GHERLA (1)

Fortareata Gherla

Închisoarea Gherla se afla situata pe soseaua care leaga orasul Dej de Cluj, pe malul Somesului Mic.

A fost cladita pe timpul împaratesei Austriei, Maria Thereza. E o fortareata înconjurata de un sant adânc, ce-si lua apa din Somes. Avea doua cladiri cu câte un etaj, Zarca si Sectia, cu celule si camere mai mari si mai mici.

Dupa 1848, stapânii Transilvaniei au cladit o a treia închisoare în forma de U culcat, cu o capacitate de mii de detinuti, cu camere si celule, plase de sârma groasa, ca la Pitesti, si un coridor de un metru între celule.

Pe partea dinspre celule, la cele doua capete ale cladirii, la etajele 2 si 3, se gaseau camere mari cu o capacitate normala de 70 de locuri. A fost un timp când aceste camere erau populate cu peste doua sute de detinuti. La capete, pe înaltimea parterului si a etajului 1, la sud era bucataria închisorii, iar la nord capela. E de remarcat ca aceasta capela era pictata ortodox, ceea ce dovedeste ca închisoarea fusese construita numai pentru români.

Când am ajuns noi la Gherla, capela era desfiintata, iar icoanele, catapeteasma si mobilierul fusesera depuse în capela mica, din cladirea din mijloc (Sectia). Capela din cladirea mare era transformata în sala de sedinte.

Închisoarea era foarte impunatoare. Localnicii o numeau „Casa Galbena”.

În partea de sud, aproape de închisoare, era un cimitir, iar alaturi, unul mai mic, destinat detinutilor care mureau între ziduri. Intrarea în aceasta fortareata te impresiona prin podul portii principale, unde fusese santul cu apa.

La intrare era cladirea administratiei, cu un etaj, iar din aceasta cladire, printr-o bolta, ajungeai în cele doua curti, pavate cu pietre.

Cladirea mare avea doua intrari, una spre curtea interioara si alta spre curtea cu ateliere. Curtea interioara avea spre sud o poarta care conducea la ateliere.

Închisoarea era împrejmuita cu un zid înalt, de 4 metri, prevazut din loc în loc cu foisoare de paza, asigurata de soldati înarmati. Pe lânga zid era un spatiu larg de 3 metri, greblat si împrejmuit cu un gard de sârma ghimpata, înalt si el de 2 metri.

Când intrai în cladirea mare, te impresionau imensitatea ei si plasele de sârma prin care puteai vedea de la parter pâna la etajul trei. Usile erau din lemn masiv, îmbracat în tabla groasa, cu doua zavoare puternice, sus si jos, si o broasca mare pentru încuiat cu cheia. La mijloc, ca la orice usa de închisoare, se gasea vizeta mare pe unde se servea masa si, deasupra acesteia, o alta mai mica, pe unde se observa în camera.

La mijlocul cladirii, în fata intrarii principale, erau scarile care duceau de la parter, la etajul trei.

Aceasta fortareata, asa cum era construita si împrejmuita, asigura o paza prin care numai gândul mai putea zbura afara.

Geamurile de 1,5/1 m erau prevazute cu gratii groase de fier.

Toti cei care au trecut prin Gherla, nu numai în timpul demascarilor, dar si înainte si dupa aceea, nu pot uita închisoarea, unde atâtia fusesera torturati sau ucisi.

Senzatia mortii

În jur de 18 septembrie 1951, cu ultimul lot de studenti, de la munca silnica si temnita grea (majoritatea erau de la munca silnica), am fost transportati de la închisoarea Pitesti la închisoarea Gherla.

Deoarece gara nu era departe de închisoare, de la dubele de tren pâna acolo am mers pe jos, cu paza puternica de gardieni si soldati, toti înarmati.

Cum am intrat în închisoare, cu lanturile la picioare, privind la etajul trei, ceva neobisnuit si inexplicabil mi-a cuprins întreaga fiinta. Eram ca într-un cleste puternic, din care nu se mai putea scapa. Pentru prima data în viata mea, am avut atunci senzatia mortii iminente si m-a cuprins o frica si o groaza fara obiect.

Imensitatea acestei închisori, privita prin plasele de sârma, de la parter pâna la etajul trei, precum si linistea perfecta care domnea, în cladire îti dadeau senzatia ca aici nu zac oameni, ci stapâneste moartea.

Frica mortii, pe care n-am avut-o nici pe front, nici la Pitesti, o aveam acum în fata ochilor; o frica amestecata cu groaza, teama si spaima. Frica mortii are ca obiect moartea; dar aceasta frica ce ma stapânea era mai mult: era de natura metafizica, era posedarea satanei, care intrase în mine, de când încetasem sa ma mai rog lui Dumnezeu.

În locul harului Dumnezeiesc, pe care îl izgonisem din suflet, lasasem un gol unde se cuibarise duhul satanei. În viata, nu-mi fusese frica decât de Dumnezeu. Nu mi-a fost frica pe front, nici atunci când am fost încercuiti; aceasta frica fara obiect nu o puteam întelege.

Frica, teama, groaza, spaima, în lumea fizica aveau un obiect, dar ceea ce simteam si traiam eu nu avea obiect.

Dupa ce ni s-au luat lanturile de la picioare, taindu-ne cu dalta, pe nicovala, niturile de la bratari, am fost identificati, potrivit dosarelor care ne însoteau, si repartizati la etajul trei, la ultima camera pe partea de nord, vis-a-vis de camera mare, deasupra fostei capele.

Atât pe culoare, cât si în camere, te impresiona lustrul mozaicului, facut de detinutii torturati. În partea cladirii unde erau numai camere, acestea erau prevazute cu mozaic pe jos. Pentru dormit, în camerele mari, erau priciuri pe doua rânduri, iar în cele mici, numai cu un rând si un interval.

Plecarea lui Turcanu si a lui Popa Tanu

Dupa 5-6 luni de la venirea studentilor de la Pitesti la Gherla, în care timp se continuasera demascarile si munca în ateliere, au mai fost aduse aici si alte categorii de detinuti, cu diferite condamnari si muncitori specializati într-o anumita meserie (Am mai spus ca tot ce se lucra în atelierele din Gherla: tâmplarie, mecanica, vopsitorie, nasturi, etc, era pentru armata sovietica. Munca era condusa de biroul organizatoric, al carui sef era Turcanu).

Într-o buna zi, pe la începutul verii anului 1952, fiind singur în camera, am fost chemat la frizerie de catre Magirescu, care facea pe frizerul; acolo, aflându-ne numai noi doi, mi-a destainuit ca Turcanu si colaboratorii lui cei mai apropiati: Popa Tanu, Martinus, Livinschi, Caba, Dumitrescu, Pop, Popescu Aristide, Patrascanu, Lica Pavaloaia, si ceilalti au plecat din Gherla. La întrebarea mea, daca-i vor pune în libertate, mi-a spus ca nu stia nimic.

Plecarea lui Turcanu si a colaboratorilor lui a fost pentru noi, cei trecuti prin demascari, o zi mare, pe care nu o vom uita niciodata. Majoritatea, mai ales cei ce lucrau în ateliere, au fost convinsi ca demascarea, asa cum se facuse pâna atunci, nu se va mai repeta. De aceea am si simtit o mare usurare sufleteasca.

Unii dintre noi credeau ca respectivii au fost dusi la Bucuresti si rasplatiti pentru „munca” depusa. Mai precis însa, nu stia nimeni ce se întâmplase cu ei. Dupa aceea, s-a zvonit ca fusesera luati noaptea, cu o duba.

Unii, cei din comitetele de tortura de la Pitesti ca: Magirescu (legionar), Titus Leonida, Diaca si Dobre (nelegionari), desi colaboratori apropiati ai lui Turcanu, n-au plecat, fapt care i-a derutat pe multi, mai ales ca acestia, probabil, nu comisesera crime.

Ce se întâmplase cu Turcanu si colaboratorii lui s-a auzit abia la Aiud, în 1956. Noi însa, lotul medicinistilor de la Iasi, am aflat-o la Jilava, cu ocazia unui transfer de la Aiud, în vederea unor procese ale colegilor nostri.

Turcanu, figura sinistra si controversata, desi student stralucit la drept, cazuse victima (asa cum au cazut si vor mai cadea si altii) propriei sale mândrii, mânat de un orgoliu patologic, constient fiind de valoarea sa intelectuala si de vointa sa care trecea peste orice; astfel ca, pentru a-si atinge scopul, nu s-a dat în laturi de la cele mai odioase crime si bestialitati.

Sfintii Parinti ai Bisericii Crestine spun ca mândria este cel mai grav dintre pacatele pe care le poate savârsi omul, ca acest pacat satanic întuneca puterea de judecata si omoara sentimentul de dragoste si de mila.

Lui Turcanu si celor împreuna cu el, mândria le-a luat mintile si au uitat ca tot raul facut semenului se întoarce însutit asupra faptasului.

Am mai relatat în legatura cu Turcanu, ca nu m-am temut de el ca ucigas. L-am compatimit mai degraba, considerându-l o victima a minciunii si diversiunii comuniste.

Am mai vorbit despre relatiile dintre Turcanu si Popa Tanu, corifeii care-si disputau întâietatea si paternitatea demascarilor de la Gherla. Turcanu însa a fost executat; Popa – nu.

Si convingerea mea este – dupa cele constatate în celula 59 de la Suceava, cât am stat împreuna – ca acest ucigas, Popa Tanu, s-a strecurat în Miscarea Legionara, poate datorita lui Bogdanovici, cu scopuri subversive, având ordine bine precizate. El e, de altfel, unul din cei care au sustinut pâna dupa proces ca demascarile din închisorile Pitesti si Gherla s-au facut din ordinul lui Horia Sima.

De ce a fost folosit tocmai Popa Tanu, atât în procesul lui Turcanu, cât si în procesul lui Vica Negulescu, nu stiu.

Cred însa ca numai anchetarea acestui odios ucigas ar putea face lumina în declaratiile celor din lotul lui Turcanu, date la Jilava, dupa plecarea din Gherla. El ar putea explica cel mai bine dispozitiile si ordinele primite de la Nicolski si Zeller, precum si modul în care au fost asasinati atâtia tineri, împreuna cu Bogdanovici.

Plecarea lui Turcanu si a colaboratorilor lui cei mai apropiati din Gherla a coincis cu aceea a capitanului Gheorghiu, directorul închisorii, si a odiosului ofiter politic, Avadanei.

Despre Dumitrescu si Marina, se spune ca ar fi fost condamnati, fiind învinuiti de cele petrecute la Pitesti si ca au fost lichidati ulterior.

Ar fi de dorit sa nu se uite ca singurul care a ramas în viata, fiind totodata si cel care a executat planul ocult de distrugere a tineretului legionar, prin demascarile din Pitesti si Gherla, este generalul Nicolski, seful securitatii între 1949 si 1965.

La plecarea mea din tara, în 1989, era pensionar si se plângea ca regimul lui Ceausescu l-a desconsiderat pentru munca si aportul adus partidului.

Un lucru este verificat incontestabil: dupa plecarea lui Turcanu din Gherla, cel care a controlat si condus în continuare demascarile, a fost colonelul Zeller, ajutorul direct al lui Nicolski. Zice-se ca, mai târziu, ar fi fost gasit împuscat, într-un cimitir din Bucuresti. Daca a fost omorât (si nu cumva s-a sinucis) asta s-a întâmplat din ordinul ocultei, prin Nicolski, odata cu disparitia lui stergându-se orice urma oficiala în legatura cu demascarile.

Ce se mai stie e ca, odata ce Turcanu si ajutoarele lui au ajuns la Jilava, Nicolski si acei dintre oficiali care au colaborat cu el, au disparut din minister, altii luându-le locul. Acestia le-au cerut lui Turcanu si celorlalti sa faca declaratii de buna voie, prin care sa spuna, fiecare în parte, cum a actionat, ce metode a folosit, ce rezultate a obtinut si cât timp le-a trebuit pentru fiecare tânar ca sa-l faca sa cedeze.

Dupa ce au scos de la ei tot ce au vrut, totul a cazut doar în sarcina lui Turcanu si a colaboratorilor lui. Propriile lor declaratii erau suficient de acuzatoare, ei fiind astfel socotiti vinovati de toate crimele, torturile si metodele folosite în demascari. Dupa aceea, schimbându-se din nou oficialii acuzatori, înlocuitorii lor au fost însarcinati cu formarea unui complet de judecata care, într-unul din cele mai secrete procese, i-a condamnat la moarte si i-a executat.

Turcanu a fost cel care a facut, prin demascari, ancheta cea mai completa a reactiunii din România, la Pitesti si la Gherla. Tot prin el, s-a realizat transformarea unor tineri legionari si nelegionari în ucigasi si turnatori, atât în închisoare, cât si în libertate.

Un tânar legionar (al carui nume, nu-l dau, pentru a nu-l expune) fiind anchetat de un ofiter superior de securitate, la închisoarea din Aiud – Nicolski nemaifiind pe atunci seful securitatii – relata ca acela îi spusese, confidential, ca Turcanu n-a recunoscut ca ar fi primit ordin din strainatate sa faca demascarile, sustinând ca el singur a tratat cu Nicolski aceasta problema. Turcanu l-a crezut pe Nicolski cinstit în tot ce i-a spus; i-a crezut pâna si promisiunile pe care i le-a facut, recunoscând abia la proces ca a fost înselat. Atunci a mai spus ca, dintre tinerii detinuti politici care au facut demascarile la Pitesti si Gherla, numai el e singurul vinovat. Or, daca aceste afirmatii sunt adevarate, atunci Turcanu trebuie privit în alta lumina. Si convingerea mea ferma e ca, în planul ocultei privind demascarile tinerilor din închisorile din România, a fost prevazuta si planificata de la bun început atât disparitia unor detinuti implicati în aceasta actiune, cât si a oficialilor care au supravegheat-o.

În ceea ce o priveste pe sotia lui Turcanu, aceasta a divortat de el când a auzit ce facuse la Pitesti. Mai târziu, în libertate, fiind la Suceava, am aflat ca primise actul de deces al sotului în 1956, expediat din Oradea, de pe o strada cu un numar care în realitate nu exista.

Acelasi procedeu l-au întrebuintat si cu mine, înstiintându-mi familia ca am decedat. La primirea stirii, ai mei mi-au facut slujba de îngropare la mormântul familiei. Simbolic, fiind astfel îngropat si eu, m-as putea considera azi drept un strigoi. Si înca unul chiar foarte incomod.

Ceva asemanator s-a petrecut si cu fratele mamei mele, Vasile Dascalescu, fost taranist, condamnat si el la 20 de ani de închisoare, pentru niste declaratii facute împotriva rusilor, în mai 1944. Având în închisoare o atitudine fatis anticomunista, a fost ucis la închisoarea din Ocnele Mari. Am vazut personal actul de deces pe care l-a primit sotia lui: fusese expediat din acel oras, de pe o strada cu un numar inexistent, fapt descoperit de fiica sa, Elena, care s-a deplasat acolo, din Falticeni. Mai cunosc si alte cazuri, din Bucuresti si Iasi, de familii care au primit acte de deces din diferite orase ale tarii.

Dupa cele traite, vazute, auzite de mine si de camarazii mei, Turcanu a fost totusi si el o victima, prin care foruri moscovite sustinute de Ana Pauker, Teohari, Luca si Nicolski, au facut demascarile, în vederea asasinarii morale si fizice a tineretului legionar, pregatit si educat pentru lupta împotriva oricarui rau antihristic si antinational.

Iata câteva dintre numele celor ce au colaborat cu Turcanu de buna voie, fara sa fi primit o singura palma si au fost implicati în acelasi proces cu el, oameni pe care îi cunosc personal: Popa Alexandru (Tanu), student la Iasi; Livinschi, student la Iasi; Caba, absolvent de liceu din Câmpulung Moldovenesc.

Apoi, cei ce au colaborat cu el în urma unor torturi continue, de neînchipuit: Dan Dumitrescu, student la Iasi; Pop Cornel, student la Cluj; Popescu Aristotel, absolvent al Facultatii de medicina din Bucuresti; Nuti Patrascanu, student la Bucuresti; Vasile (Lica) Pavaloaia, student subinginer silvic; Juberian, student la Timisoara.

Din cei pe care îi cunosc eu din comitetele de tortura, nu stiu însa daca vreunul a fost implicat în procesul lui Turcanu, în afara de Zaharia Nicolae, seful comitetului de tortura de la camera 3 subsol, de la Pitesti (de care am mai vorbit), de Dobre Vasile, student de la Cluj, precum si de Diaca, student de la Bucuresti. S-a sustinut totusi ca în lotul lui Turcanu au fost 36 de colaboratori; numarul mi se pare însa exagerat.

Dintre detinutii care mai traiesc si au trecut prin procesul lui Turcanu si stiu numarul exact al celor care au fost implicati, unul este Popa Tanu. Altfel, secretul acestei monstruoase crime ar fi dus pentru totdeauna în mormânt de Turcanu. Mai suntem apoi eu si camarazii mei înca în viata care ramânem martorii de netagaduit a ceea ce s-a petrecut atunci, în demascari.

Daca cele afirmate de Turcanu în ultimele zile ale vietii sunt adevarate si, în special, ceea ce a spus înainte de a fi executat – el fiind singurul dintre detinuti care a tratat direct cu Nicolski – aceasta reprezinta dovada incontestabila ca el a fost instrumentul prin care a actionat din umbra oculta.

De ce nu a fost Turcanu acela care sa declare ca ar fi primit ordin, prin Vica Negulescu, de la Horia Sima, sa faca demascarile tineretului legionar? Pentru ca Turcanu nu era legionar!

E de remarcat ca nici o personalitate politica de la taranisti, liberali, social-democrati sau din alte categorii, cu sau fara partid, nu a fost implicata într-un proces, cu acuzatia ca ar fi dat ordin tineretului din organizatia sa sa faca demascarile de la Pitesti si Gherla. Singurii care au fost acuzati de acest lucru au fost legionarii: comandantul legionar Vica Negulescu, Costica Oprisan – seful Fratiilor de Cruce pe tara – si alti fruntasi legionari. Înscenarea acestui abject proces a fost culmea ipocriziei, a minciunii si a diversiunii comuniste, care a desfiintat ideea de justitie prin azvârlirea responsabilitatii crimelor asupra victimelor. Atâta obraznicie, sadism si nerusinare, doar o monstruozitate asemeni comunismului ar fi putut scoate la iveala.

Aceeasi nelegiuire s-a petrecut la Katyn, aceeasi în padurea Tâncabesti, unde a fost asasinat Corneliu Codreanu împreuna cu cei 13 camarazi ai lui în noaptea Sfântului Andrei, si tot la fel în 2l-22 septembrie 1939, când a avut loc macelul din lagarele de pe tot cuprinsul tarii.

Demascarile s-au facut aproape exclusiv asupra tineretului legionar, studenti, elevi, muncitori si tarani. Optzeci la suta din tineretul detinut la Pitesti si Gherla au fost studenti legionari. O marturisesc cu mâna pe cruce, pentru ca i-am cunoscut pe toti, legionari si nelegionari. Celelalte categorii de tineret au trecut prin Pitesti si Gherla numai accidental, dovada clara ca oculta n-a vizat decât tineretul legionar.

Dupa plecarea rusilor din România, în 1958, Gheorghiu Dej, sub stapânirea caruia s-au perpetuat atâtea orori, a dat totusi un decret de gratiere a tuturor detinutilor politici, faimosul decret din anul 1964. Un act pe care nu l-au facut, din pacate, înainte vreme, nici crestinul si românul Antonescu, nici „istoricii" si crestinii oameni politici ai României vechi si nici Majestatea Sa Regele tuturor românilor, care i-a lasat în continuare, dupa 1944, pe legionari în temnite. De la ei, i-a preluat „românul” Burah Tescovici împreuna cu dosarele si cheile celulelor, ca sa putrezeasca în continuare acolo cu sutele.

Aceiasi „istorici” au platit însa pacatul vânzarii semenului, ajungând sa moara si ei tot acolo, în închisorile comuniste.

În anchetele si declaratiile pe care le-a dat înainte de a fi condamnat la moarte si executat, sunt convins, asa cum l-am cunoscut – vazându-l în situatii nestiute de altii – ca Turcanu si-a dat seama ca a fost înselat.

Turcanu sustinea ca nu e crestin, cu toate ca fusese botezat si cununat crestineste si, pe deasupra, crescut de mama lui în spiritul moralei crestine. Totusi, e posibil ca acestea sa fi dus la mustrarile de constiinta si la recunoasterea erorii pe care o facuse.

Experienta mea din timpul demascarilor si din toti anii de detentie, ma îndreptatesc sa afirm ca cel mai odios criminal, ticalos si pacatos, daca-si recunoaste greseala, se caieste sincer si cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinta la oameni, la Dumnezeu este cu putinta. Aceasta este taina de nepatruns a crestinismului, a dragostei si milei lui Dumnezeu, si motivul pentru care El a mântuit lumea.

Or, daca Turcanu a avut mustrari de constiinta si pareri de rau pentru tot ceea ce a facut, recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Pitesti si Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e imposibil sa nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în acesti termeni.

În concluzie, daca sunt adevarate informatiile privind ultimele zile ale lui Turcanu: refuzul lui de a minti, declarând ca a primit ordin de la cineva ca sa faca acele demascari si recunoasterea vinovatiei proprii, am convingerea de nezdruncinat ca Dumnezeu s-a îndurat si de el si i-a dat mântuire de pacate.

Daca orgoliul lui, întins pâna la patologic, s-a transformat în umilinta si cainta, de ce sa nu-si fi mântuit si el sufletul în ultima clipa a vietii, ca tâlharul de pe cruce?

Si aceasta îndurare a lui Dumnezeu se poate sa fi coborât si asupra sufletelor celorlalti din lotul lui, care gresisera la fel.

Or, daca asa cum cred, Bogdanovici s-a mântuit, recunoscându-si greseala, socotindu-se un initiator al reeducarii si vinovat, într-un fel, pentru suferinta atâtor si atâtor tineri, de ce sa nu cred ca si Turcanu, cu tot ceea ce a facut, a fost totusi, în ultima clipa, salvat ca suflet?

Eu, ca un crestin convins de taine ce nu pot fi patrunse cu mintea, cred cu tarie ca toti oamenii pot fi mântuiti.

Cititorul îsi mai aminteste, poate, ca atunci când eram dus de Turcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipa sa-i spun ca si el îsi este siesi un fel de victima. N-am îndraznit însa, de teama consecintelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc.

Eu însa nu l-am urât, dupa cum n-am urât nici pe cei ce au actionat direct asupra mea, si nici pe cei ce m-au judecat si condamnat la 16 ani de detentie. Caci, Dumnezeu «ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri».

Juberian si Rek

Dupa plecarea lui Turcanu si a celorlalti, conducerea politica si administrativa a atelierelor din Gherla ramase pe mâna lui Juberian si Rek. N-am putut afla niciodata, nici macar mai târziu, la Aiud, cine le-a dat aceasta împuternicire.

Juberian, un tânar cu reale posibilitati intelectuale, originar din Banat, era student la Timisoara. Îl cunoscusem în cursul demascarilor de la Pitesti, la camera 2 parter, la începutul verii anului 1950.

Când am fost adusi noi, cei cinci, în acea camera, îmi amintesc ca a fost aruncat pe ciment lânga noi, complet desfigurat.

Nu se mai putea tine pe picioare; i-am retinut numele de la seful comitetului de tortura, Prisacaru, care anuntase ca a adus în camera noastra pe unul „din cei mai fanatici legionari”. „Îl vedeti cum arata, noi îl vom lecui pentru totdeauna de fanatismul sau fata de Miscarea I.egionara. Si aceasta nu este decât începutul”, a continuat el. Vazându-l atunci si stiind ce patisem noi, m-am îngrozit la gândul a ceea ce îl astepta pe acest tânar.

Juberian, în agonia în care era, a mai avut înca puterea sa retina numele celor cinci de pe ciment, anuntati de Prisacaru si, mai ales, numele meu, fiind azvârlit chiar lânga mine. În zilele care au urmat, nu i s-a dat nici de mâncare, nici apa de baut. De altfel, chiar de i s-ar fi dat, nu ar fi fost în stare sa înghita.

Cât am stat în camera cu el, vreo câteva zile, nu a mai fost torturat, pentru ca n-ar mai fi avut nici un efect asupra lui, atât era de slabit. Am aflat însa de la alti camarazi ca, dupa plecarea noastra, Juberian a fost crunt torturat si chinuit, facând parte din tinerii legionari care nu cedau usor.

Ceea ce s-a întâmplat acolo, pâna la plecarea noastra din Pitesti, si ce am vazut cu ochii mei ca s-a petrecut cu el în acea camera, explica, printre altele, caderea lui.

De ce a fost numit la Gherla, sef al biroului organizatoric, nu pot sa-mi dau seama. Imaginea lui mi-a ramas în minte asa cum l-am vazut desfigurat în camera 2 parter, si întins pe ciment, în nesimtire, lânga mine, în iunie 1950. Nu-i mai putin adevarat, ca i-o retin si pe aceea din timpul cât a fost seful biroului organizatoric. Sunt lucruri pe care nu le pot uita. Îmi era drag, pentru ca îl cunoscusem si-l simtisem lânga mine, desfigurat si nemiscat, pe betonul camerei 2 parter.

La Gherla, când nebunia îmi putea fi fatala, Juberian m-a salvat. Iar ca sef al biroului organizatoric, obiectiv vorbind, Juberian a fost foarte corect si drept.

Despre Rek, stiu ca nu era român. Nu pot spune însa ce origine avea, pentru a nu leza sau trezi resentimente care nu fac obiectul acestor marturisiri.

Dupa plecarea lui Juberian de la Gherla, Rek a ramas seful biroului organizatoric pâna la finele anului 1953.

Ca meserias, se putea discuta cu Rek si am observat la el, cât am lucrat în ateliere, o atitudine moderata fata de toti, indiferent de originea etnica.

Cât priveste asasinarea lui Flueras, nu stiu si nu am garantia ca Rek si Juberian ar fi fost direct implicati, autor fizic si moral fiind capitanul Goiciu, numit director al închisorii Gherla, în locul lui Gheorghiu. Pentru a-mi sustine aceasta parere, voi relata mai jos anumite întâmplari.

Goiciu si Mihalcea

Arestarile din 1948 îl gasisera pe Goiciu director al închisorii din Galati. Detinutii care trecusera pe acolo spuneau ca Goiciu nu era român si ca se lauda ca e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galati. Or, daca ceea ce spunea el era adevarat, desigur ca Dej îi oferise postul important pe care-l avea, acestui monstru, nascut sa fie ucigas, care nu avea în constiinta lui decât înclinatia de a chinui si a ucide oamenii.

Cei care îl cunoscusera la Galati erau îngroziti când auzeau de el. Avea o deosebita placere de a ucide si chinui preoti sau fii de preoti si putini dintre acestia, care au trecut prin închisoarea din Galati, au scapat cu viata din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celula cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta usii, în momentul când îsi facea rugaciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celula, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele, pâna l-a lasat mort. Era o bruta, un tip de proletar cu putere „politica” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.

Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odiosi calai si ucigasi. Pe fata lui se citea clar placerea sadica de a chinui si a tortura. Zice-se ca, în timp ce era el director la Galati, a fost adus acolo Iuliu Maniu, presedintele Partidului National-Taranist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor.

Tot atunci a fost adus acolo si un tânar legionar, trecut prin demascarile de la Pitesti. Nu-i pot divulga numele, având în vedere situatia din tara, precum si rugamintea lui de a nu face aceasta. Avea o pregatire intelectuala exceptionala si o structura fizica foarte delicata, ceea ce l-a si facut sa suporte foarte greu torturile si sa cedeze la Pitesti. Dupa cadere însa, a fost trimis special de Nicolski la Galati, sa-l traga de limba pe Maniu ca sa afle de la el o serie de lucruri.

Si a auzit din gura lui de toate: fapte, întâmplari, regrete, planuri de viitor si... ceva ce voi spune în continuare.

Cu toate ca fusese trimis acolo pentru o treaba abjecta, omul acesta a avut totusi taria ca, odata intrat în celula unde era Maniu, sa-i spuna acestuia scopul pentru care fusese trimis: „Domnule presedinte, am fost la Pitesti si acolo se petrec lucruri groaznice cu tineretul legionar si cu alti tineri studenti. Eu am trecut prin aceste torturi si sunt trimis de la Bucuresti sa va trag de limba si sa retin tot ceea ce îmi veti spune. De aceea, va rog sa-mi spuneti numai ce credeti dumneavoastra ca trebuie sa stiu, pentru ca sa nu aveti nimic de suferit".

Si, aproape un an de zile, cât a stat cu Maniu în celula, acel tânar a discutat cu el de toate.

Mai mult chiar, de când a intrat în celula lui Maniu si pâna la plecarea sa din Galati, i-a dat si feliuta lui de pâine, spunându-i ca el e tânar si poate suporta mai usor închisoarea. Maniu a acceptat aceasta cu foarte mare greutate si numai la insistentele tânarului, iar atunci când s-au despartit, batrânul l-a strâns în brate si, plângând, i-a spus : „L-am respectat pe Codreanu, intuindu-i cinstea, credinta nestramutata si conceptia politica. Ca om si crestin, ma întreb însa daca vreun tânar taranist, în aceleasi împrejurari, s-ar fi purtat cu Codreanu, asa cum te-ai purtat tu cu mine? Eu, draga prietene, nu v-am cunoscut decât din calomnii; acum va cunosc în realitate, si de aceea ti-am spus ce sa declari oamenilor zilei despre mine. Iar ceea ce ai facut tu pentru mine, nu voi uita pâna când voi muri”.

Dupa aceasta emotionanta scena, tânarul a mai avut timp sa-i spuna lui Maniu: „Domnule presedinte, ceea ce v-am spus si ceea ce am facut pentru dumneavoastra, n-am facut-o din orgoliu sau considerente politice. Am facut-o mai întâi ca român, apoi pentru ca sunt crestin, si pentru ca-mi iubesc tot asa mult tara si neamul ca si dumneavoastra. Suferim doar în aceeasi închisoare pentru conceptiile noastre politice, pentru binele si dreptatea neamului românesc".

Pe oameni îi poti cunoaste foarte bine cum sunt, atunci când le schimbi conditiile de viata, când le iei functia si pozitia sociala, averea si perspectiva de a mai fi ceea ce au fost. Cu alte cuvinte, adevarata cunoastere a omului nu o poti avea decât când îl supui la încercari, la ispite, la suferinte si în ultima instanta, chiar la proba mortii.

Or, având în vedere si cele spuse de tânarul legionar, noi toti, tinerii care am trecut prin demascari si conditii de existenta exceptionale: tortura, degradare, suferinta si înjosire, foame, frig, pedepse, înfrânare si rabdare, având în fata perspectiva mortii în orice clipa, ne-am convins ca, asa cum a spus Corneliu Codreanu: „Telul existentei umane nu este viata, ci învierea în numele si prin Iisus Hristos”.

Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frica si o groaza, cum mi-a fost de putini oameni în viata. Nu degeaba a avut el misiunea sa chinuiasca si sa omoare, în închisorile din Galati si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun.

În vara lui 1952, îndata ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplarie, unde lucram si eu, sa se confectioneze câteva carcere si sa fie instalate la parterul cladirii mari a închisorii. Acolo puteau fi vazute de toti detinutii; erau pe mâna stânga, cum intrai în cladirea principala si aratau ca niste cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea sa stea un om în picioare în ele. Li se mai zicea si carcerele mortii.

În 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, seful fabricii, bateau cumplit.

Mihalcea mi-a dat ordin sa fac schita unei carcere. Am facut o schita de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a calcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a aratat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. Dupa ce a fost gata, am fost bagat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu înca un detinut.

O, Doamne! Câti detinuti de mare valoare nu au murit în ele! Si motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie ca nu s-a luat pozitia de drepti, cu boneta în mâna, când a trecut Goiciu pe acolo, fie ca nu s-a strigat „Sa traiti, domnule director” sau ca n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori ca ai frezat cu o mica deviere o piesa, sau ca ai pilit-o cu un milimetru mai mult.

Parca pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenta luptei de clasa a proletariatului. Cei pedepsiti nu primeau nici hrana si nici de baut. Iar unii erau uitati acolo pâna îi scotea morti sau numai pe jumatate vii.

Când trecea acest calau pe lânga tine, simteai în urma lui, ca era ceva ce-l îndemna permanent sa tortureze si sa ucida. Am vazut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlantuit chiar si asupra unui ofiter de-al lui, ordonându-i sa se culce si sa se scoale în fata detinutilor, pâna ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bataile detinutilor erau foarte frecvente, cu zecile în fiecare zi, unii ramânând schilozi pe viata. Nu pot uita bataia aplicata inginerului Secara.

Câta diferenta între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parca pe lume numai sa-si tortureze semenul si sa-l ucida, în numele justitiei comuniste, iar celalalt, sa-i mai dea voie sa se si reculeaga.

Celalalt asasin al închisorii Gherla, sosia lui Goiciu, cunoscut ca atare de toti acei ce au trecut pe acolo, era Mihalcea. Era ajutorul lui Goiciu si responsabil de productie.

Mi-e însa si lehamite sa mai vorbesc de el, asa ca-l dau uitarii.

Uciderea lui Flueras

Batrânul Flueras, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internationalei Socialiste si fost secretar al Partidul Social-Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odata cu Lothar Radaceanu (Wurtzelbaum) ci, a ramas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreuna cu acesta, a avut o comportare de om cinstit si de mare bun simt. L-am cunoscut la Gherla în urmatoarea împrejurare.

La sfârsitul primaverii lui 1952, eu nu ieseam la munca, fiind bolnav; eram scos din celula de gardian sa matur prin curtea închisorii si, împreuna cu altii detinuti în situatia mea, sa aduc apa de baut cu tinetele, din curte. Sefii biroului organizatoric, la acea vreme, erau Juberian si Rek.

Într-o buna zi, fiind scos în curte la maturat, inginerul Cristescu, invalid de razboi, responsabil de curatenia curtii, ma trimite sa iau o matura din cladirea de mijloc a închisorii. Aceasta era situata în partea de sud, vis-a-vis de bucatarie, unde se gasea capela; acolo fusesera aduse icoanele si tot mobilierul din biserica de la parterul dinspre nord al cladirii mari.

Am ramas înmarmurit, zarind acolo un batrânel, în genunchi si cu mâinile înclestate. Se ruga în fata unei icoane.

La zgomotul de saboti al pasilor mei, a întors capul si, vâzând ca sunt un detinut ca si el, mi-a facut semn sa vin aproape. M-am apropiat cu sfiala si am îngenuncheat si eu. Atunci, batrânul mi-a soptit ca este socialistul Flueras.

Dupa ce si-a terminat rugaciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face ca el, care prin conceptie ar fi trebuit sa fie ateu, se roaga totusi lui Dumnezeu? Batranul, cu o voce care mi-a încalzit inima, mi-a spus ca aceasta a fost în tinerete, ca totul n-a fost decât minciuna, iar acum se roaga lui Dumnezeu sa-L ierte.

În acea vreme, nebunia mea era destul de avansata si încercarea de a ma ruga nu prea avea efect, deoarece rugaciunile mele erau rostite cu buzele si nicidecum simtite cu inima.

La despartire, i-am soptit batrânului sa fie prudent, caci sunt multi turnatori si s-ar putea gasi un ticalos care sa-l toarne. Mi-a raspuns însa ca nu se mai teme si atunci i-am dat pace. Avea posibilitatea sa vina în capela si sa se roage, datorita faptului ca, împreuna cu alti batrâni si bolnavi, facea curat prin curtea închisorii si pe la bucatarie.

Întâlnirile mele cu Flueras la capela s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna ma chema lânga el, sa stam umar la umar si sa ne rugam. Odata, m-a întrebat daca sunt ortodox si daca cred în Dumnezeu. I-am raspuns afirmativ. Din cauza timpului foarte limitat, n-am apucat sa-i spun însa ce aveam pe suflet, dupa toate cele patite.

Dumnezeu se simte cu inima si nu cu buzele. Ratiunea rece nu-L poate simti pe Dumnezeu. Numai inima curata, calda si plina de dragoste Îl poate simti, pentru ca El este dragoste. Or, buzele mele rosteau rugaciunea, dar inima mea era rece si goala de prezenta lui Dumnezeu. La Flueras era tocmai opusul a ceea ce simteam eu si de aceea el rostea rugaciunea cu inima calda si coplesita de prezenta lui Dumnezeu.

În întâlnirile noastre în acea capela, eu îl simteam pe batrânul Flueras atât de aproape si atât de cald lânga mine, de parca alaturi era tata, cu barba alba.

Flueras credea fierbinte si astepta sa plece din lumea asta, în timp ce eu, cu inima mea rece, ca gheata, voiam sa mai ramân.

Cum nebunia mea progresa, iar peretii celulei îmi apasau toata fiinta, voiam cu orice pret sa scap de aceasta insuportabila apasare si sa ies la munca. Întâlnindu-l în curte pe Juberian, l-am rugat sa ma scoata sa lucrez. Juberian m-a masurat si mi-a spus ca ma stia bolnav. I-am raspuns ca e adevarat, dar ca nu mai puteam suporta celula. S-a uitat la mine si mi-a promis ca va vedea.

De la aceasta întâlnire cu Juberian, nu l-am mai vazut pe Flueras, decât o singura data. Îmi suna si acum în urechi ceea ce mi-a spus atunci: „Fatul meu, toate sunt minciuni. Vezi sa nu-l pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul".

Exemplu de om cinstit cu el însusi, acest Flueras; om care ajunsese sa spuna ca ceea ce crezuse pâna atunci fusese minciuna, în afara de Dumnezeu, care este Adevarul absolut. Cum spune Ecclesiastul: «Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni», afara de Dumnezeu.

Dupa câteva zile, m-am trezit cu Juberian în celula; ma chema sa-l urmez. Ajunsi în atelierul de tâmplarie, la o masa unde se trasau toate piesele pentru tâmplaria mecanica, mi-a spus ca pe viitor voi fi trasator, prevenindu-ma însa, în acelasi timp, sa fiu foarte atent ca trasarea gresita a unei piese ma va costa carcera de la parter. A plecat la biroul lui, iar eu la tâmplaria mecanica.

Pe Flueras l-am mai vazut un timp prin curte, când plecam sau ma întorceam de la atelier. Faceam în asa fel, încât sa-l vad si sa ma vada. Îl salutam, cu un deosebit respect. Si chiar îl admiram pentru ca, desi ateu, revenise la dreapta credinta, îngenunchind în fata icoanei lui Hristos.

Dupa câteva saptamâni de lucru ca trasator, am gasit pe masa mea din atelier urmatoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: „Criminalii de Rek si Juberian l-au ucis pe Flueras”. Am ramas înmarmurit. Nu-mi venea sa cred ochilor si nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru ca, dupa plecarea lui Turcanu, Popa, Livinschi, Caba si ceilalti, Juberian nu mai era în stare sa ucida pe cineva.

Sunt convins ca uciderea lui Flueras a fost comandata de la Bucuresti, iar autorii, morali si fizici n-au fost Juberian si Rek, ci Goiciu. Probabil ca gasindu-l pe Flueras în genunchi, în fata icoanei lui Hristos, prin turnatoria unui ticalos, Goiciu a avut pretextul ca sa-i faca de petrecanie, asa cum le facuse la Galati atâtor preoti sau celor pe care îi vazuse prin vizeta îngenuncheati, facându-si rugaciunea.

Numai Dumnezeu stie cine l-a ucis pe Flueras, pentru vina ca se ruga lui Dumnezeu sa-i ierte necredinta si pacatele. Acele cuvinte: „de acum nu ma mai tem”, îmi suna si azi dramatic în urechi.

Trasator

Munca de trasator într-un atelier de tâmplarie mecanica are importanta ei, prin faptul ca orice piesa lucrata la masini trebuie mai întâi sa fie sablonata milimetric, la anumite dimensiuni.

Munca aceasta, prin atentia pe care trebuia sa o depun, ma sustragea pentru moment de sub povara ce ma apasa. Era usoara, ca efort fizic, însa de o mare raspundere; o mica greseala ma putea duce la carcerele mortii.

Le trezisem însa un semn de întrebare camarazilor, care ma stiau bolnav. Ma vedeau revenind la munca, dar nu la munca grea de la atelierul de tâmplarie manuala, ci la ceva usor, luând locul unui absolvent de liceu, care facuse parte din comitetele de tortura, ca ajutor al lui Popa Tanu si plecase recent de la Gherla. Vorbind cinstit, munca de trasator era o favoare, facuta nu oricui.

Eram convins ca Juberian, în intimitatea lui, ramasese acelasi pe care-l simtisem la camera 2 parter. N-am înteles însa ce l-a determinat sa-mi faca aceasta favoare; poate mila si amintirea faptului ca odata ne gasisem amândoi în camera de tortura.

Masinile de la atelierul de tâmplarie mecanica erau ocupate, în cele trei schimburi, în general, numai de studenti, asa ca m-am acomodat usor cu atmosfera generala. În viata însa, fericirile sunt de scurta durata, clipe si ceasuri care trec ca fulgerul, iar suferintele, oricât de putin ar dura, le simti de parca ar fi fara sfârsit. Iar daca suferinta îmbraca haina permanentei, viata devine aproape imposibila si, când traiesti teama ca suferintele nu vor mai avea sfârsit, preferi chiar moartea.

Munca pe care o faceam la ora aceea era o licarire de speranta în suferinta si groaza care ma rodea si ma macina cu fiecare ceas trecut. Deseori nu vedeam în fata ochilor decât o groapa fara sicriu si fara cruce.

Fericirile trec repede. Ma încerca o teama care avea sa se confirme. Marindu-se capacitatea atelierelor, s-au permanentizat si cele trei schimburi de lucru. De aceea probabil, Juberian, înainte de a pleca de la Gherla, m-a chemat la biroul organizatoric si mi-a anuntat schimbarea locului de munca: din trasator, eram azvârlit pontator. Vestea a cazut peste mine ca un traznet.

Pontator

Cu timpul, toti detinutii au aflat ca studentii, elevii si o parte din muncitori sunt turnatori. Faptul acesta ma si întrista, dar ma si bucura, scapându-ma de mustrarile de constiinta pe care le-as fi avut daca cineva mi s-ar fi destainuit, si eu ar fi trebuit sa-l torn. Or, ca pontator – functie urâta si dispretuita de toti detinutii care lucrau, pentru ca o detineau numai persoane reeducate si unii care facusera parte din comitetele de tortura de la Pitesti si Gherla – cine ar mai fi îndraznit sa mi se destainuie?

Asa ca m-am pomenit deodata pus într-o pozitie pe care nu o meritam si nu o doream. Neavând însa nimic de a face, din punct de vedere moral, cu cei ce faceau aceasta munca, i-am spus lui Juberian ca nu o pot accepta, motivând ca nu mai aveam puterea de a ma concentra pentru a face calcule matematice. L-am rugat sa revina asupra hotarârii sale. Cu toate insistentele mele, hotarârea lui a ramas definitiva. Si eram convins ca el, care-mi cunostea pozitia în demascari, precum si starea fizica, ghicea de ce nu primesc aceasta munca. În acea clipa, prin minte mi-a trecut fulgerator ca vrea sa distruga în mine si ultima farâma de demnitate. Relatiile mele cu detinutii care lucrau si îndeosebi cu camarazii mei studenti deveneau cu totul altele.

Auzind refuzul meu de a ma pune pontator, m-a amenintat ca ma trimite din nou la tâmplaria manuala, unde trebuia sa fac un efort fizic peste puterile mele. Si, cum nici celula, nici efortul peste putere nu le mai puteam suporta, nu mai ramânea decât sa accept propunerea lui Juberian. S-ar putea totusi ca el sa fi voit sa-mi faca un bine. Numai ca, a fi turnator sau pontator nu era acelasi lucru.

Functia de pontator nu era grea, din punct de vedere al efortului fizic, în schimb presupunea o mare responsabilitate. Trebuia sa controlezi piesele iesite din mâinile celor ce munceau.

Întotdeauna am acceptat sa încerc sa aflu o solutie, pentru ca refuzul înseamna frica de a fi probat. Or, încercarea mea, dusa pâna la anumite limite, avea motivatia ca nu capitulasem chiar de la început. Numai ca, încercarile prea dese si peste puteri, de multe ori, îti macina fiinta pâna la a nu mai ramâne nimic din ea.

Când am început sa fac ceva în viata, n-am nedreptatit niciodata pe altul, pizmuindu-l pentru pozitia, functia si averea pe care le-ar fi avut. Invidia nu m-a stapânit niciodata. Stiam din porunca: „Sa nu poftesti nimic din ce e al aproapelui tau”. Am fost întotdeauna multumit si împacat numai cu ceea ce am avut sau am putut face singur.

Ca pontator, eram însa pus în situatia sa verific rezultatele unei munci fizice extenuante si sa înregistrez exact, cinstit si cu obiectivitate, ceea ce detinutii realizau de fapt. Or, aceasta însemna sa nu ma intereseze deloc norma sau obligatiile la care era supus cel ce lucra. Si acestea erau ucigatoare.

Pâna în acel moment, când am acceptat functia de pontator, un gând viclean îmi sfredelea constiinta, îndemnându-ma sa ma revolt împotriva destinului, a pozitiei si atitudinii mele în ceea ce priveste încercarea. Am ajuns însa la convingerea, pe care nu mi-o mai poate zdruncina nimeni, ca destinul este voia lui Dumnezeu, împletita cu vointa omului liber.

M-a constrâns sau m-a torturat cineva, sau mi s-a promis ceva, ca sa fiu legionar si sa încep lupta împotriva hidrei comuniste? Nu! Când am început activitatea, în 1946, nu mi s-a pus oare în fata perspectiva închisorii si poate, a mortii, pe care le-am acceptat de buna voie? Ba da! Si atunci, era oare de vina Dumnezeu ca eu, fara a fi constrâns, îmi construisem destinul în acest fel? Desigur ca nu.

Iar voia lui Dumnezeu este sa credem în El, sa-L iubim si sa-I pazim poruncile, sa ne iubim semenii ca pe noi însine si sa luam atitudine împotriva raului si a slugilor satanei care s-au razvratit si vor sa duca la suferinta si pierzare întreaga omenire.

În urma acestor reflectii, glasul care ma îndemna la revolta fu biruit; ma gândeam ca, daca încercarea era de la Dumnezeu, eu neputând sa ma sustrag, tot El îmi va da puterea si constiinta morala sa ies cu bine din ea.

Cunoasterea omului este de foarte multe ori paradoxala, pentru ca oamenii, în general, una gândesc si alta traiesc sau spun. Ce spune cineva azi nu mai spune mâine, ce-a spus ieri, neaga azi. Azi, cineva poate fi criminal, si mâine martir, azi sfânt, si mâine diavol. Din toate acestea, prin toate caderile si urcusurile lui, sufletului nu-i ramâne decât un singur tel, final, al existentei lui pe pamânt: mântuirea, învierea.

Este atât de graitoare afirmatia poetului Radu Gyr: „Nu esti înfrânt atunci când sângeri, / Nici când în lacrimi ochii ti-s. / Cele mai crâncene înfrângeri / Sunt renuntarile la vis”.

„Visul” existentei noastre pamântesti este mântuirea sufletului. Mai avea oare vreo importanta ce ziceau camarazii si ceilalti care lucrau în atelierele din Gherla, despre faptul ca eram pontator? Importanta era doar constiinta ca nu faceam rau nimanui. Hotarârea de a înfrunta încercarea pe care o aveam în fata îmi dadea satisfactie. Or, asta conta pentru mine, nu ceea ce spuneau altii; intentia mea cinstita era sa fac doar binele.

I-am cerut lui Juberian o favoare, sa lucrez de noapte, în schimbul trei, ceea ce el mi-a acceptat. Preferam acest schimb datorita groazei care ma tortura si care crestea în intensitate noaptea, din cauza linistii; în plus, controlul era mai rar decât ziua.

Si am ramas în aceasta pozitie pâna ce s-a întrerupt lucrul în atelierele din închisoarea Gherla.

Mi-am pus întrebarea daca din punct de vedere moral postura de fatarnic, când eram constrâns prin tortura sa-i iscodesc pe ceilalti, nu era mai imorala, mai inumana decât aceea în care eram acum, denigrat, urât si desconsiderat, ca pontator?

Intentia de a nu face rau si a veni în ajutorul semenului meu nedreptatit, nu era oare mai convenabila? Iata ca de cele mai multe ori aparentele înseala! Dam crezare si împrastiem zvonuri despre semenii nostri, ca ei ar fi ceea ce, în realitate, nu sunt. De aici concluzia ca nu aparenta, nu vorba si nu denigrarea intereseaza, ci fapta. Numai ce facem noi, bine sau rau, ne defineste ca fiinte morale. Or, cu toate ca L-am ofensat pe Dumnezeu, atunci când am fost constrâns sa nu ma mai rog, El, în infinita lui mila si bunatate, mi-a dat înca o încercare, care sa fie în avantajul meu si al celorlalti.

Din primele zile ca pontator am fost suspectat nu numai de camarazii mei, dar si de ceilalti detinuti din atelier. Schimbul de noapte ma avantaja în ce priveste controlul, pentru ca eram mai putin supravegheat. În acelasi timp însa, îmi luam un mare risc, pentru ca nu controlam nici o piesa lucrata cu atâta sudoare de cei care nu numai ca nu erau platiti pentru efortul epuizant, dar nici mâncare nu aveau la consumul de energie pe care-l depuneau; mai ales ca toti ieseau din demascari.

Totusi, pentru faptul ca biroul organizatoric avea încredere în mine, am fost privit la început cu multa banuiala.

Cu timpul însa, cei ce lucrau în schimbul de noapte si-au dat seama de atitudinea mea si, din dusmani si denigratori, mi-au devenit prieteni si mila lui Dumnezeu s-a rasfrânt atât asupra mea, cât si asupra celor pe care-i controlam. Si dovada cea mai concludenta a fost ca, timp de un an de zile, cât am fost pontator, nu s-a remarcat nici o greseala de calcul si nu am fost niciodata controlati, ca sa se verifice daca numarul de piese declarate corespunde cu cel al pieselor lucrate. Cei care mai sunt înca în viata vor putea marturisi despre veridicitatea spuselor mele. Si nici unul, fie student, elev sau muncitor, nu m-a turnat ca nu faceam controlul.

A fost o întelegere tacita între mine si cei ce lucrau în acest schimb, iar dragostea lor mi-a încalzit inima. În acest timp si nebunia mea parca-si mai redusese intensitatea.

Totusi, se vor ridica voci sa ma acuze ca am acceptat acel post, care ma compromitea definitiv. Altii poate vor spune ca nu a fost corect ce am facut, pentru ca din punct de vedere al legii, eram obligat sa verific ce se lucra; dar pe mine nu ma mai interesa decât daca fapta era buna si placuta lui Dumnezeu. Era nedrept ca regimul comunist sa supuna pe detinuti la munci istovitoare, la norme ce nu se puteau îndeplini, fara a fi platiti si alimentati dupa efortul fizic depus. Era un abuz, o nedreptate strigatoare la cer. Tinând seama de acestea, si eu aveam libertatea sa nu-i controlez; daca i-as fi controlat, consecintele ar fi fost pentru ei carcerele mortii, de unde numai putini ar fi scapat cu viata. Si aici se potriveste zicala româneasca: „Fa binele si-l arunca în apa, caci de acolo se va ridica precum untdelemnul la suprafata”.

Cum sa nu vin în ajutorul fratilor mei, din postura pe care Dumnezeu mi-o îngaduise, cum sa nu-i ajut, când ei munceau mai greu decât sclavii?