PITESTI (1)

Închisoarea Pitesti

În a doua jumatate a lunii aprilie 1949, un lot de 80 de studenti legionari, dintre vârfuri si cu condamnari de la zece ani în sus, am fost transferati cu duba–tren, de la Suceava la Pitesti. Cum închisoarea din Suceava nu avea suficiente lanturi sa ne lege pe toti, de la închisoare la duba–tren ne-au legat de mâini, unul de altul, câte trei. La tren ne-au dezlegat.

Când am ajuns la Pitesti era o zi frumoasa. Pe atunci închisoarea nu avea dube pentru transportul detinutilor. Directorul ne astepta la gara cu vreo 30 de gardieni înarmati. Din lipsa de lanturi ne-au pus în rânduri de câte sase, dupa înaltime, si ne-au legat cu funii de mâini. În felul acesta nu se putea fugi, paziti fiind de gardienii înarmati.

Nu voi uita niciodata acest traseu, deoarece gara de la Pitesti era în centrul orasului, iar de la gara pâna la închisoare erau vreo 6 – 7 km.

Dupa ce am plecat din gara si am ajuns la soseaua care ducea spre Curtea de Arges, coloana noastra ocupa toata largimea soselei, iar autovehiculele trebuiau sa se opreasca, sa ne faca loc de trecere. Trecatorii si cei din vehicule se uitau înmarmuriti la noi. Vedeau ca nu eram nici soldati, nici civili obisnuiti, ci niste aratari, albi ca varul, tunsi si îmbracati cu fel de fel de haine, cu capul plecat în pamânt si legati ca boii la jug. Ne miscam neputinciosi pe strada pietruita cu pietris de râu si în urma noastra, din târâsul picioarelor, se ridica un asa nor de praf, ca cei din urma nici nu se mai vedeau. Lumea nu pricepea ce era cu noi, pentru ca toti eram tineri si cam de aceeasi vârsta. Vazând însa gardienii care ne escortau, si-au dat seama ca eram detinuti. Îmi amintesc si acum, cum femei batrâne îmbracate în costume nationale din Arges, îsi faceau cruce, spunând tare: „O, Doamne! Ce o fi cu tinerii acestia?” Am vazut femei plângând.

Asa am fost primiti de populatia din orasul Pitesti, primul lot de studenti legionari veniti de la Suceava. Printre cei 80 de studenti veniti la Pitesti, nici unul nu acceptase reeducarea la Suceava. Majoritatea dintre noi eram condamnati la ani grei de munca silnica si doar vreo zece la temnita grea.

Câteva cuvinte despre istoria acestei închisori.

Închisoarea din Pitesti se gaseste lateral, spre vest, cam la 200 metri de soseaua care leaga Pitestiul de Curtea de Arges. Zidul care înconjoara închisoarea este înalt de cinci metri. Închisoarea se gaseste pe aceasta linie, unde Râul Doamnei, unit cu Râul Târgului, se varsa în Arges. Peisajul vazut de la etaj e de o frumusete încântatoare. Aici, câmpia Argesului se continua cu dealurile subcarpatice, cultivate cu pomi fructiferi.

Închisoarea a fost construita din ordinul lui Armand Calinescu, sluga diavoleasca, si el însemnat de la natura, caci avea un singur ochi. În aceasta închisoare, Armand Calinescu, în timpul cât era prim-ministru, planuise sa extermine tineretul legionar. El n-a ajuns sa o vada terminata, dar satana i-a dus planul la îndeplinire, satisfacându-i dorinta. Duhul raului stapânea acolo unde Miscarea Legionara, cu ceea ce avea ea mai pur, mai tineresc, trebuia sa se afunde în mlastina disperarii.

Cât priveste constructia, avea forma literei T. Încaperile erau împartite în celule de 4/2 m si camere de 10/6 m. Coada T-ului avea etajele construite din doua rânduri de celule, legate între ele cu o plasa groasa de sârma, iar în fata celulelor – un culoar de un metru. La parter si la subsol erau camere de 10/6 m. Capul T-ului era format din doua rânduri de celule, fara plasa între ele, având un culoar de beton, unde se putea asigura cel mai perfect secret. În aceste celule trebuiau sa fie izolati sefii tineretului legionar. La etajul întâi, în partea dreapta a capului T-ului, se deschidea o camera mare, numita camera 4 spital. Lânga aceasta camera era o celula care îndeplinea functia de cabinet medical. În camera 4 spital încapeau, în paturi suprapuse, cam vreo 50 de detinuti.

La subsol, în capul T-ului, se gasea bucataria, spalatoria, baia si boxe de pedeapsa severa. La marginea unui rând de celule, se gasea WC-ul, iar la unirea T-ului cu capul lui, la fiecare etaj, se gasea o celula de pedeapsa, numita „celula neagra”.

Închisoarea avea doua scari de serviciu – una la unirea cozii T-ului cu capul lui, iar alta în coada T-ului, pentru iesirea în curtile interioare. Usa principala raspundea la etajul întâi. Pe scara principala detinutii nu aveau acces, ci numai pe scarile de serviciu. Dupa felul de constructie al acestei închisori, paza era sigura si secretul perfect. De acolo nu se putea evada. Zidul exterior, înalt de cinci metri, avea din 50 în 50 de metri câte un prepeleac cu un soldat de paza, cu arma automata si reflector. Evadarea era deci imposibila din aceasta fortareata. Amintesc ca Armand Calinescu era argesean si avea mosia nu departe de închisoare. Probabil asa vroia el sa-i aiba pe tinerii legionari sub demonica-i „aripa ocrotitoare”.

Dupa drumul parcurs de la gara pâna la închisoare si cele petrecute pe traseu, iata-ne ajunsi în fata închisorii, legati ca niste vite bune de dus la abator.

În fata închisorii era un platou ce nu se putea vedea din strada. Acolo paza ne-a permis sa ne asezam pe iarba si, spre bucuria noastra, desi eram slabiti si obositi, am putut discuta între noi. Pentru unii a fost ultima data ca am mai stat de vorba împreuna. Cu strângere de inima ma întreb si acum, câti am intrat si câti am iesit de aici, si mai ales cum?! Câti din cei 80 au înnebunit, câti au fost ucisi, câti s-au prabusit si câti au fost folositi ca instrumente de tortura împotriva celorlalti?!

Dupa ce grefa a verificat dosarele, am fost repartizati câte patru la celulele de pe sectia de munca silnica si temnita grea.

Celula 18

Aceasta celula, ca si celulele 59, 15 si 21 de la Suceava, a lasat amprente de nesters în gândirea si inima mea.

Daca aceste celule si celula 18 de la Pitesti n-ar fi fost cum au fost, nici gândirea si cunoasterea mea n-ar fi cum sunt. Si atunci ma întreb, au fost un rau sau un bine pentru mine aceste celule? Categoric, au fost un bine, o favoare pe care mi-a facut-o Dumnezeu, ca sa-mi arate calea ce duce la El.

În celula 18 am fost repartizat cu camaradul Iosub Mihai.

Acest cuvânt, camarad, folosit în închisoare, însemna pentru comunisti, activitate legionara. El a costat multe vieti, arest sever, procese, condamnari si depistarea, prin informatori, a celor care n-au renuntat la credinta lor în Miscarea Legionara.

Când am intrat, am gasit acolo doi tineri bucuresteni, apolitici, Petrovanu Miron si Negrescu Fag. Acestia au fost condamnati la 25, respectiv 18 ani, pentru faptul ca în anul 1948, înaintea unui congres national al elevilor din România, care se tinea la liceul Mihai Viteazul din Bucuresti, dadusera foc salii de festivitati. Autorul a fost Petrovanu Miron.

Ce mi-a atras atentia, de la început, în aceasta închisoare, a fost curatenia din celule, facuta în interior de detinutii politici, iar pe culoare, de cei de drept comun.

În celule erau paturi suprapuse, iar dusumeaua era din scânduri. Camerele aveau beton pe jos. Saltelele paturilor nu aveau cearceafuri, nici perne, ci o patura uzata cu care ne acopeream. Cele doua tinete, una pentru apa si alta pentru necesitati, erau confectionate din lemn de brad. Dimineata si seara eram scosi din celule, pentru desertarea tinetelor, pentru necesitati si sa luam apa în tineta pentru baut. Spalatul, dimineata, îl faceam în celula, fara sapun.

Ce ne-a surprins de la început, pâna spre toamna, a fost faptul ca atunci când ieseam cu tineta la WC, usile celulelor pe toata sectia erau descuiate si zavoarele trase, iar noi ieseam singuri din celule, ba, de multe ori, gardianul de pe sectia noastra, nea Georgica, se facea ca are alte treburi si ne spunea: „Batule! (baiatule) Eu sunt tata vostru, eu va dau de mâncare, eu va dau apa, eu raspund de voi, de-aia eu va deschid celula, iar voi iesiti în ordine la WC, ca eu am treaba”.

Prin aceasta presupusa înlesnire se urmarea un scop bine precizat si descoperit în timpul demascarilor: sa ne întâlnim la WC cu studenti de la diferite centre universitare, sa ne cunoastem si sa facem schimb de informatii si activitate, stabilind anumite întelegeri sau hotarâri, care aveau sa faca apoi obiectul unor crunte torturi, ani de zile, pentru declararea lor. Privind retrospectiv, aceasta a fost o mare greseala, care pe multi i-a costat viata. Cât de naivi si nestiutori eram în materie de cunoastere a bolsevismului, a metodelor si scopurilor lui! Cât de perversi, fatarnici si ipocriti sunt satana si slujitorii lui!

Când am sosit noi, primul lot de la Suceava, majoritatea studentilor de la Bucuresti era deja aici. Camarazii de la Bucuresti si din celelalte centre universitare, cei cu munca silnica, erau încarcerati la etajele doi si trei, iar la etajul întâi, cei cu temnita grea. Bucurestenii au facut impresie buna; erau numiti „aristocratii”.

În închisoare i-am gasit pe studentii condamnati de pe timpul lui Antonescu, care aveau deja facuti 8 ani de detentie. Ne uitam la ei ca la niste sfinti... Dau câteva nume : Gafencu, Dragodan (Magistrul), Ianolide, Costandache, Dinescu etc. Ei ne-au informat despre viata din închisori si de modul cum va trebui sa ne comportam fata de paza si de administratia închisorii.

O caracteristica esentiala a acestor camarazi era atitudinea lor de pace, ordine si disciplina, pentru a evita orice conflict cu administratia închisorii. Tonul acesta l-a imprimat cel care a impresionat prin trairea, atitudinea si exemplul pe care l-a dat ca nimeni altul: Valeriu Gafencu. El va ramâne în amintirea detinutilor politici din România si, în special, a detinutilor bolnavi de tuberculoza de la sanatoriul penitenciar Târgu Ocna, ca un sfânt. Pâna si cei mai înraiti, în fata lui Gafencu uitau cine sunt.

*

Se apropiau Sfintele Pasti, pe la sfârsitul lui aprilie. Iar noi ne pregateam sa sarbatorim primul Paste în închisoare. Camarazii arestati de pe timpul lui Antonescu memorasera un repertoriu bogat din poeziile lui Radu Gyr. Ne-am pus sa le învatam pe de rost.

Atunci s-a petrecut un fapt cu totul iesit din comun, în care s-a demonstrat înca o data, dragostea si unitatea de nezdruncinat a acestor tineri, hotarâti sa nu faca nici un compromis în lupta lor împotriva comunismului.

Cu o zi sau doua înainte de Pasti, un camarad din Bucuresti al carui nume, din discretie, prefer sa nu-l dau, a primit, pe cai laturalnice, un pachet cu alimente. De remarcat ca nu aveam voie sa primim nici un pachet de Pasti. Nu mai retin ce greutate avea pachetul, dar nu trecea de zece kilograme. În acest pachet erau puse, cu grija, si prescuri pentru anafora, de luat cu ocazia Pastilor. Din acest pachet s-au înfruptat toti studentii, legionari si nelegionari, fara deosebire, de la munca silnica si temnita grea. N-a ramas nici unul din închisoare care sa nu primeasca ceva. Cantitatea a fost simbolica, dar efectul moral al acestui gest ne-a impresionat în asa masura pe toti, încât ne-a sustinut în drama care a urmat. Pentru ca cititorul sa aiba o imagine clara despre modul cum s-a împartit acest pachet, voi spune ca un ou rosu s-a împartit în 24 de parti, si în plus cu o bucatica de coaja rosie, ca simbol al marii sarbatori.

Trairea acestui gest de neuitat marca pentru moment dragostea, unirea si fratia celor închisi atunci la Pitesti.

Cele petrecute cu prilejul Pastelui din 1949, la închisoarea Pitesti, m-au îndemnat sa ma gândesc serios si sa înteleg ce însemna sa ai „inima buna”, asa cum ne îndemnase odinioara badia Ghita Barbieru, în celula 121 la Suceava. Luni de zile m-a muncit acest lucru. Noaptea nu aveam somn, cautând în adâncul sufletului sa înteleg ce înseamna pentru om a avea inima buna, mai ales în conditiile acelea. Târziu am înteles ca a avea inima buna însemna prezenta lui Dumnezeu în om. Pentru ca omul sa-L simta pe Dumnezeu, trebuie sa si-o curete conform îndemnului dat de Iisus: «Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu». Deci, aceasta inima buna se poate dobândi oriunde s-ar afla omul pe pamânt – depinde numai de el. În conditiile de detentie, unde tentatiile sunt mai mici dar suferintele aproape de nesuportat, inima poate fi usor „maturata” de tot ceea ce ar împiedica si ofensa prezenta lui Dumnezeu în launtrul ei.

În concluzie, am înteles prin inima buna prezenta lui Dumnezeu într-o inima curata, si primul pas pentru a o dobândi l-am facut în celula 18 de la Pitesti, unde am aflat „cheia” cu care sa încui usa lumii din care veneam, si s-o deschid pe aceea a lumii în care intrasem. Asa ca, întâi am curatit inima de lumea din care veneam: daca-mi aminteam de lucrurile frumoase pe care le traisem, ma durea inima, caci nu le mai puteam avea; daca-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reprosam ca le-am facut. Deci, si într-un caz si în altul – suferinta. (Poporul are o vorba: „A murit de inima rea!”, adica din cauza deznadejdii.)

N-as vrea sa fiu înteles gresit: de fapt nu parasisem lumea din care veneam, ci-i „încuiasem” doar usa, ca sa nu-mi mai amintesc de cele ce se petrecusera. Caci, daca as fi ramas în relatie cu aceasta lume, suferinta pentru pierderea ei m-ar fi ucis sau înrait. Tot cu aceasta „cheie”, a inimii bune, am descuiat usa care ma introducea în lumea omului privat de tot ceea ce lasase în urma. Problema principala era întelegerea acestei lumi, si acceptarea ei în conditiile date.

Atmosfera din celula 18 era placuta, pe cât se putea; cei doi tineri bucuresteni erau foarte impresionati de cele petrecute de Pasti.

În luna mai am scris acasa o scrisoare, de numai cinci rânduri, si am primit una la fel. Scrisorile care au avut mai mult de cinci rânduri nu s-au dat detinutilor, ci au fost rupte. Dupa citirea lor, am avut ordin sa le predam gardianului. Tot în aceasta luna, am avut voie sa primim un pachet de rufe, de maximum 3 kilograme. A fost prima si ultima oara, în 15 ani de închisoare, când am putut avea legaturi cu ai mei.

*

Exista oare în lumea aceasta, în afara lagarului comunist, vreun detinut politic care, în 15 ani de detentie, sa aiba o singura data legaturi cu ai sai, printr-o carte postala de numai cinci rânduri?

De aceea tin sa spun înca o data, pentru a afla si altii, ceea ce s-a petrecut în închisorile din România: în 15 ani de închisoare, cât am fost închis împreuna cu alti detinuti politici, am scris o singura data acasa si am primit raspuns tot o singura data. Am mai primit si unul sau doua pachete, dar aceasta numai în anii 1948-1949. N-am primit si n-am citit, în 15 ani, nici o carte sau ziar. Cei ce au aderat la reeducarea de la Suceava, în 1948-1949, au primit câteva tiparituri de doctrina comunista.

În cincisprezece ani n-am avut nici un fel de hârtie sau ceva de scris. Cei care au fost prinsi cu o mina de creion sau cu hârtie au fost crunt pedepsiti; unora li s-a tras chiar moartea din aceasta. Asa ca tot ceea ce am învatat, primit si transmis în 15 ani, s-a facut numai cu ajutorul memoriei.

N-am stiut de ai mei si nici ei de mine, timp de 14 ani. N-am primit nici un medicament, în tot timpul celor 15 ani de detentie. Fumatorii n-au primit nici o tigara. În ceea ce priveste hrana, ca valoare calorica ea a variat între 600 si 1000 de calorii, iar ca valoare nutritiva era deosebit de slaba, provenind din ceea ce era refuzat la aprozare.

Cine ar fi putut crede, în lumea libera, toate acestea? Nimeni, decât Dumnezeu si noi, cei care am trait aceasta experienta. Ce intelectuali din lumea aceasta ar putea sa creada si sa înteleaga ca scriitori, poeti, oameni de stiinta, filozofi si alte categorii de intelectuali, si-au conceput acolo operele numai în gând, fixându-le doar în memorie?

Cine sa creada ca baladele si poeziile de zeci de strofe ale lui Radu Gyr, Nichifor Crainic si ale altora, au fost scrise cu condeiul gândului si al memoriei?

Cititorul de buna credinta din lumea libera, ca sa dea crezare celor marturisite de mine, sa mearga în România comunista, unde mai traiesc fosti detinuti politici care pot sa adevereasca acest fapt.

Întâlnindu-ma cu un venerabil profesor universitar, dupa ce am iesit din închisoare, acesta m-a întrebat în ce conditii am facut cei 15 ani de osânda. Cum îl cunosteam din 1937, i-am schitat conditiile de mai sus. Dupa ce i le-am însirat, venerabilul profesor a dus mâna la tâmpla, apoi, picat parca dintr-o alta lume, ca sa nu ma jigneasca, a exclamat:

– Eu nu înteleg si nu pot admite asa ceva, în epoca în care traim. La aceasta i-am raspuns:

– Da, domnule profesor, dar dumneavoastra uitati ca noi traim în comunism, si daca va voi povesti toate supliciile si torturile la care au fost supusi ani de zile legionarii, ce ati spune?

– Nimic, replica dânsul, si te rog sa ma ierti, pentru ca faptul ma depaseste.

– Atunci vedeti, domnule profesor, daca dumneavoastra, om de cultura si de stiinta, din vârful piramidei, nu întelegeti aceste lucruri, atunci cum o sa înteleaga sau o sa ne creada omul de rând? Dar cei straini, care n-au trait în comunism? Asa ca, sunteti de acord cu mine ca anumite fapte, daca nu le-ai experimentat pe propria piele, nu le vei întelege niciodata?

– Si atunci, cum de ai rezistat în astfel de conditii?

– Credinta în Dumnezeu si nadejdea în mila si ajutorul Lui!

La raspunsul meu, profesorul a tacut si nici nu mi-a spus cât credea sau cât nu credea el în Dumnezeu. Era printre putinii profesorii universitari care nu se facuse membru de partid. Mai era si unicul caz din tara de profesor universitar obligat sa-si sustina doctoratul de doua ori în specialitatea sa. Primul doctorat si-l sustinuse deja înainte de instalarea bolsevismului la noi – în tinerete fusese omul de casa al lui Gheorghe Cuza – iar al doilea, sub comunisti.

M-am despartit de domnia sa, cu certitudinea ca traise degeaba sub comunism.

*

Prin luna iunie 1949, cei doi tineri bucuresteni au fost scosi si dusi într-o alta celula, iar în locul lor au fost adusi alti doi camarazi, Costache Oprisan, seful Fratiilor de Cruce pe tara si Alexandru Munteanu, seful studentilor legionari de la Facultatea de Teologie din Sibiu.

De data aceasta, eram în familie si puteam discuta orice. Oprisan era legionar vechi. Înainte de 1940, în perioada guvernarii legionare, avusese o functie administrativa, iar dupa lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în Germania unde fusese internat în lagarul de exterminare de la Buchenwald. Întors în tara în 1945, primise functia de sef al F.D.C. pe tara.

Pe lânga faptul ca Oprisan era unul dintre sefii cu mare raspundere, inteligenta îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românesti. Cu pregatirea lui filosofica si geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur.

Era fiu de razes, din judetul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere si Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorita vastelor sale cunostinte, acumulate în timpul sederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînteles cu îngaduinta admirativa a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupari intelectuale. La 30 de ani, Oprisan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician stralucit si un gânditor si logician de temut. Pentru ca timpul sa treaca cu folos, l-am rugat sa ne tina un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau facute ex cathedra, ci de la suflet la suflet si atât de placute si atragatoare încât, opt ore pe zi, parca uitam de foame si de lumea de afara.

Cele 11 luni, cât am stat cu Oprisan în celula, au fost pentru mine lunile cele mai placute din închisoare.

Am fost legat de Oprisan pentru ca, din cauza unei turnatorii ordinare, pe care o voi expune în continuare, am intrat si eu odata cu el în iadul demascarilor de la Pitesti. Am auzit apoi ca a sfârsit, ca martir, undeva într-un „secret” al închisorii Jilava.

Oprisan, pe lânga filozof, era si poet. Parte din poezia lui a fost memorata si scoasa din închisoare. Iata una dintre aceste poezii salvata de la disparitie, gratie memoriei supravietuitorilor.

Don Quijote

O, Doamne! Murmura Don Quijote

Si mâna i se-apleaca, cu lancea, tremurând,

O, singura-mi iubire, schimbata în robot!

Si lancea i se-nfinge, cu vârful în pamânt.

Misterul cast al vietii, închis în fierul mort!

De-aceea te rapira din vechiul tau castel…

Fluidul inefabil sa-l schimbe în resort

si trupul eteric, în monstru de otel.

Si tristul Don Quijote coboara de pe cal.

De-acu, unit cu tine, pe veci am sa ramâi,

Iubirea ta celesta s-o caut în metal,

Sa-mi dai, pe totdeauna, sarutul cel dintâi.

Se misca-ncet inelul destinului, pe cer,

Si semnul suferintei, firavii pesti rasar;

Prin somn mai plânge Sancho pe platosa de fier

Si, coplesit de gânduri, sta stoicul magar.

O, minte ispitita de-ntelepciunea vana!

Descartes, iluminismul, cu ieftine spoieli…

Tu-o sa-ncerci si astazi, sa-mi scurmi aceeasi rana

Si sa-mi strecori în suflet, aceleasi îndoieli.

M-a ispitit de tânar, lumina ta desarta,

Cu palidu-i orgoliu, sa-mi stinga geniul bun;

Si mi-am privit în suflet, sub limpezimea-ti moarta

Cum, una câte una, minunile apun.

Dar inima mea stie, ca zidu-acesta 'nalt,

Cu liniile-i drepte 'naltându-se spre cer,

Sub strania-i tacere, sub blocuri de bazalt,

Sub simpla-i geometrie, ascunde un mister.

De-aceea vrea destinul, trecând aceste porti,

Sub limpezimi de piatra, sa-i pipai geniul rau.

Lumina lui cazuta, ca s-o ridic din morti,

Cu sângele si carnea, platind pacatul meu.

*

Începând cu august 1949, ni s-a impus un regim alimentar foarte sever. Planul pe care-l aveau comunistii în legatura cu noi, studentii legionari de acolo, începea sa se puna în aplicare printr-o înfometare sistematica, printr-o slabire la maximum a fortelor fizice. Ajunsesem prin octombrie, ca abia puteam sa ne miscam prin celula.

În acest timp, majoritatea studentilor legionari din tara fusesera adusi la Pitesti. Iar când închisoarea s-a umplut, a început selectarea si asezarea în celule conform unui plan dinainte conceput.

Pregatirea demascarilor a început deci printr-o înfometare atroce. Ciorba era limpede si sfertul de pâine redus la jumatate. Nu ne mai scoteau la aer si la baie, si relativa libertate, care se instalase cu un scop bine chibzuit, a fost suprimata. Astfel, iesirea cu tinetele ca sa le varsam la closet, care ne permitea sa ne întâlnim cu alti camarazi, a fost brusc suprimata. La fel, au fost schimbati gardienii de pe sectie si înlocuiti cu altii proaspat angajati.

Teroarea foamei ajunsese atât de acuta, încât îti trebuia un efort de vointa supraomenesc ca sa te poti stapâni. Este de semnalat, ca pe sectiile de munca silnica si temnita grea foamea a fost totusi suportata cu stoicism.

La 26 octombrie 1949, de ziua Sfântului Dumitru, ziua mea onomastica, gardianul nou venit pe sectie a deschis usa celulei si mi-a citit numele de pe nelipsita lista. La auzul lui, am întrebat gardianul daca e cazul sa-mi iau bagajele. M-a invitat doar sa ies afara si m-a condus în holul dintre capul si coada T-ului, unde ma astepta un ofiter de Securitate. Am fost coborât apoi pe scarile principale, unde detinutii nu aveau acces, si condus în cladirea administratiei care se gasea cam la vreo 50 de metri de cea a închisorii. Corpul acesteia si cel al administratiei nu aveau nici o legatura între ele, fiind cu totul separate pentru siguranta secretului. În aceasta cladire mai intrasem o singura data, imediat dupa ce venisem de la Suceava, când ni s-au luat amprentele digitale, masuratorile corporale si semnalmentele pentru întocmirea dosarului personal de identitate.

Am fost lasat câteva minute în hol, apoi acelasi ofiter m-a condus pe un coridor, unde, dupa pozitia usilor, mi-am dat seama ca erau birourile de ancheta. Cum am intrat în birou am vazut un civil asezat nu pe scaunul de la birou, ci chiar pe birou, în stil american. Dupa fizionomia si culoarea fetei si a parului aducea a rus sadea, cum am crezut la prima vedere, dar, vorba poetului: „urechea te minte si ochiul te înseala”. În momentul când a început sa vorbeasca m-a derutat total. Vorbea o limba româneasca perfecta, limba literara a unui om cult din Bucuresti. Si eu, care îl crezusem rus basarabean… Avea ochii albastri, fruntea potrivita, nasul borcanos si o statura mijlocie de atlet. Dupa înfatisare parea deci rus, iar dupa limba, român curat.

Primul cuvânt ce mi l-a adresat a fost: „O, ce mustata rasucita ai, mosule, semeni cu Stefan cel Mare”. Într-adevar, remarca era obiectiva: camarazii îmi spuneau ca dupa mustata semanam cu Domnul Moldovei. M-a invitat apoi sa iau loc pe un scaun lânga fereastra cu gratii. Mi-a pus câteva întrebari: daca am fost în Rusia ca luptator si daca am fost decorat. Am raspuns afirmativ, constatând ca-mi cunostea bine dosarul.

Apoi m-a întrebat cum am trecut de ancheta si de ce am luat o condamnare atât de mare, întrebare la care am ridicat doar din umeri. Mi-a întins o tigara pe care am refuzat-o, nefiind fumator. Pe birou era un cosulet cu nuci, pe care le crapa cu un briceag; scotea miezul, îl curata si-l mânca. A facut aceasta operatie tot timpul cât am stat de vorba cu el. Mi-a oferit si mie, dar l-am refuzat. La remarca lui ca nu voiam sa manânc de la comunisti si îl refuz ca si cu tigara, i-am raspuns ca asa e.

Ca urmare, atât atmosfera cât si vocabularul s-au schimbat pe loc.

Dupa alte câteva întrebari banale: cu cine stau în celula, cum ma simt, cum este masa, m-a întrebat ce functie avea Oprisan, la care eu i-am raspuns ca el trebuie sa stie mai bine ca mine. A schimbat tonul: „He! He! Stai cu sefi mari, Mustata”. Iar la întrebarea: „Ce discutati, Mustata?” I-am raspuns ca despre femei.

– Discutati si voi, legionarii, despre femei?

– Da, câteodata.

– Altceva nu mai discutati?

– Ba da! Amintiri din facultate.

– Ah! Am uitat ca sunteti studenti!

La întrebarea daca stiam câti studenti erau în închisoare, i-am raspuns ca eu nu sunt directorul închisorii ca sa stiu. Dar pe sectia unde eram eu? a continuat el. A urmat acelasi raspuns negativ din partea mea, spre revolta lui oarecum retinuta.

– Dar nu v-a lasat gardianul sa va întâlniti la WC?

Întrebare la care nu i-am mai raspuns. Mi-am dat seama ca stia ce se petrecea pe sectie. Presupunerea mea, ca nu întâmplator ne-au lasat sa ne întâlnim la WC, era adevarata: facea parte din planul lor.

M-a întrebat apoi daca am scris acasa, si la raspunsul meu afirmativ a facut remarca insidioasa ca ne-au facut înlesniri. I-am replicat:

– Nu au fost înlesniri, domnule anchetator!

– Nu sunt anchetator!

Aceasta afirmatie mi-a dat de gândit. Dupa modul cum punea întrebarile si cum îmi urmarea mimica, am fost convins ca era un politist versat si cunoscator al psihologiei relatiei anchetator-anchetat. Vocabularul si întrebarile cumpanite tradau faptul ca nu era un politist oarecare. Înclin sa cred si acum ca a fost unul din sefii mari, care cunostea planul de desfasurare a demascarilor, iar prezenta lui la Pitesti nu era întâmplatoare. S-ar putea sa fi fost Nicolski. În nici un caz n-a fost Zeller, pentru ca pe acela l-am cunoscut mai târziu la Pitesti.

Dupa ce si-a dat seama ca discutia cu mine nu ducea la nici un rezultat, m-a atacat frontal:

– Mai, banditule! (cuvânt care mi-a ramas si acum în urechi) Tu ai impresia ca ma duci pe mine, de-mi raspunzi asa? Tu nu stii unde te afli? Tu stii cine sunt eu? Aceasta expresie i-a scapat; am mai întâlnit-o la comunistii care voiau sa intimideze si sa-si dea importanta. I-am raspuns ca nici nu ma interesa, fapt care l-a enervat mult.

– Ba, banditule! Eu va cunosc pâna în pânzele albe si stiu ce este în capul vostru de banditi!

N-am raspuns. Eram convins ca era la curent cu doctrina legionara si cu modul nostru de a fi, al relatiilor dintre noi. Într-un cuvânt, individul ne cunostea pe noi, în timp ce noi nu-i cunosteam pe ei. Dupa cele afirmate însa în legatura cu noi, am început sa fiu mai retinut si mai atent la întrebari si raspunsuri. Voia sa ma provoace, amintindu-mi de unele greseli din trecutul nostru, pentru ca astfel sa ma faca sa vorbesc.

Vazând ca nu mai scoate nici un raspuns de la mine, a schimbat tonul:

– În închisoarea aceasta, voi banditilor, sunteti la ora aceasta în jur de 80% si cautati sa-i convertiti si pe ceilalti, atragându-i în tabara voastra ca sa-i faceti legionari.

I-am raspuns cu un „nu” categoric.

– Cum nu? mi-a raspuns el. Ce ai facut cu Petrovanu si Negrescu?

– Cu acesti tineri am discutat numai probleme de conceptie crestina, pentru ca eu sunt crestin.

Auzind ca sunt crestin, a revenit cu întrebarea:

– Esti medicinist, cum poti crede în lucruri care nu se vad?

– Sunt atâtea care nu se vad si totusi exista. De pilda mintea, gândul, pe care dumneavoastra nu le puteti vedea si totusi vreti sa ni le cunoasteti.

– O sa va stiu si gândurile, replica el.

Rog cititorul sa retina aceasta afirmatie la care voi mai reveni. Înca un argument ca se pregatea ceva.

Am reluat discutia spunându-i ca notiunea de credinta este un concept care opereaza acolo unde cunoasterea fizica cu metodele ei nu poate patrunde. A abatut discutia de la aceasta tema.

La întrebarea lui, daca mai sunt legionar, i-am raspuns printr-o alta întrebare:

– Pentru ce am fost condamnat, nu ca legionar? Dumneavoastra stiti acest lucru?

– Dar s-ar putea sa nu mai fii, accentua el.

– Nu se poate, i-am raspuns eu. La care el mi-a taiat-o net:

– O sa traim si o sa vedem.

Iarasi, afirmatii care ma îndreptateau sa banuiesc ca era pus la cale ceva ce trebuia sa se întâmple neaparat.

Dialogul continua:

– S-ar putea sa nu mai fii legionar!

– Adica cum sa nu mai fiu, daca sunt?

– Nu te grabi, s-ar putea sa vina timpul!

Deci, certitudinea ca acel ceva va veni sigur. Afirmatia „s-ar putea sa nu mai fii legionar”, m-a dus cu gândul la reeducarea de la Suceava, pe care trebuia sa o acceptam cu sila. Era însa o discutie cu totul straina de ceea ce voia el sa afle de la mine.

– Ai sa poti rezista 15 ani în închisoare, continua el, pentru ca regimul alimentar pe care-l aveti acum n-o sa va dea posibilitati sa terminati toata pedeapsa?

– Au fost sfinti care au trait 40 de ani în pustiu, mâncând un posmag pe zi si o cana cu apa si nu au murit. Dimpotriva, erau perfect sanatosi si la trup si la minte, dovada ca au scris ceea ce au scris. Asa o sa traim si noi.

– Sfintii erau în pustiu, dar voi sunteti în mâna noastra.

Vazând ca discutia nu avea nici un sens, a atacat direct.

– Ma banditilor! Tu uita-te aici la mine, de beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem.

Cu asta, a spus totul. Si azi îmi rasuna în urechi si n-am s-o uit cât voi mai putea gândi. Ne astepta constrângerea prin violenta, izvorâta din cea mai diabolica ura. Nici azi nu stiu daca aceasta afirmatie a fost scapata sau spusa cu intentie, ca sa ma faca pe mine sa înteleg ca soarta noastra era în mâinile lor.

– Nu este metal care sa nu se topeasca atunci când îl pui la temperatura lui de topire, a adaugat el.

În semn de încheiere mi-a spus:

– Vezi, ca o sa-ti barbieresc mustata!

– Când n-o sa mai fie voie, o voi barbieri singur!

– Avem metode sa facem din voi tot ce vrem noi!

– În ceea ce priveste trupul, sufletul însa este inabordabil.

– Pentru noi, ateii, este abordabil, pentru ca tine de trup!

– Tine de trup, dar este de esenta divina!

– Asta s-o crezi tu!

Discutia a luat apoi sfârsit cu afirmatia urmatoare:

– Banditule, în problema voastra noi ne tinem de cuvânt.

Putin iritat, i-am raspuns pe un ton ofensator:

– Adica cum?

– Ai sa vezi cum! De beton armat sa fiti si tot o sa va muiem...

Cu aceasta amenintare discutia a luat sfârsit. Am plecat fara sa dau buna ziua.

Am iesit din biroul de ancheta (o simpla celula) si am plecat încet, fara sa fiu însotit de cineva, pâna la usa închisorii.

*

Erau de retinut acele afirmatii ale anchetatorului, pentru ca nu fusesera rostite întâmplator, ci erau de fapt esenta planului facut de comunisti pentru nimicirea Miscarii Legionare.

Aflând aceste amenintari, s-a nascut între noi un mare semn de întrebare. L-am rugat pe Oprisan sa le judece cu puterea lui de analiza si sa ne spuna daca ar putea deduce din ele ceea ce ne astepta. Pe atunci nu cunosteam înca pedagogia bâtei a lui Macarenko si nu banuiam ca aceste amenintari se refereau la metoda pe care ne-o vor aplica comunistii, nu atât ca sa capitulam, ci ca sa fim distrusi. De unde sa banuim ca cea mai barbara violenta va fi folosita împotriva noastra si ca aceasta violenta va fi exercitata la început numai de Turcanu cu înca cinci detinuti, sustinuti de administratia închisorii.

Planul cu metodele lui Macarenko a fost încredintat lui Turcanu pentru ca numai el s-a angajat la îndeplinirea si executia lui pâna în cele mai mici amanunte. Cei care, la rândul lor, îl primisera de la consilierii rusi – bineînteles cu asentimentul conducatorilor comunisti români – si l-au dus la îndeplinire, au fost: generalul Nicolski, colonelul Zeller (pe care l-am cunoscut personal) si Turcanu. Cei doi din urma au sfârsit asa cum am relatat; doar Nicolski se mai afla în viata. Oficial însa, comunistii au actionat o singura data: la 10 decembrie 1949. Dupa aceea, unealta oarba, care le-a aplicat metodele si le-a dus la îndeplinire planul, a fost Turcanu.

Dupa relatarea mea, Oprisan ne-a cerut un timp de gândire. Ne-a spus sa fim atenti si calmi.

Astfel, din toti camarazii de pe sectia de munca silnica a etajului doi, eu am fost ales sa-mi bat capul cu declaratiile facute de anchetatorul meu. Probabil pentru ca stateam în aceeasi celula cu Oprisan. Peste câteva zile, datorita lui nea Florica gardianul, am putut comunica tuturor camarazilor de pe sectia noastra cele petrecute. Nu stiu daca au mai fost si alti camarazi la ancheta, ca mine, dar declaratia de razboi fusese facuta: „De beton armat sa fiti si tot o sa va muiem”.

Oprisan ne-a spus asa: „Dragi camarazi si prieteni, voi stiti bine, Corneliu Codreanu a început primul la noi lupta împotriva comunismului. De aceea, cei care-l urmam si ne-am înrolat în lupta lui, trebuie sa fim pregatiti – nu fizic, pentru ca nu vom putea, ci spiritual – pentru cea mai grea lupta pe care comunismul ne-o pune în fata. Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred ca va fi metoda violentei, cautând sa distruga în noi credinta, unirea, fratia si camaraderia”.

Oprisan, ca si noi dealtfel, n-a banuit însa ca violenta va fi exercitata de unii din camarazii nostri, folositi ca instrumente oarbe de cei care facusera planul.

Dupa acea ancheta am fost cuprins de o neliniste asemanatoare celei a calatorului care vede la orizont declansarea unei furtuni, careia nu-i cunoaste puterea de distrugere, dar pe care o asteapta îngrozit.

Dupa transmiterea pe sectie a celor spuse, multi dintre camarazi au cerut explicatii si lamuriri. Oprisan însa le-a spus: „Fiti pregatiti pentru lupta care se va da în mlastina disperarii. Fiecare va iesi din înclestarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lunga durata si cine va avea taria si rabdarea, convins fiind ca ea este dreapta, se va prabusi si iar se va ridica. Astfel ca nu ne mai ramâne decât sa ne ascutim sabiile duhovnicesti ale dragostei, ale unirii si ale camaraderiei”.

*

Pe la începutul lui decembrie 1949, gardianul de pe sectie a trecut din celula în celula si ne-a spus sa facem curat, caci va veni o inspectie a M.A.I.-ului, de la Bucuresti. Într-adevar, dupa vreo doua zile, pâna în prânz, nea Florica ne-a anuntat ca inspectia era pe celular si va trece si pe la noi.

Abia terminase gardianul sa ne previna, ca si ajunsesera la sectia noastra: erau doi ministri adjuncti ai lui Teohari Georgescu.

Regulamentul închisorii prevedea ca, atât la închidere cât si la deschidere, dimineata si seara, cel care era de serviciu pe celula trebuia sa se alinieze lânga usa în pozitia de drepti si sa dea raportul ca la armata. De serviciu ma nimerisem chiar eu.

Când s-a deschis usa, în pragul ei a aparut directorul Dumitrescu împreuna cu ministrii adjuncti Jianu si Dulgheru. Nu aveam altceva de facut decât sa dau clasicul raport: „Domnule ministru, celula nr. 18, cu patru detinuti, la ordinul dumneavoastra”. Cum purtam mustata, ministrul nici n-a ascultat raportul meu, ci s-a legat de mine, întrebându-l pe director cine a dat voie detinutilor sa poarte mustata. Acesta, pretextând ca nu primise ordin în acest sens, a dat pe loc ordinul ca începând de a doua zi sa fie rase mustatile.

Dupa ce s-a închis usa, eu am ramas în dosul ei si am auzit fara sa vreau discutia dintre ministri si director: „Mai Dumitrescule, ce faceti cu astia, îi omorâti?” La care Dumitrescu raspunde: „Acesta este ordinul, tovarase ministru!”

Am fost convins ca s-a vorbit tare intentionat, ca sa auzim noi, cei din celula. Într-adevar, ca aspect fizic aratam ca niste cadavre, iar în celula peretele de sub geam era numai mucegai. Timpul era rece, iar noi obligati sa spalam dusumeaua de trei ori pe saptamâna. Din cauza frigului de la geam si a vaporilor de apa de la dusumea aparuse mucegaiul, celula aratând ca un mormânt mucegait.

Se apropia ziua de 10 decembrie, pe care studentimea o sarbatorea în România veche. Vizita celor doi ministri nu fusese întâmplatoare.