PITESTI (3)

Camera 3 subsol. A doua camera de tortura

Când se faceau mutari mari prin camere în vederea demascarilor, Turcanu nu aparea pe coridoare, ca detinutii sa nu banuiasca scopul mutarilor. De aceea, mutarile le faceau numai gardienii sefi de sectii.

Camera 3 subsol a ramas pe ecranul constiintei mele ca o pata ce nu se va sterge decât odata cu moartea mea.

M-am uitat prin camera sa zaresc vreo figura pe care s-o fi întâlnit si în camera 2 parter, dar n-am recunoscut pe nimeni.

Era obiceiul în închisoare, dar numai în camerele mari, sa se aleaga un sef de camera care raspundea de ordinea si disciplina detinutilor si de relatiile acestora cu administratia. Chiar în dupa-amiaza acelei zile se facea alegerea sefului. Cum eu aveam o misiune de la Turcanu, în ceea ce ma privea, trebuia sa refuz orice propunere. (Atunci mi-am pus întrebarea: cui sa ma destainui si cui sa cer sfatul? Pentru ca cel mai bun sfatuitor, cel mai de încredere si cel mai bun prieten putea fi pus în ziua urmatoare în fata celei mai cumplite torturi, pe care, nemaiputând-o suporta, ar fi trebuit sa spuna totul despre mine si atunci suferinta era dubla, a lui si a mea. Aceasta a fost marea noastra tragedie, a tineretului legionar, la Pitesti si Gherla. Deci cui sa ma destainui? Nimanui! Ramasesem singur, ca naufragiatul pe o scândura în largul marii. Saptamâni întregi m-a muncit constiinta: ce atitudine sa adopt?)

Revenind la alegerea sefului de camera, s-au propus mai multe nume. Majoritatea fiind studenti din Corpul Studentesc Legionar Iasi, acestia voiau sa-l aleaga sef pe unul dintre ai lor. Având doi colegi de facultate în aceasta camera, eu am propus pe unul din ei, pe Magirescu Eugen. Când acesta s-a vazut în situatia de a fi ales sef de camera, a facut o contrapropunere – sa ma aleaga pe mine – invocând faptul ca eram un ins cu experienta, ca fusesem pe front si aveam autoritate, calm si justete în aprecieri. Deci eu eram cel mai nimerit pentru a ocupa aceasta functie. Cu toate ca am refuzat categoric, nu am putut schimba hotarârea majoritatii.

În fata acestei situatii, am luat hotarârea sa accept alegerea, pentru a-mi duce chiar mai bine la îndeplinire un anumit plan gândit. Aveam sa platesc pentru asta cu vârf si îndesat.

Unii dintre camarazii care ma cunosteau m-au întrebat de ce am lipsit mai multe luni de pe sectie, unde am fost si ce s-a întâmplat cu mine. Le-am spus ca fusesem tinut împreuna cu Oprisan si Iosub într-un regim de izolare sever, pentru ca ne-a turnat Lunguleac.

Problema de constiinta care ma muncea si pe care trebuia sa o rezolv în cel mai scurt timp posibil era ce trebuia sa fac, tinând seama de dispozitiile date de Turcanu, adica sa nu vorbesc nimic, dar sa trag de limba.

Am încercat sa tac. Sa spun, sa nu spun unde am fost si ce s-a petrecut acolo, cui i-ar fi folosit? Pâna la urma am ajuns la concluzia ca nu aducea nimanui nici un folos, nici mie si nici celor din camera. Fiind convins pâna în maduva oaselor ca eram adusi în aceasta camera pentru demascari, m-am gândit sa nu le tulbur oamenilor linistea pâna ce nu va începe drama.

Al doilea ordin al lui Turcanu – sa-i trag de limba – ramânea cea mai spinoasa problema de constiinta. Eram pus în situatia sa dau curs ordinului, numai ca, în acest caz, aveam sa-mi reprosez toata viata acest lucru. Dar nici sa ma eschivez nu-mi dadea mâna. Am cautat sa ma folosesc de o ambiguitate, întrebându-ma daca Turcanu o fi având sau nu puterea sa tina minte tot ceea ce spusese sau nu mai multor sute de tineri. Mi-am zis ca era imposibil sa retina totul. Deci m-am hotarât sa evit sa-i fac pe altii sa sufere. Si odata hotarârea luata, am pus-o în aplicare. În ruptul capului nu voi trage de limba pe vreun camarad sau coleg nelegionar, si nici nu-l voi angaja pe nici unul în actiuni pe care le consideram fara rost, în conditiile de închisoare în care ne aflam.

În camera 3 subsol, pâna în ziua în care au început demascarile, a fost o relaxare si o armonie de neuitat. Asa cum fusese si pe sectiile de munca silnica, era o oarecare libertate, îngaduita cu un anumit scop. Si anume, atunci când mergeam cu tinetele la W.C., ne mai puteam vedea si puteam vorbi între noi. Cu acest prilej, am aflat cine dintre camarazi se gaseau în cele patru camere de la subsol.

Numai ca aceasta era linistea dinaintea furtunii celei mari. Obsedant pentru mine era ca, de câte ori se deschidea usa camerei, tresaream, vazându-l parca pe Turcanu cu droaia de matadori, tabarând în camera si lovind în dreapta si în stânga. Asa se facea deschiderea demascarilor. Din aceasta cauza lunile care au trecut de când venisem în acea camera, pâna la demascari, au fost pentru mine mai mult decât un cosmar.

Am considerat ca fiind o mare greseala sedintele legionare pe care le faceau unii camarazi, adunându-se într-un colt, fapt pe care am cautat sa-l înlatur, dar nu am reusit.

Cel care a venit la mine, eu fiind sef de camera, si mi-a cerut dezlegarea si participarea la acestea, a fost bunul meu prieten, camarad si coleg de la medicina, Ionica Pintilie. Cu el activasem în libertate, îl cunosteam bine si se legase între noi o strânsa prietenie. Era mai tânar decât mine, avea o constitutie delicata de intelectual, si eram convins ca nu va putea suporta torturile fizice. Ramasese de mic orfan de amândoi parintii si fusese crescut de o ruda care nu avea copii. Era înzestrat cu o inteligenta exceptionala si fusese unul din cei mai buni studenti ai Facultatii de Medicina din Iasi. Fusese crescut de parintii adoptivi în cea mai curata si de nezdruncinat credinta în Dumnezeu.

Înmanunchia în fiinta lui daruri de neegalat. Era de o curatie morala si de o bunatate înnascute, aproape un înger pe pamânt. Îi numaram pe degete pe cei pe care i-am întâlnit în închisoare asemenea lui Pintilie.

Datorita atâtor daruri cu care îl înzestrase Dumnezeu si pe care nu a vrut sa le altereze, a sfârsit prin a fi asasinat prin torturi care au depasit orice imaginatie.

Aveam încredere în el mai mult decât în mine si de aceea l-am sfatuit frateste sa renunte la sedinte. Stiam ce se va întâmpla si am încercat din toate puterile sa-l opresc. Pintilie, însa, îsi avea misiunea lui pe pamânt si pesemne cerul îl chema ca sa îngroase rândurile martirilor crestini. El conjuga atât de armonios credinta si morala crestina, dragostea de Dumnezeu si de aproapele lui, setea de nepotolit pentru cunoastere si credinta în Miscarea Legionara, încât si azi îl vad ca pe un sol trimis din alta lume. Pentru cei care l-au cunoscut, si pentru mine, Pintilie reprezenta prototipul omului ideal. N-a vrut sa ma asculte: chemarea lui era una, iar slabiciunea mea, alta. Sunt însa convins ca, oricum, tot sfârsea ca un martir, pentru ca acesta-i era destinul.

L-am rugat sa nu spuna nimanui pozitia mea în legatura cu sedintele si, daca vrea, sa-l întrebe si pe camaradul Dinescu, care facea închisoare de pe timpul lui Antonescu. Nu stiu daca s-a dus sau nu la Dinescu, dar am observat ca acesta nu lua parte la sedintele lor.

De la data când venisem în camera si pâna când au început demascarile, ca sef de camera, n-am observat între cei de acolo, legionari sau nelegionari, nici cea mai mica animozitate sau discutii în contradictoriu. Câta armonie si buna întelegere era între oameni când duhul dragostei si al încrederii îi unea! Când ma duceam însa cu gândul la camera 2 parter, ma cutremuram.

În calmul dinaintea furtunii toti aveau preocupari intelectuale. Fiecare punea la dispozitia camaradului sau colegului cunostintele sale cu o bunavointa rar întâlnita altfel. Câte lucruri bune si frumoase nu se învatau! Aveai impresia unei sali de curs, unde fiecare pe rând era si profesor si elev. Un lucru care m-a impresionat adânc a fost disciplina colegilor nelegionari care s-au încadrat si ei, astfel încât nu s-a iscat nici cel mai mic conflict. Un alt fapt care mi-a ramas placut în amintire: nu se petrecea nimic în camera, fara sa mi se ceara parerea.

La acea data, multi dintre noi nu primisera nici un fel de rufarie sau haine, nici de acasa, nici de la penitenciar. Multe flanele si ciorapi de lâna se rupsesera si necesitau reparatii. De aceea, gândindu-ma cum sa le vin în ajutor camarazilor, am învatat sa tricotez. Descoperind pe unul care stia acest lucru, am învatat si eu, în foarte putin timp. Observând ca pe vizeta nu se putea vedea din afara decât a treia parte din camera, m-am gândit ca în partea ascunsa puteai sa-ti vezi linistit de lucru. La început am învatat cu andrele de lemn, apoi am recurs la un gardian mai cumsecade pe care l-am rugat sa-mi procure niste sârma, sub pretext ca trebuia sa repar ceva la prici. Imediat ce am obtinut acest material, mi-am confectionat cinci andrele, le-am ascutit de ciment si astfel nu a ramas nici unul din camera caruia sa nu-i fi reparat ceva. Si astfel, în afara de sef de camera, devenisem si fata în casa.

Se apropia ziua de 26 octombrie, Sfântul Dumitru, ziua mea onomastica. Cu un an înainte fusesem chemat si anchetat de acel personaj suspect despre care am vorbit mai înainte. Si acum, când stiam ca din zi în zi putea sa se dezlantuie furtuna demascarilor, aveam parca o presimtire sumbra.

Cu doua-trei zile înainte de aceasta data, au venit la mine câtiva camarazi si mi-au propus ca, de ziua mea, sa primesc terciul lor drept cadou. La insistentele lor, am acceptat, cu o conditie, si anume sa-l restitui altadata. Dar ei s-au sfatuit si au venit din nou la mine, insistând si mai mult sa nu-i refuz, caci s-ar simti ofensati daca le-as restitui alimentul-cadou. Am considerat ca, refuzând, le-as putea leza sentimentele si am acceptat darul. Ce m-a surprins la data aceea a fost ca Magirescu era si el printre acesti camarazi.

De la sarbatoarea de Sfântul Dumitru a anului 1950 din închisoarea Pitesti si pâna în momentul când scriu aceste rânduri, nici o alta zi a numelui meu n-a atins intensitatea trairii de atunci. Nu terciul acela banal pe care l-am savurat ma uluise, ci sacrificiul pe care l-au facut pentru mine. Dar, ca sa termin cu terciul, aceasta slabiciune am platit-o mai târziu foarte scump. Si ceea ce m-a durut foarte mult a fost tortura suportata de bietii oameni pentru gestul lor.

A doua zi, s-a deschis usa si a aparut un gardian cu o hârtie în mâna, întrebând care era Magirescu Eugen. În astfel de situatii, Turcanu nu se arata, pentru a nu se descoperi. El venea numai în celulele sau camerele unde se facea demascarea. La auzul numelui de Magirescu, în calitate de sef de camera, trebuia sa confirm identitatea celui chemat; m-am apropiat de usa si am întrebat gardianul daca cel chemat trebuie sa-si faca bagajul. Acesta mi-a raspuns ca nu, si faptul mi-a dat de banuit. M-am apropiat de Magirescu si m-am uitat în ochii lui. La început s-a înrosit, apoi a devenit alb ca varul. Pur si simplu nu mai avea glas. Dupa plecarea lui m-am gândit ca l-or fi dus undeva într-o celula de tortura, ca sa fie pregatit pentru demascare. Se mai întâmplase si cu altii sa fie dusi fara bagaj, iar mai târziu sa vina gardianul dupa el.

Cei din camera n-au banuit nimic, caci nu-si puteau imagina deloc ce se petrece în închisoare. Secretul era atât de bine pastrat, încât numai cei ce treceau prin demascari stiau despre ce este vorba. Iar când erau dusi ca sa traga de limba pe cineva, cum era cazul meu, nu scoteau o vorba, divulgarea secretului pedepsindu-se exemplar. Iar planul prevedea ca toti sa trecem prin demascari.

Stiam ca Magirescu fusese angajat în actiuni destul de grele care apasau pe umerii lui si de aceea credeam ca s-ar fi putut sa fie dus la ancheta. Neîntorcându-se la masa de prânz, l-am rugat pe Pavaloaia, care dormea lânga el, sa-i retina mâncarea.

Dar el n-a venit nici la masa de seara, ci abia înainte de stingere, pe la ora 10. Cum a intrat în camera, m-am uitat la el si am constatat ca era cu totul schimbat la fata. Bietul om traia la ora aceea o drama interioara pe care numai el o cunostea. M-am dus la el, pentru ca îl stiam om cinstit si atasat de Legiune si l-am întrebat prieteneste unde a fost, ce s-a întâmplat si de ce este tulburat. Magirescu mi-a dat însa un raspuns care nu m-a satisfacut. Din acea clipa am început sa-l banuiesc de duplicitate, lucru care s-a dovedit a fi perfect adevarat. Aveam siguranta ca ma mintea si ca toata comportarea lui de pâna atunci nu urmarea decât sa salveze aparentele. Din clipa aceea, m-am racit fata de el. Inteligent si bine pregatit, a observat si el schimbarea mea.

A doua zi, tot dupa terci, a fost luat din camera Costache Pavaloaia si, putin dupa aceea, Magirescu împreuna cu un alt camarad, venit acolo cu o luna înainte. Se numea Petrica Cojocaru si era student la Politehnica din Timisoara. Dupa plecarea lor din camera, am fost convins ca toti acestia trecusera prin demascari si ca fusesera adusi în camera 3 subsol cu un scop bine precizat de catre Turcanu si anume, sa ne iscodeasca. Ma interesa daca si altii din camera aveau sa fie chemati, dar nu a mai fost chemat nimeni în afara celor trei.

Timp de trei zile i-au tot luat si nu veneau înapoi decât seara târziu. Dar, ca sa înlature orice banuiala, nu veneau sau plecau toti deodata, ci pe rând. M-a surprins faptul ca, desi trecusem prin demascari, eu nu fusesem chemat. Asteptam, din clipa în clipa, si-mi venea sa cred ca numai mila lui Dumnezeu ma ocrotea, pentru ca nu voiam sa le fac rau celor din camera, tragându-i de limba. Mai aveam convingerea ca cei trei spusesera destul despre mine, pentru ca Turcanu sa-si faca o imagine clara în legatura cu pozitia mea. De asemenea, eram convins ca cei trei îi încondeiasera pe toti cei din camera, astfel ca Turcanu avea sa stie cum sa actioneze împotriva fiecaruia dintre ei. Am observat ca, atunci când se întorceau seara târziu, purtarea lor fata de ceilalti era foarte schimbata; sigur complotau si împotriva mea.

Ceea ce ma îngrozea era gândul la cum o sa platesc pentru ca nu mi-am tras de limba camarazii. Nu stiu de ce, dar doream din toata inima ca deznodamântul sa se petreaca mai repede, de vreme ce odata tot trebuia sa se întâmple.

Atitudinea celor trei, atât fata de mine, cât si fata de cei din camera, mi-a întarit convingerea ca si ei trecusera prin demascari. Cum trecusera, însa, nu aveam nici o idee, dar îi vedeam parca în comitetul de tortura pe care urma sa-l numeasca Turcanu în camera 3 subsol.

Ce ma preocupa însa cel mai tare atunci, era cum avea sa înceapa reeducarea aici. La ora aceea înca nu stiam cum începuse demascarea la camera 4 spital. Stiam doar ca la camera 2 parter noi fuseseram doar cinci iar ei vreo treizeci, raportul de forte fiind clar în favoarea lor.

La camera 3 subsol, majoritatea zdrobitoare fiind cei care nu trecusera înca prin demascare, ma întrebam ce metoda va folosi Turcanu cu ei. Îi va lua pe fiecare pe rând si-i va duce în celulele de tortura, zdrobindu-i în batai, sau va veni cu o ceata de batausi înarmati cu ciomege? Am mai spus ca Turcanu era atât de voinic si de atletic, încât putea numai el singur sa bata o camera de neputinciosi ca noi. Nu era nevoie decât de un pumn pentru a ne doborî. Lucrul acesta îl vazusem în camera 2 parter, în cazul lui Caziuc.

Cititorul o sa se întrebe, poate, de unde aveau acesti tortionari din comitet atâta putere fizica. Raspunsul este simplu. Batausii mâncau pe saturate. Am vazut la camera 2 parter cum erau pregatiti, chiar îngrasati, pentru a-si exercita „meseria", în timp ce victimele erau înfometate ca sa nu mai fie capabili de nici o rezistenta fizica. Transformati în schelete ambulante, ne puteau snopi din batai cum voiau ei. Deci, Turcanu si sefii comitetelor de tortura aveau un regim alimentar special si aceasta am verificat-o la camera 3 subsol, când l-am vazut pe Zaharia, seful comitetului de tortura de aici, cum pleca în fiecare zi la o anumita ora si se întorcea apoi cu fata roza a omului ce s-a ospatat bine. Or, în aceste conditii, „era de ajuns o bâta pentru un car de oale”, noi fiind oalele de lut, iar Turcanu bâta.

Demascarea celor de la camera 3 subsol

Cele ce voi marturisi de acum încolo vor fi fapte si întâmplari traite si îndurate de mine personal.

Atrag atentia cititorului ca cei condamnati la munca silnica si temnita grea erau tineri cu un trecut de lupta bine afirmat, cu o anumita responsabilitate si atasament fata de Legiune. Toti cei de la munca silnica, cu foarte putine exceptii, aveau condamnari de peste zece ani, iar cei cu temnita grea, între cinci si zece ani. Aceste categorii formau elita tineretului legionar cu functii, stagii de activitate si responsabilitate în cadrul Legiunii. Asa se explica faptul ca aceasta categorie a fost lasata la urma, pentru ca în cadrul ei nu se punea problema de aventura, de încercare, de joaca în activitatea legionara.

Toti acesti camarazi îsi facusera educatia în Fratiile de Cruce si trecusera prin crunta prigoana a lui Antonescu. Ei reprezentau continuitatea activitatii legionare, dupa lovitura de stat din 1941. Erau trecuti de 20 de ani; unii facusera si razboiul, cum l-am facut si eu, altii fusesera ofiteri activi, deblocati din armata la data arestarii, si care îsi continuau studiile la diferite facultati. Majoritatea trecusera foarte greu prin anchete si aveau un cumul mare de informatii. De aceea s-a actionat asupra lor metodic, timp de doi ani.

Am mai spus cum unii dintre acesti tineri, dupa începerea demascarilor, în 1949, au fost scosi din celulele lor si dusi în cele de tortura, unde au fost tinuti timp de un an sub bâta lui Turcanu. Acesti camarazi au fost apoi acuzati de cei pe care îi chinuisera, de frica, dar si de cei care nu ar fi avut dreptul sa-i judece. Vazându-i dezbracati la baie, la Gherla, am amutit. Dar voi mai reveni asupra acestui capitol.

*

Nu acuz si nu ma revolt împotriva nimanui, dar simt cum striga în mine sufletele celor ucisi în torturi, atunci când semeni de-ai nostri, indiferent de conceptia lor politica sau religioasa, aduc o interpretare facila acestui fenomen, inventând date si fapte care nu au nici o legatura cu drama în sine. Nimeni nu are dreptul sa-i judece pe cei ce au trecut prin Pitesti, ci numai Dumnezeu si ei însisi. Asa o sa va judece Cerul si pe voi, cei care bârfiti si acuzati, intentionat sau nu, slujind o oculta sau alta. Si Dumnezeu va va judeca în numele celor chinuiti, înnebuniti sau asasinati, dupa dreptatea si voia Lui si dupa faptele voastre. Cei care n-au suferit o zi de foame, de sete, de frig, de dor, de înfrângere si n-au fost torturati, chinuiti, umiliti, prigoniti si desconsiderati pentru neamul lor, nu au dreptul sa vorbeasca în numele lui. Iar cei care, trei ani de zile, au suferit si suportat cele mai groaznice torturi, degradari si umilinte, când li s-a siluit constiinta si puterea de judecata, omorându-se în ei tot ce era uman, n-ar trebui nici macar discutati. Cine-ar putea sa-i judece? Cine ar putea sa puna un deget pe ranile lor si cine sa aprinda o lumânare pentru cei ucisi?

Corneliu Codreanu prevazuse oare numai ca o figura de stil faptul ca vom ajunge pe drumul luptei noastre în mlastina deznadejdii?

Când nu esti în lanturi te poti sinucide, daca nu esti crestin, sau poti pune mâna pe sabie sa lovesti în cel ce te-a adus la disperare. Deci, poti sa alegi singur moartea. Dar, daca esti în lanturi si ai ajuns pe culmea disperarii, când ai vrea sa mori si nu poti sa te sinucizi, nici sa pui mâna pe sabie si sa o înfingi în cel care te tortureaza, pentru ca ce este al tau sunt numai lanturile de care nu poti scapa, atunci nu mai ai nici o salvare de nicaieri. De aceea cel care te tortureaza poate face din tine tot ce vrea, un criminal sau un informator.

Si atunci voi toti, care va permiteti, din interese meschine si patimi politice, sa vorbiti de aceasta drama, cum de îndrazniti sa-i judecati pe cei care au trait-o?

E o vorba: „nu aduce anul ce aduce ceasul”. Dar ziua si ceasul acela trebuiau sa vina, caci faceau parte din destin. Aceasta zi a fost pentru unii chemare la cer, pentru altii sinucidere sau încercare de sinucidere, iar pentru altii prabusire si trecere prin mlastina disperarii. Unii au ramas acolo si s-au înecat – putini au fost la numar – si asta pentru ca s-au încrezut în puterile lor.

Cei care s-au prabusit, dar si-au recunoscut neputintele si slabiciunile omenesti, pastrându-si credinta si nadejdea în mila lui Dumnezeu, au scapat din aceasta mlastina zdreliti, îngenunchiati, doborâti la pamânt si totusi nebiruiti. Iar când au iesit din mlastina, si-au oblojit ranile cu mirul credintei si nadejdii, strigând: „Doamne! Ajuta-ne si da-ne putere sa mergem mai departe!” Acestia au trait o experienta pe care nimeni în lume nu a mai avut-o. „Nu esti înfrânt atunci când ai cazut la pamânt, ci atunci când ai renuntat la lupta”. Esti înfrânt numai atunci când puterile fizice si sufletesti nu te mai pot ajuta. Un legionar se teme numai de Dumnezeu si de aceasta clipa.

Doborâti la pamânt, cu trupurile sfârtecate de rani, huliti, umiliti, ne-am ridicat cu fruntea sus, atunci când dusmanul credea ca ne-a distrus. Mai tari, mai caliti, mai pregatiti de lupta, pentru a înfrunta alte urgii, prin care dusmanul vroia sa ne îngenuncheze, din nou, folosind alte si alte metode.

Ei au biruit trupuri schiloade si neputincioase, deoarece suferinta fizica prelungita a depasit puterile noastre limitate. Slugile satanei au fost sigure ca prin tortura trupului pot omorî si sufletul, dar aici s-au înselat. Sufletul este nemuritor, pentru ca asa l-a creat Dumnezeu. De aceea, sufletele tuturor celor care au trecut prin mlastina deznadejdii si au fost ucisi, s-au întâlnit cu noi cei schilozi, cu trupurile pline de rani si, de acolo, de sus, ne-au îmbratisat. În aceasta batalie, cu dezertori, cu tradatori si lasi, cu morti si nebuni din cauza suferintei, cei ce n-au renuntat la lupta au aruncat de pe ei mâzga noroiului si, cu trupul numai cicatrice, dar cu sufletul spalat si purificat, au mai privit o data spre „zidurile Troiei”.

Martirii si mortii nostri n-au avut morminte, n-au fost îngropati în cimitire unde supravietuitorii lor, generatiile de mâine, sa poata rosti o rugaciune întru pomenirea lor. Slugile satanei au vrut sa le stearga pentru totdeauna orice urma, tocmai pentru ca nu le-au putut ucide sufletul. Noi, tinerii legionari de atunci, n-am renuntat însa la vis si stam de garda acolo sus, pe locurile unde ne-a azvârlit istoria, sa povatuim generatiile care vor veni dupa noi. Numai ei ne vor crede, pentru ca n-au fost ispititi de duhul necuratului. Si ei ne vor unge ranile de pe trupurile sfârtecate în prigoane si anchete, lagare si temnite, în odioasele demascari: numai ei vor întelege de ce am fost atât de urâti de dusmanii nostri. Nu vor cunoaste unde ne sunt mormintele, dar vor auzi glasul tainic al atâtor patimiri, pentru acest neam batjocorit si oropsit.

Ei vor aprinde în fata sfintelor altare, lumânari de jertfa pentru odihna tuturor mortilor nostri.

Sufletele curate si cinstite ale unui tineret care nu a cunoscut zgura pacatului si a întinarii, ura si patima politica, dorinta de putere, îsi vor aduce aminte de noi. Aceste suflete curate, animate de un ideal sfânt, de dragoste pentru Dumnezeu, de aproapele si de neamul lor. Nu patimasii, nu lasii, nu tradatorii, nu cei mânati de dorinte animalice, nu cei care si-ai vândut sufletul satanei sau vreunei oculte vor avea dreptul sa vorbeasca în numele neamului si sa-l conduca.

Nu exista jertfa în care sa se fi varsat sânge nevinovat de care Dumnezeul dragostei si al dreptatii sa nu-si aduca aminte. El va alege din neamul nostru barbati neînfricati care sa lupte cu cuvântul, evocând generatiilor viitoare sutele de mii de jertfe, ca pe ele sa se cladeasca „o tara sfânta ca soarele sfânt de pe cer”. Arma noastra va fi cuvântul si prin el vom transmite celor ce vor veni dupa noi nazuintele si patimirile noastre.

*

Într-o zi, la începutul lunii decembrie 1950, dupa ce s-a servit terciul, s-a deschis usa si, ca un Mefisto, a intrat în camera Turcanu, geniul raului. Toti cei din camera si îndeosebi cei care auzisera de el sau îl cunosteau, au ramas înmarmuriti. Ei au presimtit scopul venirii lui, vazând ca un detinut politic ca si ei îsi permitea sa intre singur în camera, neînsotit de o persoana oficiala.

Turcanu s-a uitat prin camera ca un calau care-si alegea victima si, oprit în fata lui Magirescu si Pavaloaia, i-a întrebat unde este Cojocaru. În treacat, m-a observat si pe mine, cu o privire care ma îngrozea, amenintându-ma cu o scrâsnire de dinti: „Cu tine am o socoteala”, dupa care ne-a somat sa iesim afara. În fata acestei porunci cei din camera au fost complet derutati, neîntelegând cum ordona un detinut celorlalti detinuti sa iasa afara pe un ton atât de martial. Tot de neînteles pentru ei a fost si faptul ca noi ne supuneam ca niste mielusei.

Am iesit pe coridor si am observat ca nu era nimeni afara, decât noi si Turcanu. Gardienii intrasera parca în pamânt. Cu o voce de calau, ragusita, ni s-a adresat: „De astazi vor începe demascarile banditilor din aceasta camera”. Apoi s-a repezit la mine ca un lup turbat, m-a prins de gât, m-a izbit de perete, m-a ridicat si iar m-a strâns de gât de mi s-a oprit respiratia, zicându-mi: „Tu, banditule, te vei putea reabilita daca vei da dovada de fidelitate si vei lua parte la actiunea ce va începe în aceasta camera”. Adresându-se celorlalti trei, le-a spus sa vina cu cei care au aderat la actiunea lui, ca sa reduca la tacere pe orice „bandit” din aceasta camera.

Unde s-a mai întâmplat în lumea aceasta, ca o închisoare de detinuti politici sa fie administrata de un detinut politic, care sa dispuna de viata celorlalti? Cine ar putea întelege si admite acest fapt?

Turcanu a reluat: „Veti lovi fara crutare în stânga si în dreapta, împreuna cu cei cu care voi veni eu, ca nici un bandit sa nu se mai poata scula de jos”.

Când am auzit aceste ordine, m-am înspaimântat în asa hal, de parca eram osânditul caruia calaul îi va taia capul. Si am strigat din adâncul fiintei mele: „Doamne fie-Ti mila de mine si învata-ma ce sa fac!” Raspunsul a fost scurt: „Ce vrei”.

Am intrat apoi în camera. Camarazii mei, vazându-ma si pe mine în rândul celor patru, au ramas complet dezorientati, nepricepând ca noi mai trecusem prin torturi. Din marturisirile lor facute dupa încetarea demascarilor, am aflat ca ei crezusera, în zilele care au precedat demascarile, ca Turcanu va începe reeducarea fara violenta si numai celor ce voiau. Spre surprinderea lor, lipsea Bogdanovici, initiatorul reeducarii de la Suceava.

O, bietii de ei! Nu banuiau, nici prin gând nu le trecea ca în câteva minute furtuna groazei, a urii, a minciunii si a neîncrederii le va secera rândurile fara mila.

Cât ai fuma o tigara, a si intrat Turcanu cu o droaie de batausi, în jur de 15, din care n-am recunoscut pe niciunul. Toti însa erau îngrasati ca pentru sacrificare si aveau în mâini ciomege si vine de bou. Turcanu a dat semnalul: „Pe ei, fara crutare!”

În clipa aceea eu ma aflam lânga prici la stânga usii lânga perete, iar în fata mea se gasea Gelu Gheorghiu, care îmi era drag pentru bunatatea si tinuta lui ireprosabila. La semnalul lui Turcanu, m-am apropiat de Gelu si i-am spus sa se urce pe prici si eu peste el, soptindu-i sa strige cât îl tine gura, în timp ce îi framântam cu mâinile burta si pieptul. Gelu, a înteles, s-a uitat la mine si mi-a soptit: „Asa e piesa?” la care i-am raspuns: „Nu-i asa, ai sa vezi tu cum este, deocamdata striga cât poti”.

Gelu Gheorghiu a priceput mascarada si statea într-o râna pe prici, ca sa nu i vada fata, pentru ca era singurul care nu o avea umflata si plina de sânge. Când Turcanu a dat ordin matadorilor sa paraseasca camera, ne-a cuprins groaza de ceea ce vedeam în jur: capete sparte, fete umflate si pline de sânge, oftaturi si gemete de durere.

Clipa pe care o asteptasem cu groaza sosise, dar nu intuisem deznodamântul.

Turcanu, cu o lista în mâna, desigur înmânata de Magirescu si Pavaloaia, a strigat apoi cât îl tinea gura ca fiecare „bandit” care îsi auzea numele sa se aseze pe prici. Gelu Gheorghiu, care facuse parte din grupul lui Obreja, a fost strigat al doilea, probabil în legatura cu culpa mea. Când Turcanu s-a uitat la el si a vazut ca nu era ranit ca ceilalti, l-a întrebat cine s-a ocupat de el. La auzul numelui meu, pronuntat de Gelu, Turcanu mi-a întins un ciomag si mi-a ordonat: „Deci tu, banditule, ti-ai gâdilat camaradul. Ia sa te vad acum, cum îl mângâi cu ciomagul pe banditul pe care l-ai menajat".

Am luat ciomagul în mâna si, cu un curaj care nu era al meu, venind parca din alta lume, l-am înfruntat pe Turcanu, spunându-i ca nu pot sa bat, pentru ca mi-e mila. Turcanu mi-a luat ciomagul din mâini, l-a întins lui Gheorghiu si i-a ordonat sa ma bata.

Gheorghiu, om bun din fire, care nu cred sa fi facut vreun rau cuiva, i-a raspuns lui Turcanu cu un curaj care a cutremurat camera întreaga: „Eu sunt împotriva violentei, nu am lovit pe nimeni în viata mea si nici nu voi lovi, si nimeni nu ma poate judeca fiindca nu vreau sa-mi lovesc semenul”. Gelu traieste înca si poate marturisi ca toate acestea sunt adevarate.

El terminase anul V la Politehnica din Bucuresti. Era originar din Constanta si, ramas orfan de mama, fusese crescut de tatal sau. A fost una din figurile cele mai luminoase si mai pline de bunatate, cu toate cumplitele degradari si torturi prin care a trecut. În cele mai îngrozitoare torturi, fata lui radia bunatate si mila, privindu-si camarazii chinuiti.

În fata acestei situatii, eram convins ca Turcanu, care mai vazuse pe multi refuzând sa-si tortureze camarazii si colegii, unii platind cu viata, altii cu schilodirea, nu va ramâne cu bratele încrucisate.

Si într-adevar, Turcanu a început sa-l loveasca pe Gelu pe unde apuca, de parca dadea într-un sac de nuci, pâna când, aruncând ciomagul, l-a desfigurat cu pumnii. Când s-a oprit, Gelu nu mai misca. Le-a ordonat apoi lui Magirescu si Pavaloaia sa-l arunce pe prici lânga Reus.

S-a repezit apoi ca un vultan pe mine, m-a aruncat pe prici unde era Magirescu si a ordonat celor doi sa ma bata, el fiind obosit. Atunci, amicii mei Magirescu si Pavaloaia mi-au dat o lectie, asa ca între prieteni, încât sa nu ma deosebesc cu nimic de Gelu si de toti ceilalti, ca tot mi se vindecasera ranile de la camera 2 parter. Dupa ce mi-au servit aceasta bataie copioasa, m-au aruncat pe prici, alaturi de Gelu.

Scena aceasta a influentat atât de mult constiinta celor 40 de camarazi si colegi nelegionari încât, din acea camera, Turcanu nu a putut recruta nici un bataus pe care sa-l poata folosi împotriva celorlalti. Au fost putine clipe în viata mea când m-am simtit atât de aproape de semenul meu. De aceea, toate ciomegele pe care le-am luat, au fost parca mai usor de suportat. Dupa aceea Turcanu a instituit, prin nominalizare, comitetul de actiune si tortura, pentru demascarile din camera.

Dintre batausii care au luat parte la aceste torturi n-am recunoscut pe nici unul, fie din cauza ca nu puteam sa ma fixez asupra lor, fie datorita faptului ca eram preocupat de ceea ce urma sa mi se întâmple.

Ce om cu minte, cu judecata si cu bun simt, ar putea sa-si imagineze macar si în vis ca într-o închisoare ca cea din Pitesti, conceputa si construita pentru a asigura cel mai perfect secret, tocmai niste detinuti sa posede cheile tuturor celulelor, sa încuie si sa descuie dupa bunul lor plac, sa mute detinutii dintr-o celula în alta si sa aiba dreptul de viata si de moarte asupra lor? Iar în cazul celor petrecute în camera 3 subsol, precum si în toate celelalte camere la subsol si parter, toate numai pe coada T-ului, majoritatea celor care au suferit aceste satanice batai ar fi trebuit sa fie spitalizati. Or, ei nu au avut nici macar voie sa-si puna comprese cu apa rece sau sa-si stearga sângele de pe rani. Chiar si cei ucisi în torturi erau la dispozitia lui Turcanu, acesta putând sa faca ce vrea pâna si cu cadavrele lor.

Înainte de alegerea comitetului de tortura în camera 3 subsol, lui Turcanu îi disparuse de pe fata orice urma de omenie. Era un posedat, Dumnezeu stie de câti demoni. Cine altul ar fi putut maltrata si tortura oameni nevinovati, care nu-i facusera nici un rau si care pe deasupra mai erau chinuiti si de foame si de frig, neavând nici un mijloc de aparare. Si daca la Pitesti as fi vazut numai un tânar ucis. Dar au fost ucisi zeci, si anume dintre cei ce se nasc la mari intervale de timp, dintre cei mai buni.

Dupa ce s-a facut asezarea pe priciuri în ordinea aratata de Turcanu, ne-am dat imediat seama ca aceasta ordine nu era întâmplatoare. Cei sase tineri nelegionari din camera au fost toti asezati la un loc. Amplasamentul meu nu era indicat de cei care dadeau informatiile, caci ei nu stiau ce atitudine voi lua atunci când vor ajunge demascarile la mine. De aceea Turcanu m-a asezat al treilea, lânga Gelu.

În capul rândului era Ghita Reus, un tânar cu înfatisare angelica, frumos la chip si la suflet, de o bunatate si tinuta morala exceptionala, fost coleg de facultate cu Turcanu si Bogdanovici; fusese printre primii care li s-a împotrivit. Mai mult chiar, îi convinsese si pe altii sa nu adere la ideea de reeducare. Simtise de la început ca Turcanu si acolitii lui nu erau decât instrumente oarbe în mâna regimului comunist. Turcanu stia toate acestea si de aceea îl ura de moarte. Putin timp înainte de a pleca noi la Gherla, Reus a fost luat din camera si nu am mai auzit nimic de el, atât în închisoare cât si mai târziu, în libertate. Probabil ca l-a ucis în batai.

Ce mi-a dat de gândit a fost ca lânga Turcanu statea un tânar cam de aceeasi statura si robustete cu a lui si cu o înfatisare care raspândea groaza, cu buzele rasfrânte si chip de calau. Daca, în anumite momente, Turcanu avea o înfatisare mai umana, acestui tânar îi lipsea total acest atribut. Turcanu îl prezenta celor din camera sub numele de Zaharia. Turcanu spunea despre prietenul sau ca, de îndata ce venise de la Timisoara la Pitesti, trecuse de partea sa fara sa fi primit o palma si se declarase de acord cu metodele folosite, precizând în fata lui Turcanu ca nu era legionar.

Asa cum am afirmat, eu nu voi vorbi decât de tinerii legionari. De aceea, pentru a nu ofensa sau leza o conceptie politica diferita de cea legionara, fiind si adeptul libertatii de opinie, de cuvânt, de credinta si de atitudine, ma voi abtine de la multe comentarii. Desi as putea sa acuz si sa atac si conceptia politica a lui Zaharia, repet, nu o fac. Nu pot sa nu remarc însa, ca multi comunisti si democrati de tot felul, crestini-democrati si chiar si din alte formatiuni sau partide politice, îsi dadeau mâna si se îmbratisau atunci când era vorba sa-i prigoneasca si sa-i denigreze pe legionari si Miscarea Legionara.

Revenind însa la Zaharia, care nu era legionar, daca nu l-ar fi ucis cu mâna lui pe Ionica Pintilie, daca n-ar fi fost seful comitetului de tortura si daca n-ar fi facut ceea ce a facut în fata celor 40 de tineri legionari si a celor 6 tineri nelegionari din camera 3 subsol, nici nu as fi adus vorba de el. În acest caz însa, as fi fost acuzat de cei care înca mai traiesc, legionari si nelegionari, ca am ascuns felul cum i-a torturat timp de 11 luni de zile, precum si metodele pe care le-a aplicat la ordinele primite.

Turcanu l-a prezentat deci pe Zaharia ca fiind seful comitetului de actiune si tortura, ajutat de Eugen Magirescu si Costache Pavaloaia, care fusesera legionari. Din ordinul lui Turcanu, Zaharia si-a rezervat un prici în stânga usii, fata cu deschiderea, lânga perete.

Înainte de începerea demascarilor, încapeau pe acel prici sase persoane, iar acum era ocupat doar de cei trei. Priciul de sub geamuri era continuu, dintr-un perete la altul, pe toata lungimea camerei. În dreapta, cum se deschidea usa, mai era un prici unde, în mod normal, încapeau 14 insi. Pe mijloc era culoarul liber de 1,5 metri latime, iar în fundul camerei spre dreapta usii era asezata tineta pentru necesitati; cea pentru apa era în partea opusa.

Fabulatiile lui Ghita Andrisan

Daca Ghita Andrisan ar fi de fata, i-as cere scuze, pentru ca nu am vorbit pâna aici de el. N-am facut-o din desconsiderare, ci pur si simplu din uitare. El a ramas însa în amintirea celor care l-au cunoscut ca un erou, datorita comportamentului avut în timpul demascarilor.

Era fecior de taran, din jurul mânastirilor bucovinene, unde domnea duhul ortodox si parfumul cetinilor de brad.

Andrisan era om între oameni. Student la Facultatea de Drept din Iasi, fusese coleg cu Turcanu, dar opozant hotarât al acestuia, când auzise ce actiune ducea el la Suceava.

Luptator neînfricat, cu credinta în Dumnezeu, în neamul sau si în Legiunea pe care a servit-o cu devotament si barbatie. Un tânar inteligent care purta în el desteptaciunea si bunul simt al plaiesilor lui Stefan cel Mare. Un caracter fara viclenie si ascunzisuri. Bun din fire, se citea pe fata lui zâmbetul tânarului cinstit, în inima caruia nu avea loc ura si dispretul.

L-am cunoscut bine, înainte de începerea demascarilor în camera 3 subsol; m-am atasat de el si l-am stimat pentru modestia si bunul lui simt. În timpul demascarilor, a fost unul dintre cei care n-a lovit pe nimeni, iar atunci când vedea pe unul lovit sau chiar pe cel ce lovea, îi dadeau lacrimile.

Si cum fiecare are câte o meteahna ca, daca n-ar avea, ar fi înger, nu om, asa si Ghita Andrisan avea meteahna lui: fabulatiile. Plecat de la tara si ajuns la un liceu cu renume, „Eudoxiu Hurmuzache”, la Radauti, având profesori cu studii la Viena, trebuia sa tina pasul cu cei mai buni colegi ai lui.

Ghita avea talent literar, citise mult si povestea frumos; într-un cuvânt, era un tânar plin de har. Ca sa se impuna însa colegilor, sa fie o personalitate, asa cum o întelegea el pe atunci, începuse sa fabuleze atât de mult, încât nu mai puteai deosebi la el imaginatia de realitate.

Cunostea bine câteva limbi straine, mai ales cele clasice. Se pregatea pentru cariera de avocat, pentru care îsi zicea ca fabulatiile aveau valoarea lor.

O fi avut el dreptate în profesia lui, dar la Pitesti i s-a cam înfundat. Ghita l-a pus în încurcatura chiar si pe Turcanu si, datorita acestei încurcaturi, a ajuns erou al demascarilor.

De când a fost arestat si pâna când au început demascarile, Ghita a spus celor cu care a stat în celula tot felul de povesti, care de care mai fantastice. Cu toata memoria lui buna, nu mai reusea sa deosebeasca realitatea.

Parca-l vad si acum tinându-si pledoaria. Avea aptitudini de avocat de mare talent. Cult, citit, bun orator, cu figura lui de om bun, i-a impresionat pe toti cei din camera prin cantitatea de informatii pe care o detinea, chiar si pe Magirescu, care fusese coleg cu el la Drept. Fabulatiile lui erau atât de logic închegate, si expuse cu atâta talent, ca nu-ti puteai da seama unde era scorneala.

Dupa declaratiile din camera, a fost dus la camera 4 spital, unde le-a consemnat în scris si scrierea lor a durat toata luna februarie. Dupa aceasta, într-o zi, în camera a aparut Turcanu, cu niste hârtii în mâna si cu o figura de taur înfuriat.

S-a dus direct la Andrisan, care era al treilea lânga mine, i-a facut semn sa vina la el, l-a prins de guler, l-a dus la priciul celor din comitet si i s-a adresat lui Zaharia:

– Ba! Voi stiti ca nimic din ce a declarat banditul asta nu e adevarat?

Cu o figura nevinovata si foarte contrariat de afirmatiile lui Turcanu, Andrisan l-a întrebat pe acesta ce anume nu era adevarat.

Turcanu, enervat:

– Cum, ma, banditule?! I-am omorât în batai pe toti astia pe care-i declari tu aici si au venit cu martori la mine, ca asa ceva nu au auzit de la tine si nici ei nu ti-au spus tie. Cât despre activitatea ta de bandit legionar, ai spus ca toata Bucovina era legionara si ca, daca l-ai fi cunoscut pe tatal meu, îl declarai si pe el comandant legionar. Ce este adevarat din ce ai declarat tu?”

Ca o domnisoara inocenta, Ghita i-a replicat atunci lui Turcanu:

– Tot ce am declarat este adevarat.

– Cum este ma, adevarat, ca te omor? Vino cu mine.

S-a dus cu el la camera 4 spital si l-a confruntat cu alti camarazi cu care statuse la Suceava si Pitesti. Acestia, schiloditi si zdrobiti în batai, n-au recunoscut cele declarate de Ghita si Turcanu le-a dat dreptate, convingându-se de fabulatiile lui.

Dupa aceea a fost readus în camera si confruntat si cu colegii de la Drept. Acolo, Ghita Reus, coleg cu el la Drept, i-a spus sa se gândeasca ce declara, caci multe lucruri nu erau adevarate. Cât despre Magirescu, cu toata inteligenta lui, nici el nu sesizase diferenta între fabulatiile lui Ghita si ceea ce era adevarat.

Dupa aceea, a fost confruntat si cu instrumentele de tortura, care acum erau foarte reale. Drept urmare, Ghita a ramas mai multe zile întins pe prici, cu memoria alterata de imaginatie, nemaistiind ce fusese real sau imaginar în viata lui.

A ramas de pomina, pentru noi, cei din camera 3 subsol, expresia lui Ghita: „Asta e barba, asta nu e barba”. Dupa aceea, si-a reluat toata declaratia de la început si a refacut-o. Si când declara ceva, era întrebat de cei din comitet: asta-i barba sau nu? si spunea adevarul.

Cum toate situatiile în lumea aceasta au si o portita de scapare, depinzând de individ daca o dibuieste sau nu, tot asa si meteahna lui Ghita Andrisan a fost nu o portita, ci o poarta de salvare! Pentru ca, tot bâlciul cu barba si nebarba l-a facut si pe Turcanu sa i se faca lehamite de el si sa-l lase în fantasmagoriile lui.

Asa a ramas Andrisan onorabil si de invidiat pentru multi dintre noi. Felul lui de a fi l-a salvat în timpul demascarilor.

S-ar putea ca tot ce a declarat sa nu fi fost decât o nascocire a imensei lui imaginatii, ca sa mai scape de tortura si sa poata salva pe cei pe care-i stia numai el si nu voia sa-i declare. N-a vrut apoi sa ajunga bataus în demascari, ci sa treaca asa cum a trecut, necompromis printr-o actiune reprobabila. Nu m-am mai vazut cu el dupa eliberare din cauza prigoanei – el fiind în Bucovina – ca sa-l întreb care era, pâna la urma, adevarul.

Multi dintre noi, ca sa scape de tortura, si-au facut fel de fel de planuri sa declare vrute si nevrute, stiute si nestiute. Atitudinea lui Ghita însa, dimpreuna cu consecintele ei, i-a mai temperat si i-a adus la realitate pe multi.

Cei care au încercat sa-l imite însa, au fost descoperiti si le-a fost mult mai greu.

Maglavit

Sub numele de Maglavit l-am cunoscut pe badia Ungureanu noi, cei arestati la Iasi si încarcerati la Suceava, apoi ajunsi la Pitesti pe sectiile de munca silnica si, în special, cei de la camera 3 subsol.

I s-a dat aceasta porecla pentru ca, în anii 1935-1936, plecase pe jos de la Iasi, pâna în sudul Olteniei, în satul Maglavit, ca sa vada minunea acelui cioban, pe nume Petrache Lupu.

Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamt, cântaret de biserica sau dascal cum se spunea prin partea locului. A fost arestat la biserica Talpalari din Iasi, unde era paroh parintele Tatulea, legionar de marca si preot de o tinuta morala exceptionala, mare teolog si compozitor. La biserica lui, unde avea un cor minunat, venea toata elita Iasului. A fost arestat si dânsul în 1948 si condamnat la ani grei de închisoare.

Maglavit facuse razboiul, iar dupa aceea, fiind talentat la muzica, se înscrisese ca student la Conservatorul din Iasi, unde l-a avut ca profesor si pe parintele Tatulea. A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 de ani, si a fost condamnat la 15 ani munca silnica, dupa ce a trecut printr-o ancheta foarte grea la Suceava. Maglavit s-a dat apoi student, ca sa vina la Pitesti, desi el facea parte din organizatia „Razleti”. A facut acest lucru ca sa fie, cum spunea el, „cu baietii”. Crescut în duhul ortodoxiei manastirilor din regiunea Neamtului, de unde era de bastina, era profund crestin, cu o traire ce putea fi luata ca model.

Fiind un om bun si pasnic, care nu acceptase violenta, razboiul, cu toate atrocitatile lui, îl îngrozise. De aceea si torturile care au fost aplicate la Pitesti l-au înspaimântat. La camera 3 subsol, a facut parte din grupul lui Pintilie si s-a impus prin blândetea si bunatatea lui, dar mai ales prin trairea mistica care i-a impresionat pe toti cei din camera. Pentru caldura sufleteasca cu care înconjura pe fiecare tânar, m-am legat si eu mult de badea Vasile, vazând în el exemplul si trairea Sfintilor Parinti rasariteni.

Deoarece luase parte la sedintele legionare conduse de Pintilie si initiase cercul mistic, badia Ungureanu a fost tinta torturilor lui Zaharia. A suportat tortura ca un martir, dar ceea ce îl impresiona pâna la lacrimi era vederea tinerilor torturati. La fiecare lovitura de ciomag, tresarea de parca ar fi fost lovit el.

Daca nu a fost ucis în camera, aceasta i se datoreaza lui Magirescu, care avea un deosebit respect pentru el. Fiind mai în vârsta decât noi – putea sa ne fie tata – a fost ascultat, stimat si iubit într-atât, încât îi vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea lui atunci când era torturat.

El însa n-a lovit niciodata pe nimeni si, datorita lui, nici Magirescu, care-i spunea ca era nebun de atâta misticism.

Badia Ungureanu avea înfatisarea unui sfânt bizantin din iconografia rasariteana si a fost dintre putinii camarazi întâlniti în închisoare care tinea miercurea si vinerea post negru, mâncarea lasându-si-o altora. Datorita acestei trairi, a fost printre putinii camarazi asceti – exceptie facând grupul lui Valeriu Gafencu si al avocatului Trifan din Brasov – pe care i-am vazut cu ochii mei si în care foamea nu si-a putut înfinge coltii.

Pentru acestia, viata pamânteasca avea mai putina importanta, ei plutind în alte sfere. Si atunci, cum sa nu cred în vietile sfintilor si ale martirilor asceti rasariteni, când i-am vazut pe camarazii mei, care duceau o viata dupa modelul lor?

Se apropiau Pastile anului 1951 si, într-o seara, vazându-l pe badia Vasile plângând, nu stiu cine l-a întrebat de ce plânge. Raspunsul lui a fost simplu: „Plâng de durerea fratilor”. Fratii lui erau cei batuti. Zaharia, enervat, a intervenit brutal:

– Cum ma, bandit mistic, astia sunt frati pentru tine, nu banditi? Cu simplitate crestina, Ungureanu i-a raspuns:

– Pentru mine, ei nu sunt banditi, pentru ca nu mi-au furat nimic si nu mi-au facut nici un rau.

– Cum ma, nu te-au batut?

– Nu ei m-au batut, raspunse Ungureanu.

Zaharia, înfuriat, a strigat la el:

– Ia sa spui, despre alt mistic înrait ca tine, de banditul Bordeianu, ce parere ai?

Toti din camera se asteptau ca Ungureanu sa-mi faca un portret în tonul demascarilor. El însa, a raspuns:

– Fratele Bordeianu este un om blajin.

A fost cea mai simpla caracterizare pe care mi-a facut-o vreodata cineva. Si acum, când scriu aceste amintiri, îmi rasuna în urechi cuvintele lui.

Enervat pâna la nebunie, Zaharia s-a napustit atunci asupra bietului om, l-a calcat în picioare si l-a zdrobit în asa hal, încât nu mai stiai daca era om sau o masa de carne sângerânda.

Lepadarea

Continutul acestei notiuni a fost si este foarte controversat chiar si la Sfintii Parinti, în timpul prigoanelor crestine. Lepadarea de la Pitesti a tinerilor legionari de Miscarea Legionara a îmbracat forme mult mai complexe decât lepadarea facuta în conditii obisnuite de viata.

Eu îmi explic demascarile mistic.

Noi, cei ce am trecut prin Pitesti si Gherla am fost si vom fi acuzati de lasitate poate, de catre camarazii nostri, iar dusmanii vor avea motive sa ne arate cu degetul pentru ce am facut.

Vom raspunde în primul rând camarazilor nostri care mai sunt în viata înca, precum si celor ce vor veni dupa noi.

Da! Am fost slabi si neputinciosi si o marturisim. Dar nu din frica de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipa, ci din groaza de a nu ne pierde mintile ca Pintilie, Nedelcu, Soltuz, Ionescu si ceilalti... Sa traiasca cei care ne acuza în aceleasi conditii aceasta teroare si groaza si atunci vom mai vorbi.

Aceia dintre noi care au fost ucisi au rascumparat însa prin jertfa lor slabiciunile noastre. Legiunea va trai prin martirii, eroii si luptatorii ei. Ne doream moartea în fiecare clipa, fara a fi lasati însa sa murim sau sa ne sinucidem. Scopul torturii, în esenta ei, a fost nu sa ne ucida, pentru ca aceasta crima ar fi fost considerata genocid, ci sa faca din noi niste ucigasi si informatori notorii. Medicii din lagarele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, îngaduind moartea, pe câta vreme medicii comunisti de la cabinetele medicale din închisori, agenti ai Securitatii si rivalizând în crime cu Turcanu, au împiedicat-o, ca sa faca chinul mai mare.

Dusmanilor nostri care ne-au prigonit, când ne vor aminti sarcastic ca „Moartea, numai moartea legionara ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti…” le vom raspunde printr-o întrebare: ce au facut ei oare în regimul comunist din România? Noi stim foarte bine ce au facut si de aceea îi întrebam: eroii si martirii lor unde sunt? Iar complicitatea lor la atâtea crime? Daca ar fi fost si ei încercati cu sute de ciomege peste trupul lor, ce ar fi devenit?

Nu cerem de la oameni nici iertare, nici întelegere, caci compatimirile nu mai încalzesc cu nimic. Este atât de usor sa acuzi atunci când tu nu ai fost atins nici macar cu un deget!

Se împlineau cinci luni de torturi aplicate sistematic, dupa plan. Misteriosul anchetator din 26 octombrie ne avertizase ca ne va împinge pâna la nebunia deznadejdii atunci când mi-a spus: „De beton armat sa fiti banditilor, si tot o sa va muiem".

Dupa aceste cinci luni de torturi de neimaginat, ne muiasera, dar nu pe toti.

La întrebarea anchetatorului daca mai eram legionar, i-am raspuns ca nu puteam fi altceva, deoarece fusesem condamnat pentru acest motiv. El continuase, zicându-mi ca s-ar putea sa spun într-o zi ca nu mai sunt legionar.

Si îsi atinsesera scopul, nu însa cu cei ucisi sau înnebuniti, pentru ca acestia au continuat sa-si marturiseasca credinta lor în Dumnezeu si în Legiune.

Lepadarea noastra a fost urmarea torturilor continue de nesuportat. Ne-am întrebat daca aceasta lepadare nu a fost decât o minciuna, pentru ca a fost formala. Raspunsul ramâne sa-l dea Legiuitorul. Ne-am întrebat iarasi, oare lepadarea noastra de Miscarea Legionara a facut rau cuiva? Ei i-am facut rau, sau noua? Poate si una si alta. Numai afirmatia libera, neîngradita de nici un fel de constrângere, fizica sau morala, este valabila. Noi ne-am lepadat de Miscarea Legionara, nu de frica mortii, ci convinsi ca torturile continua sine die si ne vom pierde mintile. Oare, pentru un om cu mintea întreaga, nu este de preferat moartea, în locul nebuniei? Cel ce ar dori sa verifice aceste afirmatii nu are decât sa viziteze un azil de nebuni.

În aceasta stare eram când Zaharia ne-a întrebat pe fiecare daca mai eram legionari. Colegii nelegionari erau grupati la un loc pe priciul din dreapta usii.

Primul întrebat a fost Ghita Reus. Crestin si legionar pâna în adâncul sufletului, un tânar cu o atitudine ireprosabila, fusese torturat din ordinul lui Turcanu în mod special, ca unul dintre cei mai înversunati opozanti ai acestuia.

La întrebarea lui Zaharia, Reus a spus:

„Am fost arestat, judecat si condamnat pentru activitate legionara interzisa. Aceasta a fost declaratia data si semnata de mine la ancheta. În Codul Penal însa nu este nici un articol prin care sa poti fi condamnat pentru activitate legionara. Din punct de vedere juridic, noi am fost condamnati în baza articolului 209 Cod Penal, pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale”.

„Deci, daca eu nu am fost condamnat ca legionar, atunci cum poti dumneata spune daca mai sunt sau nu legionar, din punctul de vedere al legii? Regimul comunist ma considera oare legionar sau nelegionar? Daca ma considera legionar, pentru activitatea mea legionara, atunci nici o lege nu-i da dreptul autoritatii sa ma constrânga sa nu mai fiu legionar. Nu-i asa? Daca, dupa Codul Penal, eu nu sunt legionar, atunci de ce sunt obligat sa ma lepad de ceea ce nu sunt?”

„Eu, ce am facut am platit, fie ca legionar, fie ca nelegionar. Ceea ce sunt sau nu sunt este o problema de constiinta si nimeni din lumea aceasta nu ma poate constrânge sa-mi dezic constiinta. Constiinta este strict personala si peste intimitatea ei numai eu sunt stapân. Eu pot fi judecat si condamnat din punct de vedere comunist numai atunci când îmi exteriorizez public opiniile sau credintele, prin cuvânt marturisit ca sunt împotriva comunismului. Nici o lege din lumea aceasta, nu ma poate constrânge sa-mi exteriorizez gândurile si intimitatea constiintei”.

La expunerea lui Reus, Magirescu, care terminase Dreptul, n-a spus nici un cuvânt. În intimitatea lui, era de acord cu Reus; probabil ca si el îi spusese acelasi lucru lui Turcanu.

Expunerea i-a descumpanit pe toti cei din camera, pâna si pe Zaharia, seful comitetului de tortura. El si-a notat cele spuse de Reus, pentru a-l informa pe Turcanu.

A venit apoi rândul lui Tudose, care a raspuns ca nu s-a gândit niciodata la aceasta problema, daca mai este sau nu legionar, pentru ca, asa cum spusese Reus, aceasta este o problema de constiinta.

Al treilea a fost Gelu Gheorghiu care, cu atitudinea lui de om bun, interpretând totul prin prisma morala, i-a raspuns lui Zaharia:

„Ma întreb daca am fost vreodata legionar, pentru ca din punctul meu de vedere, a fi ceva înseamna a te identifica cu ceea ce afirmi ca esti. Prin urmare, ma întreb, m-am identificat eu oare cu Miscarea Legionara?”

„Corneliu Codreanu a fost primul care s-a identificat cu ceea ce a spus ca este si asa a fost asasinat. Mota si Marin de asemenea s-au identificat cu ceea ce au spus ca sunt si asa au si murit. Toti martirii legionari s-au identificat cu ceea ce au spus ca sunt si asa au si fost asasinati”.

„În camera aceasta au fost doi legionari, Pintilie, pe care l-ati ucis – si Nedelcu, care a înnebunit. Iar eu, daca reuseam, ma sinucideam (asa cum judec acum, as fi fost un las), iar acum sunt întrebat daca mai sunt sau nu legionar”.

„Eu pun problema în felul urmator: am iubit o fata tare frumoasa, am iubit-o din toata inima dar, la un moment dat, a trebuit sa-i spun ca nu ma mai casatoresc cu ea. Fata îmi cere explicatii, dar eu ce explicatii sa-i dau, pentru ca pozitia mea fata de ea a ramas neschimbata?”

„Eu nu pot da explicatii, pentru ca ma tortureaza unul cu knutul si, fara voia mea, ma constrânge sa-i spun ceea ce vrea el, nu ceea ce simt eu. Deci, domnilor, ceea ce cereti dumneavoastra este pur si simplu un act formal, deoarece în intimitatea constiintei mele nu veti putea patrunde niciodata. Or, pe dumneavoastra va intereseaza numai acte formale si daca aceasta vreti, veti obtine ceea ce vreti în urma torturilor pe care le aplicati si pe care le veti mai aplica. Dar aceasta nu corespunde niciodata realitatii, pentru ca oricât ne-am lepada noi de Miscarea Legionara, noi tot vom fi considerati legionari".

„Eu însa va voi raspunde la aceasta întrebare, dar fie-mi îngaduit sa ma mai gândesc la aceasta”.

Afirmatiile lui Gelu Gheorghiu ne-au dat posibilitatea multora dintre noi sa raspundem la fel.

Dupa Gelu Gheorghiu a venit rândul meu. Camarazii din camera nu cunosteau torturile din camera 2 parter si nu asistasera la lepadarea mea de Miscarea Legionara.

Eram însa convins ca, în urma torturilor pe care le traisem si aveam sa le mai traiesc, atât eu, cât si camarazii mei, decât sa înnebunim, va trebui sa ne lepadam formal de Miscarea Legionara.

Asa ca, am raspuns ca nu m-am gândit si ca urmare va trebui sa mai reflectez, pentru ca este o problema de constiinta, asupra careia nu te puteai pronunta imediat.

La întrebarea lui Magirescu, cât timp de reflectie îmi trebuia, i-am dat o luna sau doua, la care Zaharia a intervenit brutal: „Am sa te fac eu sa mai scurtezi din timp”. Magirescu i-a spus însa sa ma lase deocamdata în pace.

Dupa noi, toti ceilalti: Dinescu, Sântimbreanu, Ciornea, Sârbu, Ungureanu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoras, Hutuleac, etc. au cerut timp de gândire.

Nedelcu si Ionescu, nelegionari, care dadeau semne ca si-au pierdut mintile, nu au fost întrebati nimic. Dintre toti, numai cinci au declarat ca nu mai sunt legionari, tinerii alesi de Zaharia sa faca de planton în timpul noptii.

A doua zi, seara, dupa ce Zaharia i-a prezentat raportul lui Turcanu, acesta a venit la noi.

Nu se poate descrie fizionomia lui Turcanu în astfel de situatii. Cum a intrat în camera, s-a dus direct la Reus si i-a spus ironic:

„Colega, pui problema de drept, nu? Tot de drept, pentru ca am fost colegi de facultate, nu te pot contrazice. Însa o sa vezi tu si o sa simti pe pielicica ta de legionar încarnat ce metoda am sa-si aplic eu tie, ca sa spui ca nu mai esti legionar cât o sa traiesti, chiar daca te-ar spânzura Horia Sima”.

„Îti amintesti, când au început demascarile cu voi, banditilor, în camera aceasta, eu v-am spus ca o sa va aduc în stare sa spuneti tot ce stiti si ce nu stiti si voi face din voi tot ce vreau eu, nu? Ei, bagati bine la cap, banditilor, ca va voi aplica metode de „dragoste” – facea aluzie la Gheorghiu – încât sa spuneti ca nu mai sunteti legionari si n-o sa va mai trebuiasca atâta timp de gândire, cum a afirmat banditul asta mistic, Bordeianu. Si stiti voi, banditilor, ca eu ma tin de cuvânt, asa cum m-am tinut si pâna acum”.

S-a uitat la toti cei de pe priciuri si, fara sa mai spuna ceva, a plecat împreuna cu Zaharia.

Declaratiile publice au continuat, în camera, precum si cele scrise, la camera 4 spital.

Eram siguri ca, dupa vizita lui Turcanu, Zaharia va veni cu o noua metoda de tortura.

Dupa masa de seara, Zaharia s-a întors ca un taur înfuriat si si-a debitat repertoriul lui muzical. A ales zece dintre noi si, împreuna cu cei din comitet, ne-a aplicat legea „dragostei lui Gheorghiu".

Apoi, ne-a fixat o noua pozitie pe priciuri: în loc sa tinem mâinile pe genunchi, trebuia sa le ridicam în sus, pe lânga cap. Dupa bataia primita, abia ne mai puteam misca, iar prin tinerea mâinilor în sus în pozitie fixa, surescitarea nervoasa se intensifica în asa masura, încât era imposibil de suportat.

Atunci ne-am convins cu totii ca, pâna la urma, nu vom putea rabda si nu vom avea de ales decât sa ne lepadam de Miscarea Legionara sau sa înnebunim.

Pastile din 1951. Hula adusa Fiului lui Dumnezeu

Saptamâna care a urmat acestor întâmplari a ramas de neuitat. Noua pozitie fixa era atât de greu de suportat, încât doream, mai mult ca oricând, sa vina moartea sau un cutremur sa darâme fortareata Pitesti, iar molozul ei sa ne îngroape pentru totdeauna. Cât de asteptata a fost si cat de sublima ni se parea acum moartea de martir! Numai Dumnezeu însa stia când avea sa ia sfârsit aceasta tortura si în ce fel.

Se apropiau Pastile si eram îngroziti la gândul ca ceea ce se petrecuse la Craciun se va repeta aidoma si de Pasti, cu aspecte însa mult mai satanice, pe care imaginatia omului sanatos la minte nu le poate crea.

Era Duminica Floriilor, înainte de Saptamâna Patimilor.

În acea dupa-amiaza, Zaharia s-a întors de la camera 4 spital si a facut o noua redistribuire pe prici.

Deodata, mi-a trecut prin minte ca se pregatea ceva straniu, ceva de nedescris, în legatura cu Saptamâna Patimilor si cu Pastile.

Primul pe prici, a fost asezat, dupa noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu si Andrisan.

Toti acestia facusera parte din grupul lui Maglavit. Când am vazut aceasta noua ordine si mai ales faptul ca toti eram din grupul mistic, fara sa ne dam seama, o groaza ne-a cuprins, presimtind ceea ce ne astepta.

Luni, în Saptamâna Patimilor, imediat dupa prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mâna, mai multe maturi tocite, un ghem de ata groasa, niste cutii de conserve goale, mangal si o sticluta.

Le-a asezat pe priciul nostru, si, din cozile de matura, ne-a pus sa facem cruci.

Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu.

Nu ghiceam ce avea de gând sa faca Zaharia. Din cutia de conserve, a facut cadelnita, iar hârtiile aduse le-a împartit celor ce se lepadasera de Miscarea Legionara si la vreo 5-6 care facusera de planton de la 15 ianuarie.

Dupa ce toate acestea au fost pregatite, Zaharia ni s-a adresat în felul urmator: „Misticilor si – celorlalti din camera – banditilor, pentru ca credeti în Dumnezeu si în Patimile Lui, iar dupa cum stiti eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru ca este Saptamâna Patimilor, sa vedeti si voi ce patimi vor îndura acesti mistici!”

Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografica literatura, nu mi-as fi putut închipui niciodata ca niste minti satanizate si bolnave puteau nascoci asemenea mascari, pentru a huli si ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfintenia si Neprihanirea Lui.

Asa cum am mai relatat cu ocazia Craciunului din 1950, nu-mi voi îngadui – pentru bruma de cultura si carte pe care mi-am însusit-o în decursul anilor de învatatura, pentru bunul simt si pudoarea unui umil crestin – sa prezint înaintea cititorilor astfel de abjectii adresate lui Dumnezeu. Daca le-as pronunta sau le-as scrie, m-as face purtatorul de cuvânt al satanei si al slugilor lui.

Ce sens ar avea sa descriu pornografiile, insultele si hula adusa lui Dumnezeu? Cei credinciosi ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu si pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care si asa hulesc pe Dumnezeu, fara a fi torturati.

Din dupa-masa de luni si pâna în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum si în cele trei zile de Pasti, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de catre cei zece care se lepadasera de Miscare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, mascari si scabrozitati, care depaseau orice imaginatie.

Noi, „misticii", am fost purtati timp de opt zile, în genunchi prin camera, de la un capat la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului.

Lui Ungureanu i-au facut coroana de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca sa tamâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, facând metanii.

L-am vazut pe Ungureanu plângând ca niciodata, îngrozit de ceea ce ne-au fortat sa facem.

Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am vazut-o în fata ochilor, îndoliata, asa cum întelegea ea sa traiasca Saptamâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferintele mele, desi biata de ea nu stia în ce iad ma aflam.

La fel, le vedeam plângând pe toate mamele celor torturati si îngroziti de a fi pusi sa-L huleasca pe Dumnezeu. Daca ar fi vazut aceste mame la ce au fost supusi fiii lor, multe dintre ele si-ar fi iesit din minti.

Dupa opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rana.

Singurul dintre noi care a refuzat sa participe la acest ritual satanic, a fost Nedelcu Aristide. Asa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru ca, spuneau ei, îsi iesise din minti.

La sfârsitul celor opt zile de chin si umilinta, de dimineata pâna seara, distrusi sufleteste, scârbiti de noi însine, de neputinta si slabiciunea noastra, imploram Cerul sa ne ia zilele.

Din cauza mersului pe ciment, genunchii nostri erau o rana sângerânda si, când atingeam cimentul, calcam parca pe ace. Dar, în afara de ranile fizice, aceasta degradare spirituala a lasat rani si mai adânci în sufletele si constiinta noastra.

Ma gândeam cu groaza în acele momente daca aveam sa petrecem la fel si alte sarbatori ale Nasterii si ale Învierii lui Hristos, în timp ce parintii, fratii, surorile si prietenii nostri vor trai bucuria adevaratelor sarbatori.

Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, dupa cum aveau sa marturiseasca, dupa demascari, cei ce le-au trait ca si noi.

Iata scopul final al reeducarii comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prabusirea lor în neant.