au spalat rufele si nici nu am primit sapun. Sa traga concluzia ce se cuvine domnisoarele si doamnele din lumea civilizata. Toate femeile arestate din tara noastra sub regimul comunist au fost adevarate eroine. Cinste lor, de-a lungul istoriei!

Nu pot încheia acest capitol, fara a spune ca au fost si orase ca: Bucuresti, Timisoara, Galati, Cluj etc., unde torturile si bataile au fost si mai feroce. Anchetele, înscenarile, si procesele de la Suceava, asa cum s-au desfasurat ele, amintesc însa permanent de cea mai odioasa politie si justitie. Si aici, în bezna minciunii justitiei s-a petrecut pervertirea si degradarea.