COLONIA CULMEA (NOUA CULME)

În noaptea de 19-20 septembrie 1958 am fost arestat din nou şi dus la Securitate, în însurăţei, unde au fost strânşi toţi legionarii cu D.O. din raionul Călmăţui. Deşi securiştii afirmaseră că până seara mă voi întoarce acasă, mi-au permis să iau cu mine încă două rânduri de schimburi şi un pulover. Am încercat să iau o bundiţă din piele sau o flanea mai groasă, cu mâneci, dar nu mi s-a dat voie, interzicându-mi-se de asemenea să iau ceva de mâncare sau ţigări.

După ce am fost adunaţi toţi cei arestaţi la raion, am fost îmbarcaţi în două camioane şi duşi în Dobrogea, în colonia Culmea. Aici au fost strânşi toţi legionarii care erau cu D.O. în Bărăgan, plus câteva sute de ţărani din fosta regiune Galaţi, care s-au opus colectivizării şi, mai târziu, tot aici Vor fi trimişi cei din Aiud, cărora le expira pedeapsa şi nu erau puşi în libertate, pentru că s-au împotrivit reeducării.

Chiar din prima zi când am intrat în această colonie, gardienii şi în mod deosebit ofiţerii au căutat să ne intimideze prin comportamentul lor, vrând parcă să ne avertizeze de ceea ce ne aşteaptă.

O dată cu percheziţiile, au început să-i înjure şi să-i lovească pe cei ce nu reuşeau să se dezbrace sau să se mişte mai repede.

Făceau tot felul de glume pentru a ne umili, dar şi cu gând să ne provoace, ca să aibă apoi motiv să ne bată. îmi amintesc că am fost prima victimă a unei asemenea provocări, când un ofiţer care supraveghea percheziţia, a făcut o glumă proastă; i-am spus că eu nu-i permit asemenea glume, iar dacă lui îi fac plăcere, să le facă cu prietenii sau tovarăşii săi. Cum era prea multă lume de faţă, nu a mai zis nimic, trecând la o percheziţie foarte amănunţită, nepermiţându-mi să iau cu mine nici măcar puloverul, ci numai două rânduri de schimburi, compuse din unul obişnuit şi un al doilea format dintr-o cămaşă şi o pereche de izmene flanelate. În timp ce-mi făceam bagajul pentru a fi depus la magazie, am riscat şi am reuşit să mai iau o cămaşă flanelată şi să o amestec printre cele pe care trebuia să le duc cu mine în cameră. Imediat ce am intrat, cineva mi-a dat un ac cu aţă strecurat cu greutate în cameră şi m-a ajutat să dublez cele două cămăşi flanelate, ca să fie găsită numai una la o nouă percheziţie. Spre seară, când a venit masa, îmi amintesc că a fost o ciorbă de cartofi şi că hârdăul a fost vârât în cameră. Mi-am luat porţia de mâncare şi, fiindcă mulţi nu şi-au luat raţia, mi-am mai luat un polonic, întrucât mi-am dat seama că mâncarea era foarte slabă, iar la boala mea aveam nevoie de o alimentaţie mai bogată. In afară de mine, îmi amintesc că numai C. Paragină a mai luat supliment, deoarece nici lui nu i s-a permis să ia mâncare de acasă, iar ca vechi puşcăriaş ştia că mâncarea are rol hotărâtor în închisoare. Numai peste câteva zile se va vedea că toată lumea îşi va lua mâncarea, indiferent de calitatea ei, putându-se observa cum foamea, încet, dar sigur, începe să-i cuprindă pe toţi. După masă, am început să mă plimb prin cameră, pe culoarul dintre paturi, conform unui vechi obicei din puşcărie, gândindu-mă la cei rămaşi acasă. Cum mergeam către uşă, am observat că cineva ne supraveghează prin vizetă, dar nu am dat nici un fel de importanţă acestui lucru. Când am ajuns din nou în faţa uşii, aceasta se deschise şi gardianul îmi spuse destul de politicos să scot hârdăul din cameră pe sală. Pentru moment am avut o ezitare, apoi am acceptat, pentru a nu-i mai irita, mai ales că acest lucru era ceva obişnuit, se făcea la toate camerele şi în toate puşcăriile. Ieşit cu hârdăul pe sală, gardianul a încuiat uşa şi, tot politicos, m-a rugat să-1 scoatem împreună afară din baracă şi apoi să-1 ducem ia spălătorul din faţă. Neliniştea începu să mă cuprindă. Atunci l-am văzut pe ofiţerul cu care avusem incidentul în timpul percheziţiei, care se prefăcea că trece întâmplător pe acolo. M-am convins fulgerător că am fost atras într-o cursă, dar era prea târziu şi nu se mai putea face nimic.

Am bănuit că sunt condus în acea baracă, ca să fiu dus la izolare şi regretam că nu am cămaşa groasă pe mine. După ce am intrat în spălător, gardianul a tras uşa după mine, iar în interior am mai văzut doi gardieni, fiecare având câte un ciomag în mână. Fără a-mi spune ceva, au început să mă lovească pe unde se nimerea şi cu o duritate de care numai unii temniceri sunt în stare. întrucât unui din ei mă înghiontea cu ciomagul în piept, am făcut greşeala să le spun că sunt bolnav de TBC şi că s-ar putea să răspundă de ceea ce fac. Din acei moment toţi vor căuta să mă lovească în piept sau coaste, iar unul mai tânăr şi mai brunet, Costea, se va evidenţia prin sadismul său, lovindu-mă numai cu vârful ciomagului în piept. La un moment dat, încercând să-mi mai protejez pieptul, m-am dezechilibrat şi am căzut peste o chiuvetă, poziţie în care le era mai uşor să mă lovească cu ciomegele de-a lungul spatelui. Costea a continuat să mă înghiontească în coaste, cu ciomagul său.

Căutând să mă apăr de loviturile lor, m-am băgat cu capul şi cât am mai încăput sub chiuvetă, ei continuând să mă lovească cu aceeaşi sălbăticie peste restul corpului. După ce au considerat că şi-au îndeplinit sarcina primită, au încetat să mă mai lovească cu ciomegele, izbindu-mă în schimb cu picioarele, ca să mă ridic de sub chiuvetă, unde căzusem. Dus în cameră, am fost înconjurat de cei ce mă cunoşteau, îngrijoraţi de întârzierea mea. M-au întrebat ce s-a întâmplat, îmi amintesc că la început nu le-am spus decât: „Fiţi atenţi că au de gând să ne extermine", spunându-le apoi să mă palpeze pe fese şi pe muşchii picioarelor, ca să vadă cum s-au întărit din cauza loviturilor.

Le-am povestit pe scurt cele întâmplate şi am propus să evităm orice ieşire din cameră. în urma mea s-au mai folosit de un truc asemănător, reuşind să-l scoată din cameră pe Titus Turcu, student la medicină. El a fost dus într-o baracă în apropierea căreia se afla dormitorul ultimilor deţinuţi de drept comun, care nu fuseseră înlocuiţi de la locurile lor de muncă: bucătărie, magazie etc. Când au început să-l bată, a avut inspiraţia să ţipe. Aşa l-au lăsat să scape mai uşor, probabil pentru a nu fi auzit de cei de la drept comun. „Tu ai tras-o mai tare din cauza mândriei de a nu te văita", avea să-mi spună Titus Turcu şi a adăugat, spre a mai descreţi frunţile oameni­lor: „Vezi, oltenii e mai deştepţi decât moldovenii". Această glumă a avut darul de a schimba atmosfera din mijlocul nostru, fiecare retrăgându-se la patul său.

Din sufletul meu nu a mai putut fi alungată însă imaginea gardianului Costea. Asemenea cruzime ca la acest om mai văzusem la Suceava în ochii lui Blehan şi Danielevici sau la Piteşti în ochii lui Ţurcanu. Mi se părea acum că Georgescu de la Piteşti sau Filipescu de la Aiud au fost nişte miei în comparaţie cu Costea. A rămas în amintirea mea ca singurul om din toată perioada de puşcărie pe care nu doresc să-l mai văd.

După această bătaie boala mi s-a agravat din nou, iar sputa hemoptoică şi-a făcut iarăşi apariţia.

Mâncarea era atât de proastă, încât îmi amintesc că, până la reacomodarea organismului la condiţiile de puşcărie, aveam scaun o dată la două săptămâni şi atunci foarte puţin şi cu mare greutate, deoarece organismul căuta să digere şi să asimileze tot ce se putea, în lupta sa pentru supravieţuire. In urma unor noi mutări prin camere, am dat peste dr. Pompiliu Ioniţă, care îmi cunoştea boala de la Bumbăcari, când îmi făcea pneumoperitoneu. În una din zile, i-a spus ofiţerului de serviciu că sunt grav bolnav şi că ar trebui să fiu văzut de un medic. La început, asistenţa medicală se rezuma la venirea unui medic de la Constanţa o dată pe lună. Medicul nu putea face nimic, nefiind amenajat un cabinet medical. Când a venit medicul de la Constanţa, am fost dus împreună cu dr. Ioniţă într-o cameră unde era medicul civil, iar dr. Ioniţă i-a descris boala, cerând scoaterea mea din mijlocul celorlalţi şi interna­rea în infirmerie.

Doctorul civil m-a pus să mă dezbrac, ca să mă consulte şi el, apoi mi-a spus că nu mă poate interna, neexistând infirmerie. Văzându-mă plin de vânătăi pe corp şi dându-şi seama ce se petrece în această închisoare, nu a mai venit niciodată în incinta coloniei, fiind înlocuit cu altul. îmi amintesc că, punându-se în funcţie o baie şi fiind duşi să ne spălăm, am văzut, când eram sub duş, cum oamenii, în special ţăranii mă priveau cu un sentiment de groază. Trecuse mai mult de o lună de zile şi încă se mai vedeau vânătăile de pe corpul meu. Nemaivenind medicul civil de la Constanţa, au fost numiţi în locul lui medici deţinuţi, care cu timpul sau schimbat, fără să cunosc din ce motive.

O dată cu aducerea la cabinetul medical a dr. Tache şi a dr. Ioniţă, aceştia au obţinut două camere unde să fie internaţi bolnavii. După ce a expirat perioada de carantină şi am fost repartizaţi în alte saloane, fiind înghesuiţi până la 80 de oameni într-o cameră, condiţiile de viaţă au devenit foarte grele. Aveam în cameră două hârdaie pentru necesităţi fireşti, care erau însă insuficiente. Din cauza căldurii din cameră, conţinutul începea să fermenteze şi să curgă pe jos, dând naştere la discuţii permanente cu gardienii, pentru a ni se da voie să le scoatem afară din cameră, să le golim. Geamurile erau văruite şi bătute în cuie, putându-se deschide doar un ochi, dar numai cu aprobarea şefului de secţie, iar orice protest al nostru se solda cu închiderea geamului. Am fost îmbrăcaţi în zeghii de doc subţire, fără căptuşeală, în care am rămas şi după venirea frigului.

Celor ce erau scoşi la lucru le-au fost date haine mai groase şi o manta fără căptuşeală, cu uzură mare, încât vântul şi ploaia pătrundeau cu uşurinţă prin ele.

Pentru a ne obliga şi pe cei bolnavi să ieşim la lucru, nu aveam voie să stăm în paturi, fiind astfel siliţi să rămânem în picioare, de la deşteptare până se suna stingerea.

Întrucât unii erau grav bolnavi, ni s-a introdus în cameră o bancă, pe care puteau şedea cel mult patru oameni din cei aproape 70 inapţi.

Stăteam la un loc, în aceeaşi cameră, bolnavi de TBC sau alte boli contagioase, cu oameni slăbiţi datorită regimului de înfometare sau vârstei înaintate. Toată lumea trebuia să servească masa pe rând din 17 gamele, ce nu puteau fi spălate după fiecare serie ce-şi mânca porţia, deoarece aşa-zisa spălare a gamelelor se făcea la bucătărie. Bolnavii TBC am cerut în nenumărate rânduri să ni se dea gamele separate, care să fie spălate şi păstrate aparte, dar nu am fost auziţi.

În preajma Crăciunului, noi, cei bolnavi de TBC din camera în care mă aflam, am refuzat să mai dăm gamelele din care am mâncat, susţinând că nu dorim să contribuim la îmbolnăvirea celor ce vor mânca după noi, repetând cererea de a fi spălate şi ţinute separat sau să fie lăsate în grija noastră. Protestul a fost zadarnic, având ca rezultat doar pedepsirea noastră. Seara am fost scoşi numai în zeghe de doc, duşi într-un fost grup social şi ţinuţi acolo până dimineaţa, în frigul ce-1 simţeam din plin. îmi amintesc că am fost pedepsiţi atunci următorii: Constantin Pivnicieru, Atanasie Berzescu, Pompiliu Ioniţă, Romulus Eutuşianu, Corneliu Octavian, eu şi Aristide Lefa sau Ion Lupu. Am fost şapte de toţi şi toată noaptea a trebuit să ne facem masaje şi să jucăm, pentru a nu ne cuprinde frigul. Cu toate acestea, atmosfera era veselă, iar prezenţa în mijlocul nostru a lui Corneliu Octavian, care era informatorul ofiţerului politic, era un prilej de a face glume răutăcioase la adresa turnătorilor şi a modului cum sunt răsplătiţi pentru serviciile făcute.

La scurt timp după aducerea noastră la Culmea, a venit un maior din Bucureşti, care i-a chemat pe rând pe toţi deţinuţii, pentru a discuta cu fiecare. Cu unii discuta mai mult, cu alţii mai puţin. Se vedea clar că urmărea să-şi recruteze informa­tori. Când mi-a venit rândul să merg la el, ştiindu-mă bolnav, mi-a pus de la început întrebarea: „Cum te simţi? Ai vrea să mergi acasă?" I-am răspuns: „Nu, mă simt foarte bine aici!" Nu m-a mai întrebat nimic şi, înjurându-mă într-un mod vulgar, m-a trimis la cameră. Cei ce făceau greşeala să dea răspunsuri mai puţin categorice, erau chemaţi până îşi prezentau clar poziţia. După această discuţie, nu voi mai fi băgat în seamă până la eliberarea din 1964. Nu-mi mai amintesc precis, dar cred că tot atunci mi s-a comunicat că am o pedeapsă administrativă de 36 luni. Odată cu comunicarea pedepselor, se urmărea şi recrutarea de informatori, cărora li se promitea că vor fi puşi în libertate. Rezultatele au fost foarte slabe pentru ei, deoarece îmi amintesc că. doar doi oameni au fost puşi în libertate dintr-un total de aproximativ 800 de internaţi şi, aceştia fiind foarte bolnavi, nu se ştie dacă au acceptat să devină informatori.

După înfiinţarea infirmeriei şi numirea dr. Ioniţă ca medic, am fost internat într-un salon destinat celor bolnavi de TBC. Am rămas în infirmerie până la desfiinţarea acestei colonii. Nici aici însă nu am scăpat de gardianul Costea. Parcă îi părea rău că am condiţii mai bune, că pot sta tot timpul în pat şi că mă bucur de un regim mai bun. De câte ori împărţea mâncarea, întotdeauna căuta să-mi toarne mâncare fierbinte peste mâini. La început am crezut că o face din stângăcie şi n-am spus la nimeni nimic, apoi am căutat să mă conving dacă este întâmplător sau premeditat, şi am constatat că o face intenţionat, la numai câteva zile. într-o zi, când aburii dove­deau că mâncarea este fierbinte, am văzut cum a întins polonicul depăşind gura gamelei, iar când a vrut să deşarte mâncarea în gamelă şi pe mâna mea, am tras mâna cu tot cu gamelă de sub polonic, încât aproape a vărsat toată mâncarea pe jos.

A vrut să mă lovească cu polonicul, dar nu a mai avut când, căci am intrat foarte repede de pe sală în cameră, spe­rând că nu va avea curajul să intre în infirmerie. Din ziua aceea, când gardianul Costea era de serviciu, nu mă mai duceam pe sală să-mi iau mâncarea. La început mi-au luat-o bolnavii din cameră, dar când a observat Costea acest lucru, a dat ordin ca fiecare să vină numai cu câte o gamelă. Nu mă deranja prea mult măsura, întrucât nu aveam poftă de mâncare, iar cei din cameră îmi făceau şi mie o porţie din mâncarea lor. Doi dintre ei mă văzuseră la baie cum arătam după ce fusesem bătut de Costea şi făceau tot ce puteau ca să mă ajute.

Îmi amintesc că unul dintre ei se numea Bostan şi era dintr-o comună mare din apropiere de Bârlad, iar al doilea era un apicultor din Vrancea, Marin... Mai era un bolnav în cameră din împrejurimile Aiudului, Pucea Florin, arestat în timpul lui Antonescu şi care a murit în scurt timp. Acest om, deşi era grav bolnav, în loc să fie pus în libertate după expirarea pedepsei, a fost trimis la moarte sigură la Culmea, pentru că refuzase reeducarea colonelului Crăciun.

Gardianul Costea era de o răutate şi de o cruzime ieşite din comun, iar când avea el poftă să bată pe cineva era vai de cel ce cădea în mâinile lui. Voi exemplifica prin cazul lui Oscar Dumitrescu care, fiind într-o zi scos la curăţat cartofi la bucătărie, după câteva ore a mers şi el la WC, cum procedau şi ceilalţi, nefiind interzis acest lucru.

Când se întorcea să-şi reia munca, s-a întâlnit cu Costea care, fără să-1 întrebe ceva, a început să-1 bată, 1-a trântit jos şi 1-a călcat în picioare, lăsându-1 aproape în nesimţire. Din această bătaie, O. Dumitrescu s-a aies şi cu o mână ruptă.

Probabil, incidentul care a avut loc între mine şi gardianul Costea a ajuns la urechile medicului civil şi prin el, la administraţie. Am fost mutat nu după mult timp de pe secţia infirmerie. Se vorbea mai târziu la Periprava că această brută a fost văzută îmbrăcată în haine de ofiţer la Constanţa.

Coşmarurile care îmi tulburau somnul din timpul reedu­cării de la Piteşti şi care m-au urmărit încă mulţi ani după eliberare, vor trezi sentimente de compătimire sau frică în sufletul multora din cei ce-mi auzeau ţipetele disperate. Regimul deosebit de aspru şi mai ales bătaia fără milă pe care am luat-o de la gardianul Costea au făcut parcă mai îngro­zitoare acele coşmaruri, iar ţipetele mai puternice. Ţăranii care şedeau în infirmerie şi mă văzuseră bătut de gardianul Costea puneau ţipetele pe seama acelei bătăi. Erau unii însă care cunoşteau de mulţi ani aceste coşmaruri şi nu înţelegeau cum de nu mai scap de ele. Unul dintre cei pe care îl impresiona­seră strigătele mele prin somn era şi Costică Smeu. Ne cunoscusem înainte cu 5 ani. când stătusem împreună în Sanatoriul TBC din Târgu Ocna. Avea atunci circa 16 ani şi fusese condamnat la o pedeapsă foarte mare pentru un copil ca el. Cu toate acestea, la expirarea pedepsei, în loc să fie pus în libertate, a primit alte condamnări administrative în temniţele comuniste.

Fiind slab şi bolnav, a fost trimis într-o tabără de odihnă pentru copii la Păltiniş, de unde nu s-a mai întors acasă, luând drumul puşcăriei, pentru că îi plăcea să gândească şi să caute singur adevărul. Era orfan, avea numai mamă, care era muncitoare şi bolnavă de TBC, iar acest copil, unicul de altfel, era mândria şi singura ei bucurie şi cred că orice mamă şi-ar fi dorit şi s-ar.fi mândrit cu un asemenea copil.

A fost copilul şi apoi tânărul cel mai iubit şi apreciat de toată lumea. Era înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi o maturitate în gândire rar întâlnită la cei de vârsta lui.

Ne despărţisem cu peste 5 ani în urmă din Sanatoriul TBC Târgu Ocna, iar acum ne-am întâlnit din nou în infirmeria din colonia Culmea.Şedeam în camere diferite şi ne întâlneam numai când eram duşi la baie. Atunci mă întreba mereu ce visez de ţip atât de tare, de  se aude în  întreaga baracă. Nu  am  răspuns niciodată la asemenea întrebări, întrucât mă tulburau şi parcă îmi era ruşine de slăbiciunea mea.

Eu şedeam într-o cameră mică cu încă trei bolnavi, consideraţi mai gravi şi anume: C. Bostan, un ţăran din împre­jurimile Bârladului; un apicultor din apropiere de Focşani şi Pucea Florin, venit de la Aiud şi care va muri după puţin timp.

Lui Moş Bostan îi plăcea să povestească tot felul de poveşti din satul lui, ceea ce făcea să ne treacă timpul mai uşor. într-o zi ne-a spus o poveste cu care eu voi face o greşeală, după cum o să vedeţi. Moş Bostan, care era cel mai în vârstă şi care fusese printre capii răscoalei ţăranilor împo­triva colectivizării din regiunea Galaţi, fiind şi un minunat povestitor, ne va spune următoarea poveste, pe care nici el nu o credea.

Cu mulţi ani înainte, pe când el era copil, un om din sat s-a sculat mai devreme să se ducă la slujba Sf. învieri, deoarece afară timpul era foarte ploios şi foarte întuneric, iar pe drum era greu de mers din cauza noroiului. La un moment dat, omul se gândeşte să o ia de-a dreptul peste grădini, ca să ajungă înainte de începerea slujbei. După aproape o oră de mers prin întuneric, omul zăreşte în faţa sa o pată luminoasă, iar privind mai atent, vede că se află departe de sat, pe malul Prutului.

Surprins, priveşte în jur, iar la câţiva metri în susul apei, vede o horă, jumătate pe uscat, jumătate pe apă. Parcă împins de o forţă necunoscută, omul se apropie de ea şi, spre marea lui surprindere, observă că cei care luau parte la năzdrăvana horă nu erau oameni de rând, ci nişte fiinţe cu copite şi cu cozile pe umeri, având doar o înfăţişare apropiată omului şi care îi făceau insistent semne să intre în horă alături de ei. Hora era condusă de un diavol mare, iar în mijlocul ei era tartorul lor, cu o tobă în mână, pe care o bătea în ritmul dansului. Din când în când, starostele din mijlocul horei, indicând ritmul dansului, striga: —Rău, rău, rău! Cei prinşi în iureşul horei completau, strigând şi ei:

—De ce mergem, tot mai rău! Apoi cu toţii la un loc:

—Rău, rău, rău! De ce mergem, tot mai rău!

La un moment dat, ca printr-o minune, totul dispare. Omul e readus la realitate de dangătul clopotelor care anunţau învierea Domnului.

Felul cum a ştiut să spună povestea Moş Bostan a făcut ca timpul să treacă neobservat, iar mie mi-a venit proasta inspi­raţie ca, atunci când Costică Smeu mă va întreba ce am visat când am ţipat prin somn, să-i spun această poveste, ca fiind visul meu. Cum peste câteva zile am fost duşi din nou împreună la baie, iar el mă auzise iarăşi ţipând, se apropie de mine întrebându-mă din nou:

—Nea Popicule, spune-mi şi mie ce ai visat de ai ţipat atât de tare? Nu m-am mai lăsat rugat de data aceasta, îi promit că-i voi spune, dar îl rog să nu mai povestească şi la alţii.

Deşi în Costică Smeu aveam o totală încredere când trebuia să păstreze un secret, fiind vorba de lucruri serioase, de data acesta eram sigur că nu va rezista să nu spună visul meu şi altora, deoarece nu era nici un risc, şi apoi era sigur că nu mă voi supăra pe el pentru acest lucru. Aşa că, în timp ce ne spălam, în mod discret îi spun povestea lui Moş Bostan, ca fiind visul meu. Seara, când dr. Pompiliu Ioniţă trece prin salon să-şi vadă bolnavii, îmi zice:

—Popicule, ai speriat pe toţi puştii din salonul mare cu visul tău.

Toată camera a început să râdă, cunoscând povestea, şi-i explic şi doctorului istoria visului, rugându-1 să se ducă să liniştească copii, spunându-le adevărul.

încercarea doctorului Ioniţă de a-i linişti a avut însă un efect invers, deoarece acest lucru a fost considerat de ei ca o încercare a noastră de a-i linişti. Realitatea era însă că regimul se înăsprea din ce în ce. în urma ordinelor primite de Ia Ministerul de Interne, dar şi datorită intenţiei conducerii lagărului să ne facă viaţa cât mai grea, pentru a-i obliga şi pe inapţi să iasă la lucru odată cu venirea primăverii. Această libertate acordată gardienilor din partea conducerii de a se purta cât mai rău cu noi, la unii gardieni va depăşi limita umanului, ajungând la sadism, astfel încât tinerii continuau să creadă că povestea mea a fost într-adevăr un vis, care începea să se adeverească.

Chiar şi mai târziu, când am ajuns cu Costică Smeu la Periprava, unde regimul pentru bolnavi şi inapţi era mai blând, tot nu am reuşit să-1 conving că ceea ce i-am spus nu a fost un vis, ci numai o glumă a mea, care s-a dovedit a fi total neinspirată şi a avut un efect demoralizator asupra tinerilor mai puţin încercaţi.

În primăvara anului 1959, am trecut iarăşi printr-o perioadă dificilă, agravându-mi-se boala, dar cu moralul mă prezentam bine. Deşi peste jumătate din colonie eram inapţi de muncă, se făceau presiuni de tot felul pentru a fi scoşi să muncim la un GAS din apropiere şi Ia o secţie de construcţii. Excepţie făceau numai cei internaţi în infirmerie.

În toamna anului 1959, majoritatea celor consideraţi sănătoşi a fost trimisă la recoltat stuf în Deltă, în apropiere de Periprava. Un an mai târziu, când am ajuns şi eu la Periprava, ne povesteau deţinuţii despre condiţiile deosebit de inumane ce le-au avut în timpul recoltării stufului. Se vorbea că numai pe bacul unde era comandant sergentul major Lungu, din circa 240-250 de deţinuţi, au murit în prima iarnă 80 de oameni. Această cifră nu a putut fi însă verificată, deoarece majoritatea muribunzilor erau trimişi să moară în colonie, iar din cauza izolării nu se putea şti de pe care bac provin şi nici nu s-a ţinut o evidenţă a morţilor de către deţinuţi.

La acest genocid a participat din plin şi doctorul deţinut Botezatu,  care  refuza orice  fel  de  scutire  medicală sau tratament. Acelaşi luciu s-a întâmplat şi pe celelalte bacuri, dar într-o proporţie mai mică.

Numărul celor ce veneau de la Aiud şi care, în loc să fie puşi în libertate, erau trimişi aici, creştea mereu. Cu toate eforturile depuse de dr. Ioniţă, mureau cu zile oameni; dacă li s-ar fi făcut tratamentul necesar sau ar fi fost trimişi în spital, ar fi fost salvaţi. Au murit mai mulţi cu mine în cameră, dar nu le reţin numele. îmi amintesc de două cazuri de ocluzie intestinală, cărora li s-a refuzat trimiterea la spital la Poarta Albă sau Constanţa. Cu toate acestea, moralul bolnavilor era destul de bun, toţi încercând să suporte cu indiferenţă greu­tăţile zilnice ale puşcăriei. îmi amintesc că, prin luna august 1959, printre cei mai grav bolnavi din cameră erau Fănică Pâcleanu din preajma Buzăului şi Moldoveanu din Prahova. Şedeau în paturi alăturate şi se împăcau foarte bine. Moldo­veanu, după ce executase o condamnare de 15 ani la Aiud, în loc să fie pus în libertate, a fost adus la Culmea, unde a mai primit o pedeapsă administrativă de 36 luni. într-o zi, Moldo­veanu, care era mai tânăr, îl întreabă pe Fănică Pâcleanu: „Nea Fănică, ia să-mi spui acum, cine din noi doi moare astăzi?" Pâcleanu, care nu se aştepta la o astfel de întrebare, îi răspunde, oarecum speriat: „Nu mai vorbi prostii şi lasă-mă în pace!", întorcându-se în pat cu spatele la el, cam îngândurat. Moldoveanu, zâmbind, continuă: „Ce te întorci cu spatele la mine, dumneata nu vezi că toate muştele din cameră s-au adunat în jurul nostru şi tot nu vrei să crezi?" Continua să zâmbească şi se uita la Pâcleanu, ce sta ascuns sub pătură, cu spatele la el. Toţi care am ascultat discuţia am rămas tăcuţi, privind spre cei doi, apoi discret am început să ne întrebăm, care să fie cauza zborului muştelor în jurul lor. în zadar unii încercau să le alunge, căci ele tot acolo se adunau. După masă, pe la orele 17, Moldoveanu a murit cu zâmbetul pe buze, în timp ce Pâcleanu, profund afectat de această moarte, a rămas mai departe ascuns sub pătură, fără să mai scoată un cuvânt.

Timpul se va scurge ca şi până acum, cu bucuriile sau necazurile inerente vieţii din închisoare, iar în ceea ce mă priveşte, dacă TBC-ul pulmonar se stabilizase, mi-a apărut sub braţ un TBC ganglionar, care va evolua mereu, ajungând ca, la începutul primăverii 1960, din cauza temperaturii ridicate şi a colecţiei puternice de puroi, dr. Ioniţă să fie nevoit să-mi facă o incizie, ce va avea o influenţă pozitivă asupra mea.

Temperatura va scădea, iar prin dispariţia stării de toxici­tate din organism îmi va reveni pofta de mâncare şi totodată buna dispoziţie.

La scurt timp după incizie şi când fistula de sub braţ era pe cale a se închide, nemaifiind necesar pansamentul zilnic, am fost luaţi de la Culmea şi transferaţi la Periprava.