PITESTI (2)

10 decembrie 1949

Iata începutul demascarilor de la Pitesti

A circulat zvonul, în preajma demascarilor, cu o zi–doua înainte de începerea lor, ca în noaptea de 10 decembrie Turcanu Eugen, Popa Alexandru, zis Tanu, Martinus, Cantemir si înca alti trei al caror nume nu l-am aflat, au fost scosi din închisoare si dusi într-un zavoi de pe malul Argesului, unde li s-a spus ca în acea noapte vor forma echipa care îi va împusca pe toti sefii legionari din închisoarea Pitesti. Întrebati daca sunt de acord, au raspuns toti ca sunt gata pentru aceasta fapta.

Au fost dusi apoi la locul unde trebuia sa aiba loc executia, li s-au distribuit arme si gloante, asteptând sa vina victimele. Cei care au regizat aceasta înscenare au fost convinsi ca Turcanu si echipa lui erau hotarâti sa execute orice ordin pe care l-ar fi primit. Primul pas era facut; nu mai ramânea decât ca unealta pregatita sa înceapa executarea planului.

Înainte de 10 decembrie au fost adusi în camera „4 spital", de care am mai amintit, în jur de 30 de studenti, dintre vârfuri, majoritatea legionari, precum si grupul lui Turcanu: Popa Tanu, Martinus, Livinschi, Leonida, Prisacaru, Cantemir, Virgil Bordeianu si câtiva elevi de la Câmpulung Moldovenesc. Turcanu si grupul lui nu s-au descoperit ca ar fi fost reeducati, dimpotriva, îl bârfeau pe Bogdanovici si pe cei care aderasera la reeducarea de la Suceava, cu intentia de a-i trage de limba pe cei din camera, ca sa vada în ce ape se scaldau.

Cum totul era regizat, Turcanu a provocat un scandal si a început încaierarea între grupul lui si ceilalti studenti. În timpul încaierarii s-a spart un geam. Acesta era semnalul pentru administratie sa intervina. S-a batut la usa si în momentul urmator, directorul Dumitrescu si locotenentul Marina, cu vreo 30 de gardieni, au patruns în camera. Directorul si ofiterul politic Marina au tras cu pistoalele în tavan, iar gardienii, cu ciomege, vine de bou si centiroane, s-au napustit asupra studentilor sa-i faca una cu pamântul.

Nu se mai stia daca erau oameni vii sau cadavre. N-a fost de ajuns atât, ci au fost scosi cei nereeducati pe coridor, iar grupul lui Turcanu si gardienii au început din nou sa-i bata atât de crunt, ca nu erau decât balti de sânge pe jos.

Studentii legionari, alesi dintre vârfuri, au fost dusi apoi în celulele mortii de pe capul T-ului si chinuiti de Turcanu, peste un an de zile, cu cele mai cumplite si salbatice torturi.

Iata câteva nume dintre acesti martiri: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Popescu Aristotel, Pavaloaia Constantin, Patrascanu Nuti, Caziuc, Voinea Octavian, Soltuz Laurentiu, Juberian, Parizianu Gheorghe, Strachinariu Constantin, Dan Lucinescu etc. Asa se explica prabusirea acestor camarazi, cu exceptia lui Parizianu. Ei nu pot fi judecati: când acuzi pe cineva, trebuie sa te situezi în pozitia lui, iar când este vorba de tortura, sa marturisesti cinstit daca ai fi putut suporta supliciul pe care l-a suportat cel pe care îti arogi dreptul sa-l judeci.

Începând cu aceasta data, directorul Dumitrescu si Marina nu si-au mai exercitat rolul; cel care conducea închisoarea era Turcanu. El avea dublura cheilor de la toate camerele si celulele închisorii. L-am vazut de zeci de ori, cu smocul de chei în mâna, autoritar si temut, bagând groaza pâna si în gardieni.

Demascarea de la Pitesti a durat de la 10 decembrie 1949 pâna în luna septembrie 1951. Acesti tineri care au fost izolati, numai Dumnezeu stie ce suferinte au îndurat, luându-li-se si posibilitatea de a se sinucide.

Din 10 decembrie 1949, administratia si gardienii din închisoarea Pitesti au disparut de pe scena. Singurul actor care a jucat piesa a fost Turcanu. Numai el încuia si descuia, numai el dadea ordine gardienilor. El si stapânii lui, generalul Nicolski si colonelul Zeller. Nimic nu se misca, fara ca acestia sa stie ce se petrece. În noaptea de 10 decembrie 1949, multi dintre noi, de pe celelalte sectii, am auzit zgomote, dar n-am putut întelege ce se întâmpla.

Pe la sfârsitul lui decembrie, au fost adusi în celula 18 Grigoras Ion si colegul meu de facultate, Lunguleac Ion.

Când a venit în celula, nu stiam ca acesta din urma acceptase, de buna voie, reeducarea de la Suceava. Pentru ca-l stiam suferind de maladia lui Basedow, ma gândeam totusi ca era în stare de orice ticalosie, ceea ce s-a si vazut de altfel, mai târziu.

Daca judecam însa din punct de vedere fiziologic, Lunguleac nu avea nici o vina. El, saracul, pentru o gamela de arpacas, facea orice i s-ar fi cerut.

Când a intrat în celula, l-am banuit ca era trimis special sa vada ce spunea Oprisan. De aceea, i-am pus în garda pe Oprisan si pe Sandu Munteanu, sa nu mai discute nici o problema în legatura cu Miscarea Legionara. Iosub, care era prieten cu Lunguleac, l-a primit în pat si era singurul care vorbea cu el. Lunguleac încerca sa-l traga de limba, doar-doar o afla ceva.

Craciunul lui 1949, spre deosebire de cel din 1948, a fost trist si viciat de prezenta lui Lunguleac. În seara de Craciun s-au cântat câteva colinde de catre Sandu Munteanu, Grigoras si Iosub; ei aveau voce frumoasa. Printre altele, au cântat si colindul lui Radu Gyr, pe melodia „O, ce veste minunata”. Acest colind, cântat în conditiile pentru care a fost facut, era atât de înduiosator, ca-ti dadeau lacrimile.

Anul Nou 1950 l-am petrecut, de asemenea, cu strângere de inima; duhul satanei, care stapânea închisoarea Pitesti, întretinea o atmosfera de groaza.

Pe la sfârsitul lui ianuarie, Lunguleac a fost scos de mai multe ori din celula pentru câteva ore. Când se întorcea în celula, nu spunea unde a fost. Din momentul acela mi-am dat seama ca era turnator, fapt care i-a creat printre noi o atmosfera insuportabila. Nimeni nu mai discuta cu el, nici chiar Iosub, care-i era prieten. Lunguleac nu era rau din fire, dar boala care-l rodea îl împingea sa faca orice blestematie. Cât am stat în închisoare, nu am întâlnit alt detinut politic care sa suporte atât de greu foamea. Era, pur si simplu, înnebunit de foame.

Pe la jumatatea lui ianuarie, Lunguleac a fost scos din celula. Dupa plecarea lui, am respirat cu totii usurati, iar în celula s-a restabilit calmul si armonia.

Eram atât de slabiti, mai ales Oprisan, ca ma întrebam cum mai avea energie sa se miste, atunci când îsi tinea prelegerile de istoria filozofiei.

Pe lânga foamea ce ne rodea, mai era si frigul, pentru ca doar seara ni se dadea un pic de caldura.

Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 – martie 1950, era lipsa totala de informatii, constatare pe care am facut-o dupa ce unii camarazi din sectia noastra de munca silnica, cu condamnari mari, au disparut de pe sectie; nici macar nu banuiam unde erau dusi.

În martie, Oprisan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a vorbit de Nae Ionescu si de scoala filozofica româneasca si a promis sa tina si un curs de filozofia culturii.

Demascarea. Camera 2 parter

Tin sa spun ca la Pitesti si Gherla nu s-a pus niciodata problema reeducarii care, oficial, nu se facea cu bâta si cu cele mai groaznice torturi, ci prin mijloace pasnice, prin cuvânt si convingere, prin argumente rationale. De fapt, pe comunisti nu i-a interesat si nu au cautat niciodata sa faca reeducarea adversarilor, ci doar sa se foloseasca de ei si sa-i compromita. Ei nu erau adeptii reeducarii dusmanilor, pentru ca ideologia lor se baza pe teroare, ura si minciuna.

Prin demascare, ei n-au cautat altceva decât continuarea anchetei, dar nu prin agramatii si neispravitii pe care-i angajasera în Securitate când au înfiintat-o, la începutul anului 1949, ci prin detinutii însisi. Astfel Nicolski, prin Turcanu si ajutoarele lui, a aplicat cele mai groaznice torturi ca sa declari tot ceea ce stii, si ce nu stii, despre tine si despre altii, convinsi fiind ca la anchete se spusese foarte putin.

Rafuiala a fost numai cu tineretul legionar. Numai acesta a fost vizat în planul lor, nu un altul, neorganizat. Ceilalti tineri care au fost arestati, au fost cazuri individuale. Comunistii cunosteau bine organizarea si activitatea tineretului legionar printre studenti si elevi.

Ce tineret, al altor grupari politice, a fost, din punct de vedere numeric si al organizarii, comparabil cu tineretul legionar? Nu avea cine sa se opuna comunismului, cum s-a opus acest tineret, platind lupta cu cei morti prin torturi, cu cei ce au ales sinuciderea pentru a ramâne integri, cu rezistenta dusa pâna la jertfa suprema.

Îmi permit sa-l întreb pe domnul Ierunca, daca stie dânsul câti morti, nebuni si sinucigasi au fost acolo din rândurile tinerilor nelegionari? Eu stiu, el scrie din auzite.

Daca n-ar fi fost tineretul legionar în închisoare, nici demascarea n-ar fi avut loc. Au fost dintre aceia care n-au luat nici o singura palma si au spus totul, trecând de partea lui Turcanu si Popa Tanu. Îi stim pe toti.

Comunistii lui Stalin, oculta internationala, precum si cea nationala, ne cunosteau prea bine si nu erau deloc de acord cu conceptia noastra. De aceea au vrut sa ne distruga. Miscarea Legionara îsi are originea în conceptia crestina despre lume si viata si, atât timp cât va dainui Biserica Crestina pe pamânt, atât va dainui si Miscarea Legionara. Ea a voit sa transpuna conceptia crestina în politica, baza relatiilor dintre oameni constituind-o dragostea, onoarea, unirea si buna convietuire.

Miscarea Legionara a vrut sa creeze un tip de om crestin, de felul lui Mota, care în toate manifestarile si actiunile sale sa nu faca decât ceea ce-i place lui Dumnezeu. Ea a luat nastere si a pornit de la Icoana. „Am iubit pe Hristos si am mers bucuros la moarte pentru El”, marturisea Mota, pe drumul jertfei de sine.

Miscarea Legionara îsi propune iubirea de neam si semeni, aceasta neînsemnând însa ura pentru alte neamuri, neamul ramânând, în conceptia ei, unitatea de baza a comunitatilor umane.

Dumnezeu a lasat neamurile ca entitati sociale. Daca n-ar fi asa, El n-ar fi ales un neam în sânul caruia sa Se întrupeze. Noi, oamenii, am fost creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; de aceea trebuie sa-L iubim, sa pazim poruncile Lui, sa-I facem voia si ce-I este placut, sa ne iubim unii pe altii, sa traim în pace, în armonie, în întelegere si într-ajutorare reciproca. Ce este mai placut lui Dumnezeu decât iubirea între frati, întelegerea si pacea dintre ei?

În concluzie, nimeni si nimic în lumea aceasta nu ma va putea convinge ca, daca n-ar fi fost tineretul legionar în închisori, comunistii ar fi recurs vreodata la demascari. Ei stiau ca singura conceptie organizata si disciplinata, care li se opunea cu toata taria, era aceea a Miscarii Legionare.

Comunistii urmareau totodata ca sa renuntam la credinta în Dumnezeu si la conceptia crestina despre lume si viata. E de remarcat faptul ca majoritatea tinerilor nelegionari pe care i-am întâlnit si i-am cunoscut în închisoare erau, fie atei, fie indiferenti fata de credinta.

Se mai urmarea si scoaterea din inima tinerilor legionari a mitului despre Capitan si Legiune, si apoi declararea în fata camarazilor ca nu esti legionar, aducând cele mai grave injurii Capitanului, Legiunii si sefilor legionari, deci: discreditarea ta în ce privea conceptia politica. Nici semanarea discordiei între legionari si neîncrederea unuia în celalalt nu erau neglijate. La fel, neîncrederea în tine si în posibilitatile tale intelectuale si morale.

Apoi, se urmarea scoaterea din constiinta a mitului luptatorului legionar; distrugerea personalitatii în ceea ce avea omul mai bun în el; folosirea tinerilor legionari ca turnatori, atât în închisori, cât si în afara lor; transformarea prin tortura a fiecarui tânar legionar în asa hal, încât sa-l faca din victima tortionar.

Acesta a fost planul comunistilor aplicat prin demascarile de la Pitesti si Gherla.

Si iarasi o întrebare: ar putea un om, o colectivitate umana sau o familie sa traiasca sau sa existe fara încredere reciproca?

Comunistii au actionat nu asupra trupului ci, prin el, asupra sufletului, asupra constiintei omului. De aceea sustin si voi sustine cu tarie si convingere ca drama de la Pitesti si Gherla a fost una aparte.

Dupa ce voi termina de marturisit faptele traite, vazute si auzite de mine si de camarazii mei, voi încerca, pe cât îmi va fi cu putinta, sa spun care dintre toate aceste obiective prezentate mai sus au fost atinse si înfaptuite de comunisti.

Metoda folosita în demascari, în ceea ce priveste tortura fizica, a fost luata din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolsevic Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu detinutii de drept comun; metoda diabolica de tortura sufleteasca a fost elaborata si pusa la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite si internationale. Esenta acestei metode era: bataia, tortura continua, neîncetata, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia sa stie când va lua sfârsit aceasta tortura. Malraux facea remarca, în scrierile lui, ca nici un om nu poate rezista unei torturi neîncetate si prelungite, fara termen si fara nadejdea unui sfârsit.

*

Pe la jumatatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi scosi din celula 18 si transferati în camera 2 parter, camaradul nostru Iosub Mihai, un tânar curat ca o fecioara, a avut câteva nopti la rând mai multe cosmaruri care ne-au dat de gândit.

Visa numai tineri legionari omorându-se între ei, sânge, reprosuri, tineri fugind unii de altii si, ceea ce era mai îngrijorator, faptul ca noi, cei din celula 18, luam parte la aceste actiuni, în special el însusi, eu si camaradul Oprisan. Timp de câteva zile la rând, dimineata, ne povestea aceste vise si cosmaruri si, mai mult decât atât, ne spunea ca are niste presimtiri tot atât de sumbre cum le avusese la Iasi înainte de moartea mamei lui. Era convins ca se va întâmpla ceva iesit din comun si cu el si cu alti camarazi de-ai lui.

Presimtirile lui, datorita curatiei sale sufletesti, aveau sa se adevereasca întocmai, ca si acelea ale mamei lui, facute de dânsa cu o zi sau doua înainte de a muri, când le-a spus surorilor lui urmatoarele: „Dragele mamei, voi spuneati ca Mihai se va face doctor, dar el nu se va face niciodata doctor”. Si într-adevar, Mihai Iosub n-a ajuns doctor, pentru ca a fost ucis la Pitesti.

Din cauza celor întâmplate ulterior n-am retinut ziua când am fost scosi din celula.

Într-o dimineata, nea Florica, gardianul nostru, a deschis usa celulei si cu o lista în mâna a citit cu glas înabusit – parca stia el ceva – urmatoarele nume: Oprisan Constantin, Bordeianu Dumitru si Iosub Mihai. „Faceti-va bagajul, ca sunteti dusi în alta parte!” N-am priceput atunci de ce nea Florica era atât de abatut, de parca mergeam la înmormântare. Ne-am facut bagajul si ne-am îmbratisat în lacrimi cu cei doi care ramâneau, Sandu Munteanu si Ion Grigoras. În timp ce-mi faceam bagajul, parca un cutit mi-a strapuns inima si m-a cuprins o stare de frica pe care n-o mai avusesem. Ne-am facut toti trei cruce si am iesit din celula. Am întors capul sa-l vad pe Iosub, care mergea în urma mea, si am vazut pe fata lui groaza.

Am fost dusi pe scara de la coada T-ului, pe unde eram scosi la aer, si am fost opriti în fata camerei nr. 2 de la parter. Si acum, când scriu si-mi amintesc, ma cuprinde o groaza de parca as intra iar în camera aceea.

De acolo se vedea prin plasa de sârma pâna la etajul trei. Nu se auzea nici un zgomot si nici o miscare.

Cum stateam lânga usa, a venit gardianul de pe acea sectie sa ne ia în primire de la nea Florica. Dupa putin, au fost adusi si Ion Munteanu, absolvent al Facultatii de Medicina din Iasi, originar din Oravita, si Comsa Ieronim, student al aceleiasi facultati, originar din Sinaia; acesta avusese functie în F.D.C. din Moldova. Amândoi erau cu condamnari mari. Ne-am îmbratisat, întrebându-ne de ce fusesem oare adusi acolo.

Stiam ca aceasta camera era încapatoare si cei condamnati la munca silnica cu ani multi nu stateau în camere, ci numai în celule. Camerele erau locuite de cei cu condamnari mici si corectionale. A venit apoi un alt gardian cu cheia, s-a uitat pe o lista si ne-a identificat pe toti înainte de a ne invita sa intram.

Îmi amintesc ca era într-o sâmbata si, fara sa vreau, mi-a venit în minte ca sâmbata era si ziua în care au început demascarile. Si azi ma simt cuprins de un fior de groaza când ma gândesc la aceasta si parca as trai frica mortii.

Cum am intrat, de la prima vedere am întâlnit figuri cunoscute, iar cel despre care aveam sa aflam peste câteva ore ce rol avea în camera, ne-a spus cu glas mieros: „Luati loc pe ciment în colt, lânga geam, si va puneti bagajele acolo pâna ce vom aranja cu paturile”.

Pe Ion Munteanu atunci îl cunoscusem, dar auzisem multe lucruri frumoase despre el; ceea ce îl caracteriza, pe lânga inteligenta, era o corectitudine dusa pâna la exces. A facut greseala sa-l întrebe pe cel ce ni se adresase: „Dumneata esti seful camerei?” si acesta i-a raspuns afirmativ. Nu era altul decât Prisacaru, coleg de an la Facultatea de Agronomie din Iasi cu Popa Alexandru, unul dintre cei care aderasera de buna voie la reeducarea de la Suceava, din grupul celor sase pregatiti pentru executarea tinerilor legionari si care luasera parte la cele întâmplate în camera 4 spital.

Printre cei din camera i-am observat si pe Virgil Bordeianu si pe Cantemir. Pe acestia îi cunosteam din libertate. Mai cunosteam câteva figuri de elevi din Câmpulung. Unii dintre elevii de la Câmpulung si Suceava aderasera la reeducarea din acest ultim oras si, în loc sa fie dusi direct la Târgsor, fusesera adusi la Pitesti, prin Jilava.

Elevii adusi la Pitesti odata cu Turcanu, pe care i-am întâlnit la camera 2 parter, trebuiau sa asiste si sa se initieze, pentru ca apoi, la începutul primaverii, unii sa fie trimisi la Târgsor sa faca si acolo demascari printre elevi, Târgsorul fiind închisoare doar pentru elevi.

Iata înca un argument în convingerea mea ferma ca planul demascarilor a fost pus la punct chiar înainte de arestari. De ce au fost adusi elevi la Pitesti, când aceasta închisoare era destinata în exclusivitate studentilor? Desigur, pentru initierea în metodele folosite în demascare. La data când eu eram în demascari la camera 2 parter, pe aceasta sectie mai erau trei camere – 1, 3 si 4 parter – unde se facea demascarea, si înca patru camere la subsol. În aceste camere, dupa 10 decembrie 1949, s-au pregatit studenti si elevi pentru a fi dusi sa faca demascarile la Târgsor, Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari si Canal.

Datele sunt sigure, fara dubiu, verificate la Aiud si în special în lagarul de la Poarta Alba de catre unii camarazi care au avut condamnari pâna la zece ani. În 1958, când a avut loc cel de-al doilea mare val de arestari, cu ocazia plecarii trupelor sovietice din tara si a intrarii în faza finala a procesului de colectivizare a agriculturii, acesti camarazi si cei ce au luat parte la demascarile de la Pitesti, Gherla, Târgsor, Canal, au fost internati în lagarul de la Poarta Alba, din Delta Dunarii.

Cum stateam în colt, pe bagaj, Oprisan m-a chemat lânga el si m-a întrebat în soapta daca cunosc pe cineva din aceasta camera. I-am raspuns afirmativ si i-am dat si nume. M-a întrebat apoi daca era vreunul care a acceptat reeducarea la Suceava. I-am aratat pe cei trei care stateau pe patul de lânga perete si vorbeau între ei; le-am dat si numele. Atunci Oprisan mi-a soptit: „Dragul meu, aici se întâmpla ceva groaznic. Uita-te la ce se vede pe fetele acestor tineri”. M-am uitat cu atentie: într-adevar, Oprisan avea dreptate. În acel moment, m-a cuprins frica.

Dupa discutia cu Oprisan, a venit la mine Virgil Bordeianu (o coincidenta de nume; nu eram rude, dar eram din acelasi judet si ne cunoscuseram la Iasi) prietenos, ca atunci când ne întâlneam în libertate. M-a întrebat ce mai fac, daca sunt sanatos si cum mai gândesc. I-am spus ca sunt sanatos si ca gândesc asa cum stia si el. Ceea ce m-a surprins a fost ca, desi a dat mâna cu mine, nu m-a îmbratisat ca de obicei.

Tot în acest timp, Iosub Mihai s-a dus printre paturi si, spre surprinderea lui, pe un pat de jos l-a descoperit pe Gioga Parizianu (eroul etuvei de la anchetele de la Suceava), înfasurat într-un cearceaf ud. I se vedea numai capul umflat si vânat. Când Iosub l-a întrebat ce face, Gioga, abia putând deschide gura, i-a spus: „Mihai, du-te de aici".

Iosub a venit la mine si mi-a povestit tremurând cum Gioga, Strachinaru si alti camarazi, vreo doisprezece insi schiloditi, erau înveliti în cearceafuri ude, în aceeasi situatie cu Gioga. Iosub a continuat, spunându-mi: „Frate, ce se întâmpla aici? Ti-o repet, am presimtiri îngrozitoare”.

Munteanu, auzind discutia noastra, s-a sculat de la locul lui sa se duca printre paturi, sa vada daca cunoaste pe cineva de la Cluj. A întâlnit pe câtiva, dar n-au stat de vorba cu el. Întorcându-se la locul lui, ni s-a adresat apoi mie si lui Oprisan: „Ce-i în camera aceasta, domnule? Ma îngrozeste atmosfera de aici!”

Comsa, care lucrase în cadrul F.D.C., s-a dus si el printre paturi si a recunoscut mai multi elevi de la liceele din Câmpulung, Suceava si Radauti, cu care lucrase. Acestia l-au înconjurat cu caldura, recunoscându-l ca sef, si i-au pus tot felul de întrebari. Dar când i-a vazut pe Strachinaru si Lates, fostele lui ajutoare, înveliti în cearceafuri, parca ceva l-a retinut sa le raspunda si s-a întors imediat la grupul nostru de lânga geam.

În fata acestui spectacol si a atmosferei ce domnea, nu-ti puteai da seama ce se întâmpla. Intuiai mai degraba ca se pregatea apropierea unei naprasnice furtuni.

Noi, cei cinci nou veniti în camera, fusesem asezati într-un loc unde am remarcat ca nimeni nu ne privea. Eram însa convinsi ca toti cei din camera fusesera informati cine eram.

Zavorul se deschise apoi cu zgomot si doi detinuti de drept comun lasara hârdaul cu mâncare la usa. Dupa aceea, gardianul ceru sa vina unul sa ia turtoiul, un fel de turta facuta din faina de porumb, muiata în apa si coapta în cuptor. Cel care a luat turtoiul de pe coridor si l-a împartit, pentru noi, cei cinci, a ales cele mai mici bucati.

Spre surprinderea noastra, hârdaul cu mâncare, care de obicei ramânea în usa celulei, a fost introdus în camera unde, lucru bizar, nu gardianul împartea mâncarea, ci un detinut din camera. Am observat ca Prisacaru asista la împartirea mesei, adresându-se celor din camera cu autoritate: „Veniti în ordinea pe care am stabilit-o eu!” Iar catre noi: „Voi, astia cinci, o sa primiti masa dupa ce vor mânca toti cei din camera. Asteptati lânga usa!”

Ne-am sculat si ne-am dus lânga usa, asezându-ne în rând. Primul a fost Ion Munteanu care, cu corectitudinea lui obisnuita, observând ca pentru unii polonicul radea fundul hârdaului cu ce era mai gros, iar altora le ajungea doar apa chioara de deasupra, i-a atras atentia celui ce împartea masa ca nu o face corect. Prisacaru, care observa scena, i-a raspuns: „Nu te intereseaza pe tine”. Munteanu, care era un tânar cu mult bun simt, i-a replicat: „Te rog sa te porti cuviincios si civilizat”, la care Prisacaru i-a raspuns brutal: „Ai sa vezi îndata cât de civilizat sunt eu!”

Nu aveam asternut, cimentul era gol, iar noi eram asezati pe bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâncam, simteam parca ceva nevazut, facând rotocoale prin camera.

N-a trecut nici o jumatate de ora de când am terminat masa, ca Prisacaru, Cantemir si Virgil Bordeianu s-au apropiat de coltul nostru si cu un ton martial ne-au apostrofat: „Ba! Voi mai sunteti legionari?” Toti am raspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce sa fim altceva, ca doar pentru asta am fost condamnati!”

Munteanu s-a ridicat si le-a spus: „Dar dumneavoastra nu mai sunteti legionari? Pentru ce ati fost arestati si condamnati, nu ca legionari?” Cei trei au raspuns: „Noi nu mai suntem legionari, banditilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisacaru: „Eu nu sunt detinut de drept comun, ci un detinut politic, legionar. Iar daca dumneavoastra nu mai sunteti legionar, atunci iesiti la raport la director, sa va puna în libertate”.

„Banditule, sare Prisacaru, pe noi o sa ne puna regimul în libertate, iar tu o sa mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replica: „Aceasta nu o stii dumneata, daca eu voi muri în închisoare”.

Soarta le-a fost asa: Prisacaru a cazut victima unei minciuni si a fost executat, desi avea o condamnare mica, iar Munteanu a iesit teafar din închisoare.

De când intrasem în camera si pâna când cei trei s-au apropiat de coltul nostru, Oprisan, cu firea lui meditativa si totdeauna retinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisacaru ni s-a mai adresat o data, întrebându-ne daca mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelasi vocabular, ca de la stapân la argat. Dupa aceea a dat semnalul celor pregatiti de el pentru atac – erau în numar de vreo 30 – si le-a strigat: „Pe ei!"

Din clipa aceea si pâna spre ziua mi-am pierdut cunostinta. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineata în coltul nostru erau numai balti de sânge pe ciment. Niciodata pâna atunci nu-mi pierdusem cunostinta atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morisca si pat din timpul anchetei. Nici atunci si nici acum nu stiu cât ne-au lovit cei 30 de batausi. Mi-amintesc doar ca mi-a venit sa urinez, dar nu am putut sa ma ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci pâna la tineta, si atunci mi-am dat seama ca nu mai puteam misca. Nu ramasese parte din corp care sa nu ma usture si sa nu ma doara. M-am târât înapoi, la locul meu si, pentru ca nu vedeam bine, fata fiindu-mi umflata, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalti camarazi.

Îmi amintesc doar ca se facuse ziua si ca lumina soarelui patrundea în camera. Am deschis ochii si când am vazut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arata nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, fete negre si ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea si hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea sa urlu, era faptul ca izmenele si camasa, din cauza ranilor, se lipisera de corp.

Am încercat sa-mi adun gândurile, sa fac un efort de vointa si sa judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. Îmi amintesc numai ca, atunci când s-a împartit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar daca ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisacaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împartea masa: „Astazi banditii astia nu primesc nimic”.

Dupa ce toti ceilalti au luat masa, iar noi zaceam întinsi pe ciment ca niste cadavre, l-am auzit ca prin vis pe Prisacaru dând din nou semnalul: „Pe ei!”

Si iarasi cei 30 s-au napustit asupra noastra si eu am lesinat. M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coasta, zicându-mi: „Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile sa iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat si am scapat-o, varsând pe jos continutul. Din nou am simtit picioare în coaste si am auzit o voce care striga: „Banditul refuza masa!” Am raspuns ca nu o refuz, dar nu pot tine gamela.

Nu-mi amintesc daca în dupa-amiaza acelei zile bataia s-a repetat. Înclin sa cred ca cei trei, vazând în ce hal ne aflam, s-au temut sa nu moara vreunul dintre noi.

Cimentul fiind rece, parca îmi facea bine, potolindu-mi arsita ce o aveam pe corp. Nu era loc care sa nu ma doara. Sângele închegat si lipit de camasa si izmene plesnea la cea mai mica miscare, provocându-mi usturimi insuportabile. Si atunci am înteles de ce camarazii mei nu se mai miscau.

Cei din „comitet” nu ne-au permis sa punem nici macar o batista uda pe fata.

Dupa câteva zile, am fost luati, sprijiniti de cei din preajma si dusi pe un pat lânga perete, ca sa fim cu fata catre ceilalti. Atunci am aflat ca în camera se formase un comitet din Prisacaru, Cantemir si Virgil Bordeianu si ca ei acceptasera de buna voie sa nu mai fie legionari si sa lupte împotriva acelora care mai sustineau ca sunt înca si ca vor fi pâna la moarte; ca la Pitesti, Turcanu Eugen si nu „banditul” Bogdanovici conducea actiunea de demascare; ca nu de reeducare avea nevoie regimul comunist, ci de distrugerea noastra.

În urma celor întâmplate, Munteanu, care nu mai avea ochelarii, sparti de batausi, cu fata umflata si neagra de vânatai, a mai avut totusi taria si curajul sa-i spuna lui Prisacaru: „Cine ti-a dat dumitale puterea sa faci ce ne-ai facut?” La care Prisacaru i-a raspuns: „Regimul comunist, care are încredere în noi, si ai sa vezi tu ce putere am eu!” S-a dezbracat apoi de haina, a chemat patru gealati care sa-l tina pe Munteanu de mâini si de picioare, ordonând sa i se aduca si un servet ud. L-a dezbracat pe Munteanu, i-a pus servetul ud pe fese si a început sa-l loveasca cu o furie salbatica. Munteanu s-a vaitat de câteva ori, dar pâna la urma n-a mai miscat. Prisacaru le-a spus apoi celor ce-l tineau sa-l arunce în colt, pe ciment.

Atâta barbarie si atâta ura nu se puteau explica. Cum se putea ca unui om care nu ti-a facut nimic, care te-a întrebat civilizat, în loc sa-i raspunzi la întrebare, sa-l lovesti cu atâta cruzime, pâna vezi tâsnind sângele din el?

Dupa aceea, Prisacaru ni s-a adresat noua: „Sa vedeti voi, banditilor, ce putere am eu, pentru ca din cauza voastra, a celor care mai sustineti ca sunteti legionari, ne tine si pe noi regimul la închisoare; dar o sa va aducem noi, banditilor, în stare nu numai sa spuneti ca nu sunteti legionari, ci sa blestemati chiar si ziua în care v-ati nascut”.

O clipa mi-a trecut prin minte ca acum îmi va veni mie rândul. Si de data aceasta am ghicit ca cel care îmi va administra tortura va fi Virgil Bordeianu. Într-adevar, acesta s-a sculat de pe pat, zicându-mi: „Vino, tizule, sa vezi ce prieteni buni suntem noi amândoi si sa vezi cum îti voi administra o îmbratisare pe care nu o vei uita niciodata”. La un semnal, patru matadori m-au întins pe locul unde fusese Munteanu, dupa care, adresându-se celor din camera, Bordeianu spuse: „Uitati-va la banditul acesta, avem acelasi nume, am fost prieteni buni afara si sa vedeti voi cum se îmbratiseaza prietenii”.

Când m-am uitat în camera si i-am vazut pe toti adunati în fata paturilor, afara de cei batuti, pentru prima data mi-a trecut prin minte, fulgerator, un gând si mi-am zis: „Doamne, acestia nu sunt oameni, sunt curat diavoli” . Numai un om posedat de puterea satanei putea sa se arunce asupra ta, cel care pâna ieri îl considerai frate, prieten si camarad bun, fiind în stare sa faci orice pentru binele lui. Parca si azi îl vad pe Virgil cum îsi schimonosise fata semanând perfect cu a unui demon care te îngrozea.

Am observat pe fetele celor din camera aceeasi groaza. Virgil a mai strigat înca o data, ca sa fie bine auzit: „Toata lumea sa fie atenta aici, sa vedeti îmbratisare de prieteni. Atunci o sa va creada si regimul, când cel mai bun prieten al vostru si chiar un frate o sa va faca ceea ce fac eu cu prietenul meu”. Întorcând capul, abia am mai avut puterea sa-i spun: „Ce ti-am facut eu tie, Virgile?” La care el mi-a raspuns: „Stai sa vezi ce mi-ai facut”.

Nu mai puteam rationa, parca traiam un cosmar. Totul mi se parea ireal, iar puterile fizice ma parasisera. În acea clipa mi-a trecut prin minte ce bine ar fi sa mor. Sunt momente în viata când îti doresti moartea din toata inima si moartea nu vine.

Mi s-a pus servetul ud de la brâu în jos. Doar primele lovituri le-am simtit. Dupa aceea n-am mai stiut nici când am fost aruncat pe ciment, nici cât timp a trecut pâna m-am trezit din lesinul în care cazusem. Ceea ce am patimit eu de la Virgil Bordeianu în acea zi, au patimit si ceilalti camarazi ai mei de pe ciment. Când m-am trezit, am vazut ca toti eram desfigurati; trupurile nu le mai simteam; cimentul rece pe care eram întinsi ne facea bine.

*

Îmi amintesc ca în sâmbata care a urmat s-a produs si inevitabila cadere.

Am fost ridicati de pe beton si, sprijiniti, ne-au dus în fata comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisacaru.

L-au întins pe Oprisan, un adevarat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie.

Apoi am fost luati pe rând toti cei patru ramasi, Munteanu, Iosub, Comsa si cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana.

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul în sine, ca a lovit. Cu voie sau fara voie, el a acceptat sa loveasca si începutul prabusirii a fost inevitabil.

A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de câteva ori talpile lui Oprisan. Dupa aceea a scapat ciomagul din mâna, spunând ca el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap si cu pumnul în burta. Iosub s-a prabusit si a fost dus în lovituri de picior pâna în colt, sub geam.

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici alta data nu mi-am amintit ce am gândit si am judecat în acea clipa), l-am auzit pe Prisacaru strigând: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a învatat filosofie si este un mare sef legionar".

La spusele lui Prisacaru în legatura cu filosofia, mi-am dat seama ca Oprisan, Iosub si cu mine ne gaseam acolo datorita lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat si m-a izbit în fata cu atâta putere, ca din câteva lovituri m-a doborât la pamânt. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mâna, zicându-mi: „Loveste-ti profesorul, banditule, ca de nu, te omor eu aici”.

Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma învaluise, incapabil fiind de a mai rationa. Ca am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanta, ci faptul ca am lovit pe omul cel mai drag, de la care învatasem atâtea. Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte. De aici a început caderea.

I-a venit rândul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan, fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.

Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera. Cred ca era primul caz de acest fel pe care-l vazusera. Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

În urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare si au fost chemati unii dintre elevii de liceu, frati de cruce, sa-l loveasca. În urma gestului de mai înainte al lui Comsa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; si ce au patit cei doi bieti copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei stiu. Iar Comsa, dupa ce a fost crunt batut la talpi, a fost aruncat în colt, pe ciment.

Nu stiam ce înseamna sa ma revolt împotriva mea însumi dar, vazând gestul lui Comsa si al lui Oprisan, si mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima data si m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.

În clipa aceea n-am cerut ajutor si tarie de la Dumnezeu si am ramas singur, dupa cuvintele Mântuitorului: «Fara Mine, nu puteti face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea si satana s-a folosit de slabiciunea mea si m-a împins spre cadere.

Asa cum n-am sa uit niciodata ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scara, tot asa n-am sa uit ochii lui Oprisan, pe când zaceam în colt, pe ciment.

Daca n-ar fi fost atitudinea lui Comsa, a lui Oprisan si a celor doi elevi, as fi putut crede ca toti studentii au fost niste criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai cruda realitate.

Nu stiu ce a mai facut Oprisan dupa ce m-am despartit de el; stiu doar ca a fost atât de torturat si chinuit la Pitesti si Gherla, ca s-a îmbolnavit de tuberculoza.

M-am mai întâlnit cu Oprisan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu ma puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodata taria sa ma duc sa-i cer iertare. Singurul, dintre cei care m-au torturat pe mine si a avut remuscari, venind sa-mi ceara iertare, a fost Costache Pavaloaia.

Se zice ca prima greseala este cel mai greu de facut, pentru ca din momentul când ai facut-o, lantul greselilor a fost declansat si caderea nu mai poate fi oprita.

În mintea mea se desfasura un proces, al carui continut era urmatorul: daca Ieronim Comsa, Oprisan, precum si cei doi elevi, au avut curajul si taria sa refuze sa loveasca, iar eu m-am supus ordinului din slabiciune si neputinta, însemna ca eu aveam sa ajung chiar mai rau decât Virgil Bordeianu. Si în acele momente de descumpanire am jurat, în sinea mea, sa încerc si iarasi sa încerc, cât timp voi mai putea, sa nu mai lovesc si sa cer numai ajutorul lui Dumnezeu, sa ma întareasca si sa-mi dea putinta de a rabda.

Dupa ce au fost desfigurati Comsa si cei doi elevi, Prisacaru i s-a adresat lui Lunguleac, sa ne arate el cum trebuie sa loveasca.

Îmi mai amintesc ca parca îmi parea si bine atunci când Lunguleac a început sa ma loveasca cu toata taria la fund si la talpi. L-am iertat atunci sincer pentru tot. El ma facuse de fapt sa-mi ispasesc neputinta si slabiciunea. În loc sa lesin ca dupa celelalte maltratari, precum bataia de la Virgil Bordeianu, loviturile lui Lunguleac mi-au dat tarie sa înteleg ca ceea ce se întâmpla era lupta satanei împotriva noastra, lupta data prin cei care ne torturau.

În timp ce Lunguleac ma batea, ma întrebam cine e nebun: eu, sau toti ceilalti? Cu acest gând, dupa ce loviturile au încetat, am avut taria sa ma duc pe picioarele mele si sa ma arunc pe ciment, alaturi de Oprisan.

Au urmat apoi câteva zile de relativa acalmie, pâna când s-a deschis usa si a intrat în camera cineva cu înfatisarea unui tânar din picturile lui Leonardo da Vinci. Înalt cam de 1,85 metri, cu un fizic de atlet, care dintr-o singura lovitura te-ar fi putut culca la pamânt.

S-a uitat prin camera si s-a oprit în fata lui Oprisan, desigur la indicatiile lui Prisacaru. L-a prins apoi de barbie, îndreptându-i fata spre el, si a început sa-l ameninte: „Tu, banditule, esti dintre ajutoarele lui Patrascu? Eu am sa te omor cu mâinile mele!”

Apoi a întrebat care-i Comsa. Acesta nu mai avea putere sa se ridice. L-a lovit cu picioarele, apoi l-a întors cu fata în sus, s-a aplecat asupra lui, l-a apucat de haina si l-a ridicat zicându-i: „Tu esti Comsa? Tu ai otravit cu Miscarea Legionara atâtia elevi de liceu din Moldova? Cu tine am o rafuiala aparte!”

A întrebat apoi cine este Munteanu. La raspunsul acestuia, s-a aplecat, l-a luat de guler, l-a ridicat si l-a izbit de perete cu atâta putere încât nu mai credeam ca se va mai ridica de jos. „Tu esti ma, ala agresiv? Lasa ca te potolesc eu, de n-o sa mai deschizi gura”. Adresându-se apoi lui Virgil Bordeianu, l-a întrebat care este „tizul” lui. „Mai, tu esti ala misticul? m-a zguduit el. O sa te scape din mâinile mele …” si a pronuntat o expresie scârboasa la adresa Preasfintei Fecioare Maria. M-a lovit cu pumnul în cap atât de tare, încât mi s-a parut ca-mi intra capul în cosul pieptului; m-am rostogolit pe ciment. Pe Iosub l-a scapat din vedere.

Dupa felul cum cei din camera amutisera, iar cei din comitet se linguseau ca niste catelusi pe lânga el, am fost convins ca acesta era vestitul Turcanu. De altfel, nu am întârziat sa aflu din gura lui Prisacaru, care i-a pronuntat numele cu supunere. S-a dus apoi printre paturi, desigur ca sa-i vada pe cei înveliti în cearceafuri. Nu stiu ce le-a facut, dar a doua zi li s-au luat cearceafurile si dupa câteva zile au fost dusi în fata comitetului de tortura si judecati, cerându-li-se sa spuna tot, sa declare ce nu declarasera la ancheta, în legatura cu cei din libertate si din închisoare. Si astfel, primul obiectiv din planul comunistilor în ceea ce priveste ancheta celor nedeclarate începuse sa prinda contur.

Când Turcanu a ajuns la usa, mi-am dat seama cât era de atlet si cât eram noi de neputinciosi si slabiti. Singur ar fi putut doborî o suta dintre noi. Si el, însa, si toti cei din comitet, aveau un regim alimentar special. La acea întâlnire cu Turcanu n-am putut sa-i vad fata decât un moment: era aceea a unui om cuprins de o furie care nu avea margini.

L-am mai întâlnit dupa aceea de mai multe ori, chiar între patru ochi, si am putut sa-l studiez mai bine, atât fizic cât si sufleteste.

Era un barbat frumos, iesit din comun, cu capul mare, cu trasaturi fine, fruntea lata, buze senzuale, parul castaniu spre blond, ondulat si nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albastri, foarte expresivi. Când se încrunta, te înspaimânta. Barbia, specifica tipului voluntar. Râdea rareori si râsul lui era placut, atragator. Corpul, bine proportionat, parea al unui atlet de performanta. Când îti dadea un pumn sau o palma, te dobora la pamânt. Când se enerva era atât de crud, ca distrugea totul în calea lui ca un ucigas feroce.

Mai era apoi si de o inteligenta iesita din comun si cu o memorie formidabila. Îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucuresti si la Gherla.

Era atât de satanizat ca nu mai stiai ce sa crezi despre el. L-am asemuit unui înger cazut. Vointa de putere cu orice chip îl adusese la nebunie. Devenise o bruta degradata si satanizata. Pe unde trecea el, prin camerele de tortura, pe coridor, la camera 4 spital, unde se scriau declaratiile obtinute prin chinuri, Turcanu raspândea în jurul lui o groaza si o frica încât tot ce era viu înmarmurea.

De multe ori când îl vedeam, îmi aduceam aminte ca era casatorit cu o fata frumoasa si ca avea o fetita.

Inteligenta lui era orbita de betia puterii, de dorinta de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Si din cauza acestei orbiri, sau poate pentru ca nu cunostea comunismul în esenta lui, Turcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comunistii.

Iar rasplata au fost niste rafale de arma care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecata de care sa nu poata scapa. Si omul ticalos a cazut victima propriei ticalosii.

Dupa executarea lui, sotia a primit un act de deces provenit de la Oradea.

S-a zvonit la Aiud si mai târziu în libertate, ca înainte de a fi fost ciuruit de gloante, Turcanu ar fi strigat: „M-au înselat bolsevicii si eu i-am crezut, si de tot ceea ce s-a întâmplat la Pitesti si Gherla numai eu sunt vinovat”. Cât or fi de adevarate aceste declaratii, numai cei ce au asistat la executia lui ar putea-o spune.

Înainte ca Turcanu sa plece atunci din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisacaru si celor din echipa lui sa vina la camera 4 spital, unde au stat vreo doua ore.

Când cei trei din comitetul de tortura s-au întors în camera, erau toti schimbati la fata. O furie demonica le stapânea fiinta. Ca stapâniti de delirul nebuniei, abia intrati în camera, au si pus mâna pe ciomege, strigând la ceilalti sa iasa dintre paturi si sa se grupeze lânga usa, asezati pe doua rânduri. Celor întinsi pe paturi le-au spus sa stea pe loc, iar celorlalti, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat sa se loveasca unul pe altul pâna ce nu vor mai putea. Aceasta desigur, în urma ordinului primit de la Turcanu.

Eram atent sa vad daca mai era cineva care nu voia sa loveasca. Si, spre surprinderea mea, afara de cei doi elevi, care nu-l batusera pe Comsa, mai erau vreo cinci, sase tineri, dintre care cunosteam si eu pe unul, care nu au acceptat sa loveasca. Prisacaru le-a spus acestor tineri refractari sa treaca lânga usa, unde au fost atât de crunt batuti, ca nu se mai puteau misca.

Ceilalti s-au batut între ei pâna la sânge. Prisacaru, dupa ce a considerat ca era îndeajuns, a ordonat oprirea bataii.

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, ca nu mai stiam ce sa credem. Cei 30 care se napustisera asupra noastra erau pusi acum sa se omoare între ei. Doamne Sfinte, ce grozavie!

Eram sigur ca venea si rândul nostru. Într-adevar, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, sustinut de doi insi si adus în fata comitetului de tortura. A fost chemat Iosub Mihai sa-l bata pe Gioga, dar acesta a raspuns ca nu mai avea putere sa bata. Atunci i s-a ordonat lui Gioga sa-l bata pe Iosub; a refuzat însa si el sa o faca, zicând ca nu se mai putea tine pe picioare. Prisacaru si-a luat atunci el însusi aceasta sarcina. S-a dezbracat de haina, a luat un ciomag si a început sa-i bata la fund si la talpi când pe unul, când pe altul, pâna i-a lasat nemiscati. În acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisacaru sa nu-i mai loveasca pentru ca le tâsnea sânge din fese. Fiara satanizata, dezlantuita, a continuat însa, pâna ce acestia n-au mai reactionat. Dupa aceea Iosub a fost târât de picioare pâna în colt lânga noi, iar Gioga în patul lui.

Ma întrebam, de unde mai aveau acesti tineri puterea sa reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare.

A venit si rândul meu. Am fost chemat si în acelasi timp a fost adus si Ticuta Strachinaru, pe care-l cunosteam din libertate. Când l-am vazut m-am îngrozit: nu-l mai recunosteam. Baiat înalt si frumos, de o finete si gingasie feciorelnica, era acum într-un hal de nedescris. Mi-am zis: „Câta bataie o fi luat acest tânar, de nu mai seamana cu cel de ieri?” Strachinaru nu mai putea sa vorbeasca.

Prisacaru i-a ordonat sa-l bata pe „banditul mistic”. Strachinaru a dat din cap în semn de refuz. Atunci mi s-a ordonat mie sa-l lovesc pe Strachinaru si am refuzat si eu. Prisacaru a ordonat dupa aceea lui Virgil Bordeianu sa ma ia în primire, iar lui Cantemir sa-l loveasca pe Strachinaru. Era a doua oara ca Virgil Bordeianu ma lovea crunt la talpi si la fese, crapându-mi pielea si umplând patul de sânge.

Prisacaru, vazând atunci cum curgea sângele, a oprit bataia. Talpile mi se umflasera într-un hal fara de hal si aveam impresia, atunci când ma loveau, ca-mi bateau cuie în ceafa. Nu stiu ce forta m-a întarit ca n-am lesinat ca de obicei. Am fost târât apoi de picioare pâna la coltul nostru, pe ciment. Oprisan, Munteanu si Comsa fiind atât de zdrobiti, n-au mai fost batuti. Cei înveliti în cearceafuri, adusi ca sa se bata între ei si refuzând sa o faca, au fost zdrobiti de cei din camera.

Nu este adevarat ca toti cei trecuti prin demascarile din Pitesti si Gherla au batut. Marturisesc cu mâna pe inima ca am vazut cu ochii mei cum Gioga, Comsa si cei doi tineri, la care s-au adaugat si cei cinci elevi si Strachinaru, precum si cei înveliti în cearceafuri, au refuzat sa bata!

Dar sa fie limpede pentru toata lumea ca n-au fost doi care sa se comporte la fel. Fiecare s-a comportat si a actionat în functie de „genele” lui sufletesti, de zestrea lui morala si în primul rând de credinta lui în Dumnezeu, de dragostea fata de El si de semenul lui.

Toti acei care afirma contrariul n-au înteles nimic din ce au trait acolo.

Sunt români, pretinsi mari filosofi, care au scris si mai scriu înca despre Pitesti si Gherla bazându-se doar pe fapte imaginate sau povestite de catre cei interesati sa ascunda adevarul. Una este a fi trait si suportat drama în realitatea si complexitatea ei, si alta este a fabula din fabulatiile altora.

Singurii care au autoritatea, calitatea, dreptul si datoria de a vorbi despre cei morti în aceasta drama cumplita, sunt numai aceia care au trecut pe la Pitesti si Gherla, cei care au fost torturati ani de zile, fiind în centrul acestei drame, si nu cei care au trecut marginal pe acolo, spunând totul la prima palma primita. Apoi, cei care au trecut prin Pitesti si Gherla, înainte de a scrie despre aceasta drama, sa se gândeasca la ceea ce au vazut si facut ei, sa aduca martori înca în viata care sa spuna ca lucrurile au stat asa si nu altcumva, iar când vor sa vorbeasca despre altul, sa faca declaratii care pot fi controlate.

Si ar mai fi înca ceva: cel care scrie, sa o faca cu frica de Dumnezeu, pentru ca El este singurul Care va sti daca scriitorul spune adevarul sau nu. Cei care au fost ucisi, care s-au sinucis, preferând moartea în loc sa se lepede de credinta lor, care au înnebunit, le-au patimit pe toate numai ei stiu cum, pentru ca si-au marturisit deschis si fara echivoc credinta lor în Dumnezeu si în Legiune.

Cine m-ar putea convinge de contrariu, atunci când eu singur am vazut cu ochii mei si am auzit cu urechile mele toate acestea, nu numai la camera 2 parter, ci si când am intrat pentru a doua oara în demascari, la camera 3 subsol?!

*

Cei din comitetul de tortura, când erau chemati de Turcanu, se întorceau cu fetele schimonosite de spaima. Chemarea nu avea alt scop decât sa bage groaza în ei, pentru ca, la rândul lor sa o transmita celor din camera.

Nu stiu cât timp a mai trecut pâna ce ni s-a permis sa ne punem comprese cu apa rece pe rani. Stau si astazi si ma cutremur, ce forta nevazuta a dat atâta putere acestor tineri, sa poata rezista! Si înca un fapt de necrezut: acolo, în acel mediu neigienic, nu am vazut timp de trei luni nici o rana infectata.

În saptamânile care au urmat au mai încetat bataile, deoarece Turcanu pregatea loturi de tineri pentru a face demascarea la Canal, Gherla, Târgsor, Târgu Ocna si Ocnele Mari. Înainte de a pleca din Pitesti, toti acestia trebuiau sa fie initiati în metodele de tortura pentru demascari.

Cei demascati trebuiau sa declare tot ce stiau despre ei si despre altii; sa-i declare pe toti aceia din afara sau din interiorul închisorii care erau împotriva comunismului, precum si toti acei ce ar fi putut interesa cât de cât regimul comunist.

De aceea, în urmatoarele saptamâni am asistat la declaratii de acest fel, în fata comitetului de tortura si a celor din camera. Aceste demascari trebuiau de altfel sa-i determine pe ceilalti sa spuna tot, vazând ca nimic stiut sau nestiut nu se poate tainui.

Vreau sa mai spun ca una dintre cele mai mari lipsuri pe care le-au avut tinerii legionari cât si cei nelegionari, ba chiar si oamenii în vârsta, a fost ca, în închisoare si chiar în libertate, n-au cunoscut metodele satanei pentru a se mentine la putere: teroarea, frica, minciuna, diversiunea, neîncrederea si armata de informatori. Folosirea informatorilor, vânduti si ticalosi, este una din cele mai teribile arme pentru mentinerea la putere a comunismului.

„Greseala” noastra, a tinerilor legionari, cu urmari cumplite, a fost aceea ca ne-am comportat în închisoare la fel ca în libertate, având deplina încredere în camaradul nostru, deschizându-ne inima fata de el si spunându-i tot ce am facut si n-am declarat la ancheta. Si, mai mult decât atât, i-am divulgat pe cei pe care-i cunosteam ostili regimului si ramasi în libertate. Numai asa au putut fi implicate în acest angrenaj o sumedenie de persoane. Iar noi am pus pe tava comunistilor ceea ce ei poate nu ar fi putut afla nici în ani de zile.

De la faza de tortura colectiva s-a trecut la cea individuala, strict legata de ceea ce ai declarat sau nu. Înainte de a declara în scris la camera 4 spital, în fata lui Turcanu si a unora din ajutoarele lui, trebuia sa declari înaintea comitetului de tortura si a celor prezenti în camera. Am asistat la astfel de declaratii publice timp de o luna si jumatate, de la orele sapte dimineata pâna la zece seara. Procedeul avea un scop bine definit în planul comunistilor, acela de a te discredita în fata camarazilor tai, spulberând din mintea si sufletul multora mitul de erou si martir legionar. Ce putea fi mai grav decât sa îti pierzi încrederea în camarazii tai?

Si iata cum, prin aceasta metoda satanica, lantul solid care ne lega si ne tinea uniti se desfacea veriga cu veriga si, odata rupt, distrugerea unitatii si încrederii reciproce a fost realizata.

Desi tineretea favoriza memoria, totusi nu-ti puteai aminti sigur ce ai spus sau ce n-ai spus unora si altora.

Mi-a venit în minte cazul lui Caziuc, fostul sef al Facultatii de Agronomie din Iasi, care era cu mine în camera 2 parter. Într-o buna zi, intra în camera Turcanu, împreuna cu un coleg al lui Caziuc. Turcanu îl întreba pe Caziuc daca mai avea ceva de declarat, la care acesta îi raspunse ca nu.

Cum memoria nu-l mai ajuta, când a fost pus fata în fata cu colegul sau, a uitat ca îi spusese acestuia, într-o împrejurare oarecare, ca el avea îngropat în grajdul tatalui sau un butoi cu carti, reviste, ziare si alte materiale de doctrina legionara. La insistenta lui Turcanu, Caziuc a raspuns din nou negativ. Atunci Turcanu a ordonat fostului coleg al lui Caziuc sa spuna ce stia de la acesta. Toti cei din camera erau îngroziti de ce se va întâmpla. Fostul coleg, adresându-se lui Caziuc, i-a amintit ca în atare împrejurare si în locul cutare, i-a spus ca a ascuns în grajd materialul mai sus amintit. Declaratia aceasta a cazut pe capul lui Caziuc ca un traznet si nu a mai putut nega evidenta.

Caziuc, pâna a nu fi dus în camera 2 parter, fusese torturat groaznic într-o celula a mortii de pe capul T-ului.

Toti cei din camera, înspaimântati, asteptau deznodamântul, care nu a întârziat sa vina. Si Turcanu le-a spus celor de fata urmatoarele: „Banditilor! Pâna o sa muriti, tot o sa mai aveti ceva de declarat. De aceea regimul si noi nu avem încredere în voi, oricât ati spune voi ca nu aveti nimic de declarat. Pe banditi ca voi, legionari încarnati, nu trebuie sa-i crezi niciodata, caci numai morti nu veti mai avea nimic de spus. Acest mare bandit si legionar, pe care-l aveti în fata voastra, ori de câte ori l-am întrebat, mi-a raspuns ca a declarat totul, ca nu mai avea nimic de ascuns. Uitati-va acum la el!"

În adevar, Caziuc avea imprimata pe chip spaima celui condamnat la moarte si aceasta expresie nu i-a disparut timp de trei ani de zile. Ba, ma urmareste si pe mine azi, de parca ar fi a mea, nu a lui.

Caziuc intrase printre primii în demascari si fusese mult torturat de Prisacaru si Cantemir. Acum, asteptam cu totii, înmarmuriti, sa vedem ce va face Turcanu. Acesta a cerut de la Prisacaru un ciomag si sa ude un servet. S-a dezbracat pâna la camasa si si-a suflecat mânecile, cerând o funie. Dezbracat cum era, mi-am dat seama cât era de voinic si atlet.

I-a legat picioarele lui Caziuc, ordonând celor din comitet sa se urce pe el si sa-l tina de mâini si de cap. A început sa-l loveasca la talpi pâna ce acestea s-au detasat de bocanci. În fine, i-a dat jos pantalonii, i-a pus servetul pe fese si a început sa-l bata cu aceeasi salbaticie cu care îl mai batuse o data si Zaharia, în camera 3 subsol.

Cu toate ca-i curgea sângele siroaie din fese, n-am auzit nici macar un geamat de la Caziuc. Dupa ce l-a torturat, i-a dezlegat picioarele. Caziuc arata ca mort; îsi pierduse cunostinta. Si atunci Turcanu l-a prins de gulerul camasii si l-a strâns de gât strigând ca un nebun: „Banditule, acum te omor!” Dar cum sa-l mai omoare, când acesta era deja pe jumatate mort. A continuat sa-l strânga de gât, sub privirile noastre îngrozite, lovindu-i fata cu pumnul, pâna a desfigurat-o. Toti credeam c-a murit Caziuc. Turcanu l-a luat de picior, târându-l dupa el, si l-a aruncat pe ciment în coltul nostru.

L-am vazut atunci pe Turcanu dezlantuit si turbat ca cea mai cruda fiara si mi-am zis în sinea mea ca numai o fiinta în care salasluieste duhul satanei putea face asa ceva. M-a cuprins o mila atât de puternica de Caziuc, încât îmi venea sa ma duc sa-i sarut picioarele si ranile.

Când, mai târziu, am plecat din acea camera, ranile lui Caziuc nu se vindecasera înca; poate ca tineretea l-a scapat atunci de la moarte, nu stiu. I se mai puneau comprese cu apa rece pe rani, iar cu ochii abia mai vedea.

Demonstratia facuta de Turcanu în fata a 45 de tineri din camera 2 parter bagase însa groaza în toti. Dupa aceea, înainte de a pleca, ne-a mai amenintat o data cu moartea, daca ne va mai prinde ca nu am declarat totul.

În luna iunie 1950, Caziuc a recunoscut ca a ascuns acel material, dând o declaratie, la care s-a mai adaugat si declaratia colegului sau care-l denuntase, precum si a unui elev, pus de Turcanu. A fost eliberat în 1954, dupa ce facuse 6 ani de închisoare. În 1956 a fost arestat iar, pe baza celor trei declaratii si a acuzatiei ca a primit ordin de la Nicolae Patrascu, în timpul cât era în închisoare, sa înceapa organizarea legionarilor ramasi în libertate. De asemenea, a mai fost acuzat ca stia de asa-zisul ordin al lui Vica Negulescu primit, chipurile, de la Horia Sima, ca tinerii legionari sa faca demascarile de la Pitesti. În urma celor relatate mai sus, Caziuc a fost inclus în procesul lui Vica Negulescu si condamnat la munca silnica pe viata. A murit într-o celula, la secret, în închisoarea din Aiud.

Dupa plecarea lui Turcanu, s-a asternut în camera o tacere de mormânt. Citeai pe fata tuturor groaza mortii.

În ceea ce ma privea, gândindu-ma la ce va trebui sa declar, constiinta mi s-a ravasit, cuprinsa de o stare atât de apasatoare, încât îmi ziceam ca as fi fost mult mai fericit daca as fi murit atunci.

Când m-am uitat la Caziuc, am vazut ca semana cu un cadavru cianozat. Pe fetele tuturor se citea groaza ca asa ceva ne astepta si pe noi. Nici una din bataile pe care le-am vazut în acea camera n-au atins cruzimea, salbaticia si violenta cu care a fost torturat Caziuc.

În fata cazului lui Caziuc sau a altora asemanatoare am ajuns la convingerea, pe care mi-o mentin si acum, ca toate declaratiile, tot ce s-a spus în legatura cu activitatea, relatiile din afara si din închisoare, precum si toate cele spuse în legatura cu persoana proprie si a altuia, s-a spus numai de frica mortii. Daca moartea ar fi venit imediat, ar fi fost mult mai usor, dar tortura continua sine die, teribila. Iar când nu mai aveai pe nimeni sa te mângâie si sa-l stii alaturi de tine, trecerea timpului devenea insuportabila.

M-am convins ca tortura continua si fara speranta de a lua sfârsit cândva, îl punea pe cel torturat în pozitia de a declara tot ce stia si ce nu stia. Ba, de multe ori, am vazut ca cei de la munca silnica au spus lucruri cu atât mai neadevarate cu cât voiau sa scape mai repede de torturile ce-i asteptau.

Indiferent însa ce atitudine s-ar fi adoptat, nu se scapa asa usor, conform principiului demascarilor: „Pe bandit nu trebuie sa-l crezi niciodata; în bandit sa nu ai încredere, pentru ca el nu este niciodata sincer. Banditul încearca întotdeauna sa ascunda ce stie, sa induca în eroare, si de aceea banditul trebuie demascat pâna ce moare”.

Toate acestea le-am auzit din gura lui Turcanu, transmitându-le astfel sefilor de comitete în cei trei ani de demascari.

Cât am stat în camera 2 parter, îmi facusem si eu un plan: ce sa spun, cât, si despre cine. Ma deruta faptul ca nu stiam exact ce le spusesem celor cu care statusem în celula si mai ales lui Iosub, care aflase atâtea lucruri în legatura cu activitatea mea din libertate.

Ce m-a surprins însa în aceste declaratii publice, era cantitatea de informatii pe care le avea acest tineret în legatura cu cei din libertate. Declaratia publica trebuia sa cuprinda doua lucruri: în primul rând, ca nu mai erai legionar si ca nu mai voiai sa auzi sau sa stii ceva de Legiune. Declaratia trebuia completata cu înfierarea Legiunii si denigrarea sefilor Legiunii si a camarazilor tai. În al doilea rând era lepadarea de credinta în Dumnezeu, de conceptia crestina de viata, de morala crestina, trebuind sa hulesti si Biserica.

Spre sfârsitul sederii noastre, a celor cinci, în camera 2 parter, s-a întâmplat un fapt deosebit cu Iosub Mihai. (Am aflat mai târziu ca cei cu condamnari între 2 si 6 ani erau pregatiti sa fie dusi la Canal, unde trebuia sa se continue demascarile, iar unii dintre ei sa fie recrutati ca informatori si turnatori. Regimul vroia sa stie tot ce se petrecea în acest lagar al mortii care a fost Canalul Dunare-Marea Neagra.)

Pe noi, cei cinci, care aveam peste 10 ani de condamnare, nu ne-au obligat sa facem imediat declaratii în aceasta camera, deoarece Turcanu stia sigur ca din toti cei de la munca silnica nu va scapa nici unul care sa nu declare tot ce stia si ce vroia el.

Singurul dintre noi care a început sa-si faca declaratia era Iosub Mihai. Eu eram foarte atent sa vad ce va declara în legatura cu mine. Însa el n-a mai ajuns sa declare ce stia despre activitatea mea din libertate, precum si ce am discutat cu el cât am stat împreuna, pentru ca a intervenit o noua situatie. Cei din comitet voiau sa stie, înainte de a pleca Lunguleac la Canal, cu cine a avut Iosub relatii, cine a stiut ca era urmarit de politie ca legionar si la cine a stat cât timp a fost fugar. Iosub a facut greseala sa creada ca Lunguleac nu era atât de alterat, încât sa spuna niste lucruri care, pentru Iosub, erau fara importanta. În momentul când Prisacaru l-a întrebat pe Iosub cu ce persoane a avut legaturi în afara de familie, cât a stat fugar la parintii lui pâna ce a fost arestat, acesta a spus ca el n-a avut nici o legatura. Prisacaru l-a chemat atunci pe Lunguleac dintre paturi si Lunguleac l-a denuntat:

– Mai banditule, nu am fost eu cu tine la popa din satul tau si când te-a întrebat de ce nu esti la examene, caci era sesiune, tu i-ai spus ca se aresteaza legionari si de aceea ai fugit de la Iasi si ai venit acasa sa nu fii si tu arestat?…

Iosub a negat ca ar fi fost la preot împreuna. Ca si în cazul lui Caziuc, Prisacaru l-a mai întrebat o data daca cele spuse de el erau adevarate. Iosub a negat, din nou.

În acel moment, Prisacaru a fost cuprins de furie ca un câine turbat. A luat un ciomag si a început sa-l loveasca pe Iosub pe unde apuca. Au sarit toti cei din comitet pe el si l-au lovit, pâna ce Iosub a lesinat si nu mai misca. L-au luat apoi si l-au aruncat cu capul de ciment, iar Prisacaru l-a lovit cu bocancii în burta, de parca era o minge de fotbal. Le-a spus celor din camera ca nu avea voie nimeni sa se apropie de el. Vazând ca nu-si revine din lesin, l-au udat cu apa pe cap si l-au lasat toata noaptea cu capul pe ciment.

A doua zi dimineata, Iosub abia misca. Crezusem ca a murit. Cei din comitet, vazând ca înca misca, l-au luat si l-au pus pe o patura în coltul nostru.

Timp de trei luni, cât am fost torturat în celula 2 parter, nu ne-am spalat si nu ne-am schimbat rufele. Raspândeam în jurul nostru un miros de nu te puteai apropia de noi.

A doua sau a treia zi, s-a deschis usa si a intrat Turcanu furios. S-a îndreptat spre noi si ne-a ordonat ca aceia citati sa-si ia bagajul si sa-l urmeze, adica: Munteanu, Comsa, Bordeianu Dumitru si Iosub. Cum Iosub nu se putea misca, i-a chemat pe doi din camera sa-l ia de subsuori si sa mearga toti dupa el. Când am iesit din aceasta camera nu era nimeni pe coridoare, de la parter pâna la etajul trei. Turcanu, cu smocul de chei în mâna, mergea înaintea noastra. La etajul doi, nu ne-am dus în celula din care plecasem, ci la numarul 16, o celula goala.

Celula nr. 16

Dupa ce am intrat, Turcanu ne-a chemat pe coridor unul câte unul, în afara de Iosub. Pe mine m-a luat deoparte, m-a prins cu mâna de gulerul hainei, m-a ridicat si m-a izbit de perete cu atâta putere, ca am avut senzatia ca mi s-au desfacut toate ciolanele din încheieturi.

Dupa ce mi-a spus: „Mai banditule si misticule, o sa mergi din celula asta într-o alta camera, iar acolo, daca vei scoate o vorbulita în legatura cu locurile pe unde ai fost, ce ti s-a întâmplat si ce ai vazut, nu vei scapa din mâinile mele decât mort. În camera unde vei merge, îi tragi pe toti de limba, afli de la ei tot ceea ce n-au declarat la ancheta, totul în legatura cu activitatea lor din libertate si din închisoare. Ai înteles ce ti-am spus si ce trebuie sa faci?"

I-am raspuns: „Da, domnule Turcanu", la care mi-a raspuns: „Mars în aia a ma-tii si intra în celula!"

A doua sau a treia zi, Iosub avea dureri mari de cap si de ficat. L-am rugat pe Munteanu, care era medic, sa-l consulte. Îi era frica sa nu fie acuzat ca a constatat cauza mortii lui Iosub, în urma torturilor la care a fost supus de Prisacaru. La insistentele lui Iosub, care abia mai putea vorbi, Munteanu a acceptat. Când i-a pipait ficatul, am observat pe fata lui Munteanu o mimica deosebita. Nu s-a pronuntat însa cu privire la durerile de cap, crezând ca e ceva trecator.

Au mai trecut vreo doua zile dar Iosub nu-si mai revenea. Avea mari dureri. Munteanu, observând pozitia lui în pat, în forma de cocos de pusca, specifica meningitei, a fost cuprins de spaima si diagnostica ca era pierdut. La auzul sentintei, m-am apropiat de Iosub, la care tineam mult, si am început sa-l mângâi pe fata. Presimtind ca nu va mai scapa, mi-a soptit încet ca nu-i parea rau de ce a facut în viata si ca, din ce a spus în fata comitetului, în timpul bataii, nimic nu a fost adevarat.

Starea lui se înrautatea pe zi ce trecea. Din cauza bolii si a slabiciunii nu mai putea vorbi si nici nu se mai putea ridica din pat. Am chemat gardianul, cerându-i sa fie dus la medic, dar acesta a refuzat, spunând ca avea ordin sa nu duca pe nimeni la medic.

A doua zi dimineata, l-au adus si pe Gioga în celula. Cu venirea lui s-a mai destins atmosfera. Eram acum împreuna trei colegi de an. Iosub s-a bucurat putin când l-a vazut pe Gioga si i-a spus ca nu va mai scapa, caci l-a ucis Prisacaru.

Cum starea sanatatii lui se agrava, am insistat pe lânga nea Florica, gardianul care mai avea ceva uman în el, sa-l duca la cabinetul medical. Asa ca a fost dus la vizita si s-a raportat cazul. Cum nici un detinut nu era dus la cabinetul medical fara aprobarea lui Turcanu, e sigur ca acesta a fost si el prevenit. Directorul închisorii, gardienii si chiar ofiterul politic Marina, nu faceau nimic fara aprobarea lui Turcanu. El avea puteri depline de la Nicolski. Toti tremurau de frica lui.

Cu aprobarea lui Turcanu, Iosub, sprijinit de gardianul nea Florica si de Gioga, care m-a rugat sa-l las sa-l conduca el, a fost dus la cabinetul medical. Sanitarul nici nu s-a uitat la el, pesemne asa era ordinul, si l-a dus într-o celula de alaturi. Când s-a întors, Gioga mi-a transmis ultimele cuvinte ale lui Iosub, care îi spusese ca va muri.

Dupa câteva zile, a venit nea Florica si a cerut bagajul lui Iosub, insistând sa punem în acest bagaj tot ce avea de la penitenciar. Odata bagajul facut, l-am întins lui nea Florica, iar acesta mi-a spus încet, sa nu auda cei din celula: „A murit baiatul. Sa nu spui nimanui ca ti-am spus eu. Stiu ca ai fost cel mai bun prieten al lui. Înainte de a muri ti-a strigat numele". Apoi, ca pentru el, nea Florica a soptit: „A mai murit unul!"

Iata, dragi camarazi, cum a stiut unul dintre noi sa moara, cu credinta în Dumnezeu si în Legiune.

Pentru toti cei care l-am cunoscut pe Iosub, amintirea si jertfa lui au fost un imbold si un exemplu. Asa a stiut sa moara un tânar legionar, în floarea vârstei, ucis fara mila de cei fara de Dumnezeu si fara de lege. Iosub a fost primul pe care l-am vazut ucis.

Dupa câteva zile, mergând cu tineta împreuna cu Gioga, în care aveam mare încredere, i-am spus ca a murit Iosub. L-am vazut atunci pe Gioga cum îi curgeau lacrimile si nu se putea stapâni. Atunci am priceput de ce Gioga tinuse sa-l petreaca pe Iosub pe ultimul drum. Si asa s-a împlinit si prezicerea mamei lui Iosub ca el nu se va mai face niciodata medic.

Daca puteai suporta torturile de la ancheta, era pentru ca atunci când te întorceai în celula, îi gaseai pe camarazii tai, care te înconjurau si erau alaturi de tine. Fiind torturat de dusmanii tai, suferinta o suportai cu barbatie. În camerele de tortura însa, te chinuiau pâna la moarte colegii, prietenii si camarazii cu care pornisesi la lupta. Si în toate camerele de la parter si de la subsol, s-a petrecut acelasi lucru ca în camera 2 cu tinerii studenti.

Pe la sfârsitul lui iulie, când nea Florica ne escorta cu tinetele la W.C., uitându-se pe geam, vorbea asa ca pentru el, dar sa auzim si noi: „Au început sa plece unii".

Eram convinsi ca cei cu condamnari mici, de pâna la cinci ani, erau demascati si pregatiti, unii pentru Canal, unii pentru Târgsor, iar altii pentru Gherla.

Pe la sfârsitul lui iulie, nea Florica a deschis usa si cu o voce blânda ne-a spus: „Baieti, faceti-va bagajul, ca veti pleca de pe sectia aceasta si numai Dumnezeu stie ce va mai fi cu voi".

Ne-am facut bagajul, ne-am uitat unul la altul cu înteles si ne-am urat de bine, asa cum o faceam când ne desparteam altadata. Nea Florica m-a scos pe mine primul din celula si am simtit o strângere de inima. Parca vedeam înaintea ochilor o noua camera de tortura, cu alte figuri, cu alte metode de tortura si cu alte stari ale chinului.

Dupa ce am iesit, nea Florica a încuiat usa si mi-a spus sa vin dupa el. Intrând pe sectia de camere de la subsol, deasupra primei usi din stânga am vazut scris: camera nr. 3. Cum am ajuns în fata usii, nea Florica a facut semn gardianului de pe sectie sa vina cu cheile.

Pe acela nu-l mai vazusem; se vede ca era un nou angajat. A deschis usa si m-a poftit sa intru. Spre surprinderea mea, camera era plina de camarazi, dintre care pe multi îi cunosteam sau auzisem de ei. Erau de la Iasi, de la Suceava, iar altii de la Bucuresti si Cluj. Cei care ma cunosteau s-au repezit la mine sa ma îmbratiseze si sa-mi ureze bun sosit.