GHERLA (2)

Încetarea demascarilor

Dupa cele spuse la Pitesti de colonelul Zeller, ca demascarile vor continua, fie la Gherla, fie în alta parte, în libertate (spuse repetate de Turcanu la Gherla si traite de noi în camerele de tortura), nimeni nu mai credea ca acele schingiuiri vor înceta vreodata. Dar, cum toate în viata au un început si un sfârsit, mai apropiat sau mai îndepartat, si cum nimic nu se întâmpla fara voia lui Dumnezeu, iata ca, la 1 ianuarie 1952, demascarile au fost oprite. Asta s-a întâmplat dupa înlaturarea din guvern a lui Teohari Georgescu, Ana Pauker si Vasile Luca. Gheorghiu Dej, cu îngaduinta lui Stalin, a luat astfel frânele conducerii partidului, cât si a statului.

De retinut însa ca Nicolski, seful Securitatii, sprijinit de rusi, a ramas la postul lui, pâna la moartea lui Dej. De unde si concluzia ca oculta de la Moscova l-a avut ca agent, cu misiunea de a se ocupa în mod special de demascari. Desigur ca nici cei trei ministri care controlau ministerele cheie: Interne, Externe si Economia, nu erau straini de demascari, precum nici Gheorghiu Dej.

Totusi, ca urmare a acestor evenimente, Turcanu si echipele lui nu au mai fost pusi în libertate, ci dimpotriva, anchetati, condamnati la moarte si executati.

Un alt motiv al încetarii demascarilor cred ca a fost si faptul ca se aflase în strainatate de ele, cu tot secretul desfasurarii lor.

Nu se stie precis de unde a venit ordinul de încetare a demascarilor, de la Dej sau de la Moscova. Pentru ca Occidentul, fiind pus deja la curent cu cele ce se petreceau în România, începuse sa-i întrebe pe rusi ba de una, ba de alta. Si asta le jena politica externa.

Pentru noi, cei de la Gherla, a fost un semn de întrebare plecarea lui Juberian si a câtorva din ajutoarele lui Turcanu.

Se mai spunea ca nimeni din cei ramasi la Gherla nu ar mai fi fost dispus sa continue opera lui Turcanu.

În acelasi timp, noul ofiter politic lansase zvonul, caruia majoritatea dintre noi nu i-am dat însa crezare, ca Turcanu si ajutoarele lui fusesera pusi în libertate. Cei care au crezut au cazut si au semnat angajamente, devenind informatori si turnatori. A fost o abila pescuire în ape tulburi, si cine a cazut atunci în cursa nu si-a mai revenit niciodata. În schimb ceilalti, care au avut taria sa refuze, si-au revenit total, s-au regasit si si-au refacut puterile sufletesti si morale, salvându-se din mlastina deznadejdii. Pe multi dintre acestia i-am cunoscut în închisoare si mai apoi în libertate.

Torturile si degradarile operasera prin slabiciunea si neputinta noastra si majoritatea dintre noi s-au topit si s-au prabusit în ele. Dupa aceea însa, celor care au facut pactul cu Securitatea, când tortura fizica nu mai exista, cine le-ar mai putea gasi vreo scuza, decât poate aceea ca în constiinta lor demascarile nu încetasera totusi, continuând în virtutea unei inertii?

Ma bate gândul ca demascarile n-au încetat la voia oamenilor, ci pentru ca Dumnezeu s-a milostivit de cei prea greu încercati, punând El însusi capat acestei nelegiuiri fara precedent în analele istoriei universale.

Oricum, încetarea demascarilor a fost strigatul de alarma care a trezit constiintele noastre, ne-a facut sa întelegem ca nimic pe pamânt nu este vesnic si ca teama de chinul fara sfârsit nu fusese decât produsul starii noastre sufletesti, al delirului nebuniei colective si al posedarii demonice. Asa ca, toti care au înteles ca numai credinta în Dumnezeu ne va salva din aceasta prabusire, si-au revenit total, fara resentimente, iertându-i si întelegându-i si pe cei ce i-au torturat, fie aceia camarazi, prieteni sau dusmani.

Încetarea lucrului în ateliere la Gherla

Dupa moartea lui Stalin, în martie 1953, munca fortata cu detinutii politici a început sa-si piarda din importanta. Pâna la sfârsitul anului 1953, muncile de la Canal, de la Salcia, din minele de plumb din Maramures, precum si muncile din închisorile mari au încetat.

Peste tot erau impuse norme diabolice, peste puteri. Sub aparente legale, bolsevismul încerca sa-si disimuleze asasinatele. Se invoca moartea naturala la orice accident.

La una din întrevederile lui Gheorghiu Dej cu Stalin (dupa marturiile lui Marin Preda), acesta din urma, fiind întrebat cum se poate scapa de reactiunea burgheza, l-a „sfatuit” pe Dej sa initieze canale, lagare, închisori, unde, aplicând metodele deja verificate de el, va scapa de toata reactiunea. Dej, elev silitor, s-a conformat întocmai sfatului tatucului si a dezlantuit cea mai drastica opera de exterminare a elitei românesti.

Dupa încetarea demascarilor, supravietuitorii torturilor, nemaifiind sub apasarea acelor chinuri, si-au revenit încetul cu încetul.

Neavând certitudinea ca demascarile încetasera definitiv, nu aveam încredere sa vorbim unii cu altii despre problemele noastre de constiinta; ne întelegeam doar din priviri si mai mult ne intuiam.

Munca în ateliere a continuat, însa. Si, cu tot efortul depus, deseori peste puterile noastre, a normelor exagerat de mari, preferam totusi atelierul în locul celulei, pentru ca ne oferea putina libertate si posibilitatea de a ne mai misca, de a ne întâlni unii cu altii, simtindu-ne mai putin încatusati. Aici oamenii se vedeau în fiecare zi, îsi dadeau buna ziua si se întrebau de sanatate. Departe însa de a-si face confidente. Drama prin care trecusera stinsese toate entuziasmele.

Se prevedea ca, dupa încetarea activitatii în ateliere, va începe o noua etapa de detentie, fiind din nou zavorâti în celule, cu alta forma de demascari, cu frig, foame, perchezitii, celule negre, beciuri, zarce si arest sever, aplicat mai ales în timp de iarna, cu hrana pe jumatate la trei zile, si îmbracati numai în camasa si izmene.

Multi murisera în urma acestor masuri de arest sever.

Aceste pedepse se administrau detinutilor politici dupa criteriul unor culpe aberante, ca de exemplu: uitatul pe geam prin „jaluzele” (scânduri batute în ferestrele celulei, pentru a nu se vedea nimic din afara), întinsul pe pat sau pe prici în timpul zilei, scrierea pe pereti cu ajutorul unor bucati de sârma, scrierea pe sticle colorate, furnizate de detinutii de drept comun sau luate de la cabinetele medicale si golite de continutul lor, scrierea pe talpa bocancului (cu ajutorul sapunului dosit de la baie si a prafului D.D.T.). Comunicarea prin alfabetul Morse, prin tevile de calorifer, era culpa cea mai grava, pentru ca compromitea secretul închisorii.

Începând din 1953 si pâna la eliberare, în 1964, acest regim celular ne-a izolat complet de restul lumii. N-am mai avut legaturi cu familia, nu am primit alimente sau îmbracaminte si n-am mai citit un rând tiparit. Toate acestea ne-au macinat, ne-au îmbolnavit si omorât cu miile.

În celula cu Costica Cristescu

Din luna septembrie 1953 nu am mai fost scos la lucru, activitatea reducându-se la numai doua schimburi, pâna în decembrie, când a încetat cu totul.

Pâna la începutul lui decembrie am fost mutat prin mai multe camere.

Pe la sfârsitul lunii am stat în camera cu doctorul Vasile Marculescu, una din cele mai luminoase figuri de medici, care si-a înteles chemarea cu toate pedepsele pe care le-a primit. Respectând juramântul lui Hipocrat, a sarit întotdeauna în ajutorul celor amenintati cu moartea. Este printre putinii medici, dintre detinuti, pe care i-am cunoscut în închisoare, care s-a purtat mai mult decât ca un frate cu cei bolnavi. Cu toate ca nu primea nici un medicament, încuraja bolnavii prin sfaturi, alinându-le astfel durerile, pe cât putea. Pentru mine va ramâne un mister, de pilda, cum a reusit, doar prin palparea abdomenului, sa-i rezolve lui Popescu Paul o ocluzie intestinala. (De aceeasi boala a suferit si camaradul nostru clujean Petrica Sabadus, pe care medicii din Dej, refuzând sa-l opereze, l-au omorât, lasând doi copii orfani).

Doctorul Marculescu n-a tinut niciodata seama de conceptia politica a omului, de pregatirea sa intelectuala sau de pozitia lui sociala; pentru el, toti detinutii erau fratii lui. Nu era legionar, si totusi trecuse prin demascarile din Gherla, atasându-se mult de cei tineri, pe care i-a înteles si ajutat.

Fiind în camera cu el si cunoscându-i bine comportamentul de medic si om, eu însumi fiind medicinist, m-am adresat deseori lui cu problemele mele. Nemaifiind ocupat la atelier, nebunia mea devenise destul de violenta, încât ma asteptam dintr-un moment într-altul sa-mi pierd mintile. I-am cerut ajutorul. El, nefiind de specialitate, nu m-a putut ajuta. A cerut însa colegial sa fiu internat la detinutii bolnavi si a reusit sa o faca. De aceea, si doctorul Marculescu îmi ramâne în amintire ca omul care mi-a facut un mare bine în viata. Am avut placerea sa-l întâlnesc si în libertate, cu putin timp înainte de plecarea mea din tara, în Piata Romana, în Bucuresti.

Internat, în loc de a-mi regasi linistea, boala mea, care nu era de natura fizica, se agrava pe zi ce trecea.

Am fost apoi luat si izolat la Zarca, într-o celula cu inginerul Costica Cristescu si cu un elev, care trecusera si ei prin demascari.

Dupa câteva zile de convietuire, pe când elevul lipsea din celula, Cristescu îmi spuse ca eram izolati pentru ca amândoi trecuseram prin demascari si ca elevul avea o „misiune”.

Felul în care ne-am comportat cu acela, atât eu, cât si Cristescu, l-a dezarmat total. Într-adevar, dupa câteva zile elevul nostru a avut o iesire si ne-a marturisit ca fusese introdus în camera noastra sa ne traga de limba, sa asculte si sa înregistreze tot ce discutam. Am fost adânc impresionati pâna la lacrimi chiar de sinceritatea acestui copil. Apoi, în timpul cât am mai stat cu el, vreo câteva luni, am reusit sa-l convingem sa aiba taria si curajul sa nu mai toarne.

Cât am stat dupa aceea în celula cu Cristescu, ne-am legat foarte mult sufleteste unul de altul, fara a ajunge însa la intimitati în legatura cu demascarile. Nu stiu de ce, el n-avea deloc întelegerea esentei acestei drame. Mai mult intuitiv decât rational, el observa cu predilectie pe fetele elevilor si ale studentilor care trecusera prin demascari si lucrau în ateliere, acea asemanare a lor cu diavolii.

Ca apartenenta politica, Cristescu era taranist, fusese seful tineretului din Capitala. Facuse si razboiul si-si pierduse pe front mâna dreapta.

Desi de conceptii politice diferite, Costica Cristescu ramâne totusi în amintirea mea ca omul fara prejudecati politice si fara resentimente, aflat în slujba neamului mai presus de interesele personale sau de partid.

Întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu

Pe când eram în celula cu Costica Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului sa fiu dus la vizita medicala, la medicul de pe sectia de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iasi, care îl convinsese pe doctorul Marculescu, medicul oficial, sa-i dea toata libertatea sa consulte bolnavii si diagnosticul pus de el sa nu mai fie discutat.

Eram în anul 1954, în luna februarie, în acea iarna de neuitat, când s-au simtit si în Transilvania ninsori iesite din comun.

S-a întâmplat apoi si un alt fapt care a schimbat oarecum viata detinutilor politici. Relaxarea instituita de Hrusciov a fost resimtita si de noi, printr-o asistenta medicala mai atenta. În acea confuzie, dupa teroarea lui Stalin, chiar si unii dintre gardieni erau un pic mai omenosi, ceea ce mi-a folosit si mie, când au acceptat sa ma duca la vizita medicala. Spre norocul meu, gardianul nu a asistat si am putut sta de vorba cu Lungeanu, ca între colegi.

Dupa cum am mai spus, boala mea nu prea era de natura fizica. Lungeanu stia ceva de aceasta boala, dar îmi spunea ca, neputând-o întelege, nu putea sa faca nimic pentru mine. De altfel si medicii psihiatri, pe care am avut ocazia sa-i întâlnesc si sa le cer ajutorul când lucram în atelier, mi-au dat acelasi raspuns.

Favoarea pe care mi-a facut-o Lungeanu, a fost aceea de a-mi pune diagnosticul de bolnav de plamâni, putându-ma astfel scoate de la Zarca si transfera la sectia unde lucra el ca medic. Norocul meu a fost ca diagnosticul a fost confirmat si de medicul oficial, fara sa ma mai consulte.

Peste câteva zile am fost scos din Zarca, din celula unde eram cu Cristescu, si dus la camera nr. 1, din cladirea numita Sectie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Flueras. Pentru mine e semnificativ faptul ca acolo l-am cunoscut pe Jimboiu.

Jimboiu nu trecuse prin demascari la Pitesti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Brasov, ca student la Academia Comerciala din acest oras, iesise din ancheta grav bolnav de tuberculoza si ficat. În aceasta stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului.

Ramas de mic orfan de tata, fusese crescut de mama lui care nu se mai casatorise, traind în cea mai curata credinta ortodoxa. La aceasta zestre sufleteasca s-a mai adaugat si educatia legionara, în Fratiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenta celui ce a ramas un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.

Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise si scoase nu stiu prin ce minune din închisoare. L-am vazut doar de câteva ori la Pitesti, înainte de demascari. Tot ce stiu despre Gafencu stiu de la alti camarazi, printre care si Jimboiu, si de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut si pe care i-a influentat sa scrie si sa vorbeasca despre el.

Jimboiu era poate cel mai stralucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios conceptia legionara, credinta ortodoxa si setea de cunoastere intelectuala. Este printre putinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care traia cu gândul ca mai degraba moare, decât sa-l denunte pe altul la ancheta. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnavirea lui de tuberculoza si ficat si, mai târziu, moartea.

A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declaratiile lui, ci pe ale altora, iesind astfel din ancheta cu constiinta curata ca nu antrenase cu el alti tineri în închisoare.

Am cunoscut în viata mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât si dupa detentie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârsta sau pregatire, care sa înteleaga Ortodoxia si sa iubeasca pe Hristos ca Jimboiu. Un tânar curat trupeste si sufleteste, înzestrat cu o mare blândete si bunatate. A fost singura fiinta pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodata ca sufera de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dusmani, dusa pâna la sacrificiul de sine. Fata de dusmani si fata de cei care l-au chinuit si continuau sa o faca, avea o întelegere care rational nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pamânteasca de a face binele, încât parca venea din alta lume. Daca nu l-as fi cunoscut pe acest tânar, m-as fi îndoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut. Jimboiu, cum numai sfintii au înteles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi da odihna».

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectura oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamânt, a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mântuirea lui si a neamului care l-a conceput.

Desi credinta este ceva ce nu prea are legatura cu ratiunea, totusi majoritatea oamenilor au nevoie de evidente pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma). Nu gasesc cuvinte sa-mi exprim cinstea si admiratia pentru acest martir legionar. Orice notiune as folosi pentru a-l face si pe altul sa înteleaga cine a fost acest tânar si ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: era un înger în chip de om.

Am convingerea ferma ca existenta oamenilor pe pamânt si relatiile dintre ei nu sunt întâmplatoare.

Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu îngerii. A fost desavârsit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiti desavârsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavârsit este».

Camera 1 sectie

Sectia, pe care se gasea si camera nr. 1, facea parte din cladirea de mijloc a închisorii.

Era pe la începutul lunii februarie 1954, când am fost scos de la Zarca si dus în aceasta sectie cu camere mari, cu priciuri suprapuse, unde erau internati numai bolnavi cu maladii avansate, multi dintre cei ce trecusera prin demascari, precum si cei ce lucrasera în ateliere, la munci istovitoare.

În mod normal, eu nu ar fi trebuit sa fiu acolo, nesuferind de o boala fizica. În timpul cât lucrasem ca pontator ma mai refacusem putin, nefiind obligat sa depun un efort fizic peste puteri ca sa îndeplinesc norma; eram totusi slabit, deoarece boala mea avansase atât de mult, încât nici hrana nu ma mai interesa.

În camera 1 am trait cea mai îngrozitoare, mai înspaimântatoare si mai de neconceput tortura sufleteasca. Si tot acolo mi s-au definitivat gândirea si întelegerea: acolo am înteles ce este credinta în Dumnezeu.

Cum am intrat în acea camera, mai mica decât celelalte, cu un singur rând de priciuri suprapuse, m-am întrebat unde vom încapea atâtia? Eram în jur de patruzeci.

Pe priciurile de deasupra erau multi dintre cei pe care-i cunosteam din demascari. De aceea am si fost invitat sa iau loc între ei. Dragostea cu care m-au primit atât camarazii, cât si cei cu care lucrasem în ateliere, m-a impresionat. Era aceeasi atmosfera în care traisem si la Pitesti, înainte de demascari.

Cum se explica aceasta atmosfera în comparatie cu iadul de la Pitesti si Gherla, din timpul demascarilor?

Cum se poate explica ca inimile curate si pline de dragoste ale acestor tineri s-au întors deodata cu 180 de grade, devenind cele mai feroce fiare, gata sa se sfâsie între ei? Cum e posibil ca azi sa fii înger si mâine demon? Si totusi a fost posibil; noi toti cei care am trecut prin demascari, desi cinstiti, curati la inima si luptatori neînfricati, am devenit contrariul a ceea ce fusesem, ca urmare a unor cumplite torturi. Însa, daca prabusirea demonilor prin vointa lor libera este ireversibila, prabusirea omului, în urma constrângerii si torturii, este reversibila în majoritatea cazurilor, daca nu în toate.

Atmosfera amabila din camera nr. l, nu se vadea ca atare atât prin cuvinte, cât prin gesturi si taceri, pentru ca nu ne povesteam pe unde am fost, ce-am suferit si ce-am facut. Nu ceea ce fusesem înainte de demascari conta, ci ceea ce devenisem acum. Duceam în spate o experienta pe care nici un alt tineret nu o mai traise.

Oare atâtia morti si ucisi fara mila, atâtia înnebuniti si atâtia care încercasera sa se sinucida, nu spun nimic?

În mine se zvârcolesc zecile de mii de camarazi ucisi miseleste, în timpul dementului rege Carol al II-lea si a domniei satanice a comunismului; îndeosebi, aceia asasinati în demascarile de la Pitesti si Gherla. Toti acestia striga si implora dreptatea lui Dumnezeu. Eu nu sunt decât purtatorul lor de cuvânt, cel care am vazut si am suferit acea nestavilita ura a satanei, exercitata prin slugile sale împotriva noastra.

Cum e posibil ca un om sa fie azi om si mâine contrariul? Si totusi, a fost posibil. Cu ce pret, ati vazut din cele povestite.

Am amintit în treacat ca, fiind izolat în celula nr. 15 subsol, la închisoarea din Suceava, în asteptarea procesului, atunci când, pentru prima data, ma gaseam singur-singurel, parasit de toti si fara nici o putinta de scapare, neputând dormi de frig si de foame, într-o noapte de nesomn am strigat la cer: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vreau sa mor pentru Tine!”

Strigatul meu era sincer, pornea din adâncul constiintei mele: doream moartea din toata inima. Dar intentia mea izvora dintr-o mândrie pe care aveam sa o platesc cu vârf si îndesat.

La rugamintea mea, Dumnezeu mi-a oferit prilejul, si nu o data, sa mor pentru El.

Greseala mea consta în faptul ca cerusem ceva ce nu se cuvenea. Si în plus, nu avusesem prevederea de a mai fi adaugat: „Daca este cu putinta, si cu ajutorul Tau, Doamne”. Caci, asa cum spun Sfintii Parinti, încercarea, ispita si suferinta nu sunt date omului peste puterile lui, iar pentru a le învinge nu-ti ramâne decât sa-ti amintesti ca: «Fara Mine nu puteti face nimic». Deci, numai cu El, prin El, cu îngaduinta, ajutorul si voia Lui biruim orice ispita, de orice fel.

La Pitesti, în cea mai crunta încercare, eu nu m-am lepadat de Dumnezeu, ci numai am afirmat public ca nu ma mai rog. De aici însa, au urmat consecintele si de aceea, când am intrat în închisoarea Gherla, m-a cuprins groaza mortii. Prin propria mea voie refuzasem harul Dumnezeiesc si atunci probabil si Dumnezeu m-a parasit, ramânând eu singur si gol în marea încercare.

Sfintii Parinti spun ca rugaciunea este starea de comuniune între Ziditor si faptura. Iar eu ma lipsisem de ea si în sufletul meu lipsit de prezenta si puterea lui Dumnezeu intrase duhul satanei, posedare pe care o traiam cu o violenta de nedescris.

Si, daca nu am ajuns totusi bataus si ucigas, este pentru ca îndracirea care ne stapânea pe toti la mine îmbracase forma groazei.

Nu este deloc în intentia mea de a-i sili pe altii sa înteleaga sau sa creada ceea ce simtisem eu atunci. Suferinta si durerea acelor tineri care au trecut prin infernul de la Pitesti si Gherla a fost mai mult decât îngrozitoare si de nesuportat; tot asa si suferinta, durerea si teama din sufletul meu nu se pot întelege, explica si imagina prin comparatii.

Groaza si teama se manifestau în mine cu atâta violenta încât, în momentele de luciditate, îmi ziceam ca daca acela era iadul si suferinta lui, cine oare îl va putea suporta în vesnicie? Eu n-am rabdat decât patru ani si ma întreb, acum când scriu, cum de nu mi-am pierdut mintile? Or, daca eu n-am rezistat, ajungând sa-mi doresc moartea, ma întreb ce au facut cei care nu credeau în Dumnezeu.

Evanghelia marturiseste ca, atunci când Dumnezeu a scos demonii din cel îndracit, acestia L-au rugat sa-i lase sa intre în turma de porci, pentru ca si demonii se îngrozesc de tortura din iad.

Pe prici, nu puteam dormi noaptea, fiind înghesuiti ca sardelele, asa ca recuperam în timpul zilei, încercând sa facem câteva miscari cu rândul.

Dupa câteva zile, miscându-ma prin camera, mi-a atras atentia un tânar, deosebit de toti ceilalti. Avea o figura de ascet rasaritean ce radia bunatate.

Când facusem cunostinta nu-i retinusem numele. Întrebând despre el, camarazii mi-au spus ca fusese student la Academia din Brasov, ca nu trecuse prin demascari si ca venea de la sanatoriul din Tg. Ocna, fiind bolnav de tuberculoza si de ficat.

Observasem ca acest tânar ma urmarea si el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-ma la el: a trebuit sa ma reazim de perete, ca sa nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil ma cuprinsese si parca o forta, alta decât vointa mea, se opunea acelei priviri. Am tresarit si mi-am dat seama ca un duh, contrar aceluia care ma poseda, îmi ravasea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Fata îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am raspuns ca nu ma simteam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodata. Duhul satanei care ma stapânea, ma tortura si ma îngrozea, probabil ca nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânarului – se uita la mine.

A doua zi dimineata, s-a apropiat de mine si m-a invitat la el pe prici, sa stam de vorba. Duhul care ma stapânea ma oprea sa fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – ma luase de mâna – m-a facut sa-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: „Frate, esti bolnav; nu te teme însa si ai încredere în mine. Deschide-ti sufletul si spune-mi ce ai pe inima; poate voi fi în stare sa te ajut cu ceva”.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe constiinta. La destainuirea mea, el mi-a raspuns: „Ai gresit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totusi sa te rogi mai departe si la Pitesti?”. I-am spus ca nu stiam cine ma oprise.

M-a întrebat daca îmi mai fac rugaciunea. „O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatra”, a fost raspunsul meu. „De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?” La raspunsul meu negativ, a continuat: „De plâns, ai plâns?”. Din nou, nu.

– As vrea sa stiu si eu cum te rogi.

Dupa ce i-am spus rugaciunea cu care ma rugam, mi-a raspuns ca ma rog bine.

– Simt însa ca m-a parasit Dumnezeu.

– Nu-l ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a parasit; tu L-ai ofensat, m-a apostrofat.

Dupa acest schimb de cuvinte, credeam ca am vorbit cu un înger, caci puterea care emana din el redusese la tacere duhurile ce ma chinuiau.

De atunci, m-a invitat sa stam de vorba în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era si cât de mare putere duhovniceasca avea, l-am implorat sa se roage si pentru mine. „Eu am sa ma rog, mi-a raspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusa lui Dumnezeu nu se poate sterge decât cu lacrimile caintei. Numai când te vei ruga cu lacrimi si te vei cai, Dumnezeu îti va auzi glasul si te va ierta".

Zilele pâna la Pastile lui 1954 au fost pentru mine atât de îngrozitoare, ca nu am cuvinte sa-mi exprim starea pe care am trait-o, necum sa fac pe cineva s-o înteleaga.

Cu cât se înmulteau discutiile dintre mine si Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Asteptam în fiecare zi sa ma trezesc nebun din putinul meu somn. Lucru paradoxal, gândirea si puterea mea de judecata functionau în mod normal si eram constient de starea în care ma aflam si asta îmi facea mult rau.

Atunci mi-a trecut prin fata ochilor figura mamei, plângând, si m-am îngrozit la gândul ca ea ma va vedea nebun.

Oricât as încerca sa conving pe cineva, sa-l fac sa înteleaga ce am simtit si trait atunci sub povara acelei framântari, îmi va fi zadarnic. Si în închisoare si în libertate, toti cei carora le-am marturisit ce s-a petrecut atunci cu mine, ca sa nu ma jigneasca, nu mi-au spus ca nu ma cred, ci ca nu pot întelege.

Singurii care m-au înteles când le-am povestit prin câte am trecut, în afara de Jimboiu, au fost pustnicii de la Manastirea Sihastria.

Se apropia Pastele (1954), la sfârsit de aprilie, într-o primavara frumoasa, dupa o iarna grea, de neuitat, când chinul interior depasise orice limita. În aceasta stare sufleteasca am avut urmatorul gând: daca toata lumea aceasta ar fi a mea, la ce mi-ar folosi ea, daca nu mai am linistea si pacea avuta înainte de a fi încetat sa ma mai rog? Era precum spune cuvântul: «La ce i-ar folosi omului daca ar dobândi lumea toata dar sufletul sau si-l va pierde?» sau «Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?».

Cum Dumnezeu nu îngaduie ispite peste puterile noastre, în cele mai critice momente, mila si ajutorul Lui vin la noi. Dar numai daca le cerem din tot cugetul nostru.

Învierea

Daca nu as marturisi în acest capitol ceea ce am trait atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru ca minunea a facut-o El, iar eu trebuie sa spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adreseaza numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioara Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor. Dumnezeu se face om ca si noi, ca sa-L vedem, sa-L pipaim, sa-L ascultam vorbind, sa vedem minunile pe care le-a facut cu noi oamenii; iar noi ajungem sa-L negam ca Fiu al lui Dumnezeu, sa-L prigonim si sa-L rastignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omeneasca nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pamânt ne-a spus: «Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevarul si Viata».

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru ca El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile facute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnica, ci vor învia ca sa-si primeasca rasplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au facut ca slugi ale satanei. Daca au slujit satanei pe pamânt, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credinta, nu prin puterea de patrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, daruit de Dumnezeu omului prin creatie. Si el opereaza mai ales acolo unde ratiunea umana nu poate patrunde. «Crede si te vei mântui». «Cercetati Scripturile», spune Fiul lui Dumnezeu.

Toata fiinta mea se cutremura ca acela care am trait timp de patru ani o farâma de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Si aceasta pentru ca omul sa fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplator l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitatile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Si nu întâmplator ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credinta la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. În toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, ca se va întâmpla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci ma temeam ca din clipa în clipa îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbata Pastelui. Cu o zi înainte ma rugasem, atât de adânc, cum poate nu am facut-o niciodata în viata mea; în acelasi timp, traiam însa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sâmbata seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douasprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atât era de armonios.

Am cazut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugaciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si învie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat în Învierea Ta".

În clipa aceea, cum stateam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapânise, timp de patru ani de zile.

Aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara în spate, pâna cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte dupa aceea, dintr-o data, atât de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndata ce forta aceea satanica m-a parasit.

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai încetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul îmi era scaldat în baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atât de usor, de parca pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu ma vindecase si ma înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pamânt, am strigat din toata suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei pacatosi, încât nu stiu cum as putea sa-Ti multumesc!” Si atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndracit: „Iata, te-ai facut sanatos, mergi si de-acum sa nu mai pacatuiesti!”. Si inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trait-o. Daca pâna atunci fusesem în iad, în acel moment simteam ca fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea statea Jimboiu. L-am îmbratisat, spunând din toata inima: „Hristos a înviat!”. „Adevarat a înviat!”, mi-a raspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut sa-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit sa zica: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine”.

Se facuse ziua si cei din camera s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii ma scalda în razele ei. Eram un alt om, pentru ca: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seara au reusit camarazii sa ma trezeasca. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevarata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea.

Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o traisem timp de patru ani, o putere care facea sa nu ma mai tem de nimic, decât de Dumnezeu.

De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încatusare, ci libertate deplina. Cu toate ca trupul îmi ramasese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pamânteasca. Era libertatea data de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: «Eu va dau adevarata libertate». Zidurile închisorii, lacatele si lanturile care ne strângeau si ne zavorau, pentru mine aveau mai putina importanta; eu traiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trairea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slabit aproape pâna la distrofie, se întarise.

Aceia ce vor citi cu bunavointa si rabdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si traiesc asa cum am aratat în marturisirile mele.

Am mai stat în acea camera înca vreo luna, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. Dupa aceea, el a fost luat si dus la ancheta unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fara medicamente, a murit ca un martir. Am aceasta credinta intima ca Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

Dupa plecarea lui Jimboiu, parca se rupsese ceva în mine si l-am rugat pe Virgil Lungeanu, colegul meu, sa-mi faca iesirea din aceasta camera si sa ma trimita pe celular. La insistentele mele, am fost transferat la camera nr. 1 parter, în cladirea mare a închisorii.

Camera 1 celular

În aceasta camera am întâlnit multi camarazi care trecusera prin demascari, precum si pe bunul meu prieten si camarad Lefa Aristide, care nu trecuse pe acolo. El avusese sansa sa fie afectat ca medic la cabinetul din Pitesti, iar de acolo în toamna lui 1949, ca prin minune, sa fie dus, împreuna cu cei bolnavi de tuberculoza, pentru un abces rece, la sanatoriul penitenciar de la Târgu Ocna.

Lefa, student în anul V de Medicina, a facut minuni la Târgu Ocna cu bolnavii tuberculosi. Medicul oficial, temându-se de raspândirea bolii, i-a dat mâna libera sa îngrijeasca el bolnavii. Acolo l-a cunoscut si pe Valeriu Gafencu, sub a carui influenta a trait.

Un anume pastor, Wurmbrand, trecut prin demascari, s-a îmbolnavit si el de tuberculoza, în urma torturilor, si a fost trimis la Târgu Ocna, unde Lefa l-a îngrijit, salvându-i viata. Când a parasit închisoarea de la Târgu Ocna, Wurmbrand i-a spus lui Lefa: „Datorita tie, si îngrijirii pe care mi-ai dat-o, sunt în viata; n-am sa te uit niciodata”. Asa au înteles acesti tineri legionari sa-si ajute semenii, indiferent de ceea ce erau ei.

Cât am stat în acea camera, din cauza unei turnatorii, am fost pedepsit, împreuna cu Lefa si Stupu, cu arest sever la beci, care se gasea sub nivelul albiei Somesului si de aceea pe jos era numai apa.

Regimul la beci era foarte sever, primind doar o jumatate de portie tot la doua zile. Noaptea dormeam pe niste scânduri puse pe capre care în timpul zilei erau scoase pe culoar. Pe cimentul celulei aveam puse scânduri, sa nu intre apa în bocanci. De când se petrecuse cu mine minunea, suportam mai usor suferinta.

Într-o zi, am fost scos de un gardian si dus în cladirea administratiei. Trecând printr-o camera cu birouri, unde lucrau femei, ale caror chipuri nu le mai vazusem de sase ani de zile, le-am spus: „Sarut mâinile!”. N-am apucat sa pronunt însa bine cuvintele, ca m-am trezit cu un pumn zdravan în ceafa. Lovitura m-a doborât la pamânt; femeile, vazând scena, au ramas înmarmurite. Reprezentantul clasei muncitoare, al proletariatului, având un alt fel de educatie, a tinut sa ma „dojeneasca” în fata lor: „Tu, banditule, nu ai voie sa spui doamnelor: sarut mâinile”.

Din acea camera am fost dus apoi de gardian pe un culoar, într-un birou de ancheta. În fata mea a aparut un tânar ofiter de Securitate, care m-a poftit politicos sa iau loc pe scaun.

Dupa ce m-am asezat, ofiterul, masurându-ma de sus pâna jos, ma întreaba: „De unde te-au scos, domnule, de arati în halul asta?” „De la beci”, îi raspund eu. „Dar la frunte ce ai'?” Nu voiam sa-i descriu scena cu femeile dar, la insistentele lui, i-am spus totul, subliniind faptul ca aceasta este morala si civilizatia proletara. În fata mea, ofiterul a facut un raport de pedepsire a gardianului care m-a lovit. Însa el nu stia ca directorul închisorii era faimosul Goiciu!

Contrariat de regimul pe care îl aveau detinutii politici, a trecut apoi la un alt subiect. Venea de la Galati sa ancheteze niste cazuri de medici de la Tecuci care fusesera colegi de an cu mine la Facultatea de Medicina din Iasi. Colegul meu Lunguleac declarase la Pitesti ca acestia ar fi avut legaturi cu legionarii în timpul facultatii. Era pentru a doua oara ca luam cunostinta de faptul ca Securitatea se folosea de declaratiile noastre date la Pitesti pentru a aresta, judeca si condamna pe totii acei ce avusesera tangenta cu noi. Cum as fi putut sa recunosc o declaratie care sa trimita în închisoare fiinte nevinovate?!

La acea ora, suferinta fizica avea mai putina importanta pentru mine, si de aceea i-am spus categoric ofiterului ca nu recunosc si nu mai dau nici un fel de declaratie nimanui, cerându-i sa ma trimita de unde venisem. Hotarârea mea ferma l-a determinat pe ofiter sa cheme gardianul sa ma duca la beci.

Un fapt de retinut este si acela al pastrarii secretului în închisorile comuniste din România. Pe timpul lui Antonescu era altfel, comunicarea între detinutii politici se faceau printr-un sistem foarte simplu de batai cu pumnul în perete.

La Gherla, multi dintre camarazii nostri studenti la Politehnica cunosteau alfabetul Morse si s-a ajuns astfel ca, prin tevile de calorifer si prin peretii celulelor, sa se comunice perfect. Descoperirea aceasta ingenioasa s-a datorat lui Tomuta Octavian din camera 1 parter, azi inginer, pe atunci unul din cei mai buni studenti ai Politehnicii din Bucuresti.

Dar, cum nu aveam aparate pentru transmiterea mesajelor, trebuia gasita metoda de a reprezenta punctele si liniile alfabetului. Tomuta a sugerat sa se bata punctul cu o lovitura scurta iar linia cu doua lovituri apropiate, aproape suprapuse, metoda care a fost repede transmisa tuturor celulelor. Comunicarea s-a facut la început de la fereastra la fereastra, pâna s-a învatat alfabetul.

Si astfel, din vara anului 1954, în dubele-tren, dubele-masini sau celulele de securitate, secretul a fost spulberat complet. Se transmiteau tot felul de informatii, de la cele mai banale, pâna la cele politice, stiintifice, literare, filozofice, teologice.

La Aiud, fiind în celula cu Eugen Magirescu, am constatat ca el era foarte familiarizat cu acest mod de comunicare: plimbându-se prin camera, înregistra tot ce se transmitea prin teava. Lui Ion Munteanu îi era de ajuns sa înteleaga doua sau trei litere dintr-un cuvânt, pentru a deduce restul. Se ajunsese pâna acolo cu specializarea, încât nu se mai batea tot cuvântul, ceea ce reducea enorm timpul de transmitere.

Multe din poemele autorilor români sau straini au fost transmise prin acest procedeu si învatate pe de rost. Asa au fost poeziile lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic si ale altor poeti tineri.

Toate perchezitiile se anuntau, de la parter si pâna la etajele superioare, prin alfabetul Morse.

Procedeul a fost platit foarte scump de catre detinuti. Odata prinsi, sute de insi au fost pedepsiti cu arest sever, multora dintre ei tragându-li-se si moartea din aceasta. Cu toate pedepsele însa si cu toate sutele de victime care au cazut, a fost imposibil de a mai opri comunicarea dintre detinuti si secretul n-a mai putut fi asigurat. Ar fi trebuit pentru aceasta sa se suprime caloriferele sau sa se puna un gardian în fata fiecarei celule.

Tot pentru întarirea secretului, în vara lui 1954 ferestrele celulelor au fost prevazute cu obloane, în toate închisorile din România.

În celula cu badea Trifan

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de închisoare înca de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se strânsese în jurul lui Biris. Cele doua grupuri aveau doua atitudini diferite însa. Unul traia si simtea în spiritul Parintilor rasariteni, iar altul traia si gândea în spiritul Parintilor apuseni.

Ceea ce m-a impresionat placut acolo, a fost întelegerea cu care cei mai în vârsta îi primeau pe tinerii care trecusera prin demascari. Pentru acestia, integrarea în Legiune a fost foarte prudenta si smerita, pentru ca duceam în spate tragedia traita la Pitesti si Gherla, o revenire brusca riscând sa ne azvârle într-o extrema periculoasa. Si totusi, majoritatea si-au revenit, în raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascarilor.

Perioada de închisoare 1954-l964, a fost pentru noi, tineretul Legionar, una de armonie, întelegere, împartasire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-l954, (cinci ani de inactivitate intelectuala), cei mai întunecati din viata noastra.

Celulele se transformasera în sali de cursuri, de liceu si universitate. Taranii si muncitorii învatasera limbi straine, memorasera sute de poezii, stiau matematica, fizica, chimie etc. si, nu rareori, se angajau în discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru aceasta armonie si pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Badiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu facea parte din elita legionara.

În schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Capitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celula, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori sa scot în evidenta în acest capitol este, mai ales, modul de gândire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana.

Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau în mod deosebit. Dupa iadul din care scapasem si dupa întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învatatura ma împingea sa aflu câte ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în camera. Un intelectual de vârf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapânit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. În discutii, cauta sa ma atraga în sfera lui de influenta, sa gândesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvântul lui îmi mergea la inima, nu se adresa ratiunii.

În aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins însa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savârsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamâna Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o în cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. În general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem înclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru ca el era foarte discret în manifestari; în schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pâna în Sâmbata Mare.

Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decât impresionant. Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfânta Saptamâna. Spre marea mea surprindere însa, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, îi rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamâna Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras în acest coltisor si plângea în continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toti cei din camera într-atât, încât întreaga Saptamâna Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea. Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am întrebat câti crestini de pe pamânt sunt în stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei!

În timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratând ca fetele marilor mistici români, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.