PERIPRAVA

Plecasem de la Culmea cu speranţa că vom ajunge într-o colonie unde va fi mai bine şi, în parte, s-a adeverit. Ajuns la Periprava, i-am întâlnit pe cei plecaţi de la Culmea pentru recoltarea stufului; acum lucrau la grădină sau la şantierul de construcţii al coloniei. Pentru noi, cei veniţi de la Culmea, condiţiile de la Periprava erau mult mai bune. Se locuia în barăci, ca şi la Culmea, dar geamurile nu mai erau văruite şi se puteau deschide la nevoie. In cameră erau paturi suprapuse, cu saltele, dar pe jos, în loc de duşumea sau ciment, era nisip. Curăţenia în cameră consta în greblarea nisipului pentru a-i da un aspect mai frumos, dar era şi un prilej de a ridica mult praf în aer. Cu timpul, camerele au fost pavate cu cărămizi, reducându-se praful din interior. De acum, aici au fost trimişi cei de la Aiud, cărora le expira pedeapsa şi nu erau puşi în libertate pentru că nu acceptaseră reeducarea sau din diverse dispoziţii ale MAI.

La Periprava, am fost repartizat la inapţi, nefiind obligat să merg la lucru. întrucât încă de la Culmea îmi mai apăruseră nişte fistule datorate TBC-ului osos şi care nu se mai închideau, plus inflamarea unor noi ganglioni, am fost trimis la Văcăreşti. Acolo nu am fost ţinut mult timp, deoarece, spitalul fiind foarte aglomerat, am fost trimis din nou în Deltă.

Ajuns iarăşi la Periprava, după un popas în închisoarea din Galaţi, am fost repartizat într-un salon de TBC stabilizaţi. Medici la infirmerie erau dr. Botezatu, cel care în timpul iernii fusese medic pe bacul al cărui comandant era sergent major Lungu şi dr. Georgescu, un medic chirurg foarte bun, dar extrem de fricos, din care cauză făcea jocul administraţiei, încât comportamentul lui ca medic lăsa mult de dorit.

Îmi amintesc că, după întoarcerea de la Văcăreşti, am făcut o infecţie la umărul stâng, ca urmare a neschimbării pansamentului în timpul călătoriei. M-am dus la infirmerie, dar dr. Georgescu, fără a da vreo importanţă umărului con­gestionat, mi-a schimbat pansamentul, trimiţându-mă apoi în dormitor şi spunându-mi că totul se va rezolva pe cale naturală. Noaptea, durerile s-au accentuat şi am început să fac temperatură. In ziua următoare, cei din cameră l-au anunţat pe dr. Georgescu că am temperatură mare şi l-au chemat la infirmerie. Când a văzut că temperatura mi se apropie de 39°, m-a pus să mă dezbrac, ca să-mi vadă umărul. Când a văzut că am o pungă de puroi, a hotărât să mi-o deschidă imediat.

M-a aşezat pe masa de operaţie şi, cu toată încercarea mea de a-1 convinge că nu-i nevoie să fiu legat, mi-a imobilizat mâinile şi picioarele de masa de operaţie. Fără a mă mişca şi, fără nici o anestezie, mi-a deschis punga de puroi. în tot timpul acestei operaţii am căutat să suport durerile fără să fac cea mai mică mişcare, mai ales că, puroiul fiind la suprafaţă, durerile erau uşor de suportat. După terminarea operaţiei m-a pansat şi mi-a prescris toate medicamentele necesare, antibiotice, calmante.

Aveam să aflu mai târziu că a fost impresionat de modul cum am suportat operaţia, iar de atunci am devenit un protejat al dr. Georgescu: ori de câte ori mergeam la infirmerie pentru a-i cere ceva, nu am mai fost niciodată bruscat; credea întotdeauna ce-i spuneam şi îmi dădea ceea ce credea el că am nevoie. S-a eliberat în acea vară şi, din punctul meu de vedere, parcă regretam plecarea lui de la infirmerie, deşi mă bucura punerea sa în libertate. O altă veste bună o voi avea peste câteva zile, când, în locui lui, va fi numit dr. Pompiliu Ioniţă, care îmi cunoştea de mulţi ani boala

Timpul trecea destul de greu, dar puţina libertate pe care o aveam aici în plus, precum şi diminuarea terorii, făceau ca viaţa să fie mai uşoară. Mâncarea nu era gustoasă, însă era mai consistentă, deoarece începuse să se dea la masă destul de des carne de cal. Nu avea gust plăcut, dar o mâneam nu numai din cauza foamei, ci fiind conştient că organismul are nevoie de proteine, precum şi la gândul că nu ştiam ce surpriză ne mai poate aduce viitorul. Erau unii care nu o mâncau, în special bătrânii, dar eu m-am refăcut destul de mult de pe urma ei, câştigând atât în greutate, cât şi în forţă.

Infirmeria era mică, iar în camera unde fusesem repartizat erau atât inapţi, cât şi bolnavi de TBC consideraţi stabilizaţi. în această stare m-a găsit toamna anului 1961, când se apropia expirarea celor 36 de luni de pedeapsă administrativă. Odată cu expirarea pedepsei, au fost strigaţi pentru a fi puşi în libertate un număr neînsemnat de oameni. Optimiştii făceau presupuneri că vom pleca în loturi mici, în timp ce noi, ceilalţi, ne aşteptam la o prelungire a pedepsei.

La puţin timp după plecarea primului lot, odată cu închiderea, a apărut şi cineva de la grefă, care a anunţat prelungirea pedepsei administrative cu încă 36 de luni tuturor celor cărora le-a expirat pedeapsa şi nu au fost eliberaţi. Reacţia a fost diferită: unii, mai puţin numeroşi, au fost mai mult sau mai puţin afectaţi de această decizie; majoritatea a primit comunicarea cu indiferenţă sau chiar zâmbind. Probabil că echilibrul sufletesc sau starea sufletească în care se găseau unii a avut un mare rol la aflarea acestei veşti. îmi amintesc că mulţi prevăzusem acest lucru, iar atunci când am auzit de prelungirea pedepsei cu încă 36 de luni, nici atunci şi nici acum nu ştiu pentru ce, am început să râd. Lângă mine se afla Petrică Caloianu. Deşi mai în vârstă, eram totuşi în relaţii bune. Nu mi-am putut da seama ce s-a petrecut în sufletul Iui, deoarece, văzându-mă că râd, se întoarse spre mine foarte revoltat şi-mi spuse:

—Eşti un fariseu! Te faci că nu-ţi pasă? Te mai prefaci că râzi? Intervenţia lui, atât de dură şi neaşteptată, m-a descum­pănit, făcându-mă incapabil în acel moment să-i dau o replică, în timp ce deţinuţii din jur priveau înmărmuriţi spre noi. Noroc că cineva a intervenit, spunându-i:

—Nea Petrică, ce vină are el că ţi-a mai dat matale încă 3 ani? Apoi râzând, continuă: Dumneata să fii sănătos să-i faci şi apoi vom vedea noi ce se va întâmpla. Deocamdată ei ne dau, noi îi primim, sănătoşi să fim. Au mai urmat şi alte glume, făcându-l pe Petrică Caloianu să-şi ascundă în suflet tot amarul. Nu caut să-i acuz pe cei mai în vârstă, dar mi s-a părut că ei au suportat mai greu vestea. Cred că era firesc acest lucru pentru un om care simte cum puterile îl părăsesc şi care are în faţă perspectiva de a nu-i mai vedea pe cei dragi. A doua zi, toată lumea părea resemnată, fiind cuprinsă de proaspăta grijă, anume aceea de a se pregăti pentru o nouă perioadă de trei ani de lagăr. Trebuia să începem cu reparatul hainelor, al schimburilor, etc.

Am fost sfătuit de către prieteni să merg şi eu la grădină la recoltat roşii, cel puţin două săptămâni, pentru a face o cură de roşii şi alte crudităţi, care se găseau din belşug. Le-am ascultat sfatul şi am mers la grădină, lucrând în aceeaşi echipă cu C. Pivniceru, Atanasie Berzescu şi C. Pascu. Munca de toamnă nu era grea, ba chiar era frumoasă şi parcă uitam de puşcărie.

Doar comportamentul brutal al gardienilor şi uneori al soldaţilor ne trezeau la realitate, vrând parcă să ne amintească că suntem într-o închisoare comunistă.

Am mers la grădină aproape toată luna octombrie, având norocul de un timp frumos, dar, odată cu schimbarea vremii, am rămas la cameră, pentru a nu mă expune unei răceli, care ar fi putut duce la o nouă recidivă a bolii.

Nu-mi mai amintesc în ce an, pentru a se asigura mâncarea pe timp de iarnă, au fost aduşi aproape 300 de cai ce urmau a fi sacrificaţi. Neavând nutreţuri pentru ei, erau scoşi la păscut pe câmp de către trei deţinuţi, însoţiţi de patru soldaţi. Imbolnăvindu-se unul dintre deţinuţii care mergeau cu caii la păscut şi primind o scutire medicală de trei zile, nu-mi amintesc cui i-a venit ideea să-mi propună să merg eu cu caii în locul celui bolnav, pentru a mai scăpa şi eu cel puţin câteva zile de atmosfera de puşcărie. Am acceptat propunerea chiar cu bucurie, dorind să văd şi eu cum arată Delta Dunării din afara gardului de sârmă. A doua zi, m-am îmbrăcat bine şi am mers la poarta închisorii cu ceilalţi doi, pentru a fi duşi să luăm caii în primire. Abia acum am înţeles de ce unii deţinuţi nu mâncau carne de cal. Sărmanii cai erau numai piele şi oase, iar primul lucru pe care trebuia să-1 facem era să-i ajutăm să se scoale de jos pe cei ce nu se puteau ridica.

Cei ce nu se mai puteau ţine pe picioare rămâneau pentru a fi tăiaţi de către un măcelar de la drept comun şi apoi trimişi la bucătărie, pentru consum. Caii erau ţinuţi tot timpul sub cerul liber într-un ţarc, unde noroiul era până la genunchi, încât îţi venea să plângi de mila lor. Trăiau şi ei din plin epoca comunistă. Ieşiţi din ţarc, mergeam pe câmp, pe unde ne purtau caii, rareori mai dirijându-i şi noi, având grijă să nu se împrăştie, dar obligaţia noastră era să-i ridicăm de jos pe cei ce cădeau şi să observăm să nu rămână vreunul căzut în urma noastră. Aşa am putut să respir şi eu aerul liber timp de trei zile şi să cunosc o parte din frumuseţile Deltei. Cu această ocazie, am găsit în nisip un ghioc, care depăşea ca mărime multe din cele folosite de ţigănci la ghicit şi pe care am reuşit să-l aduc în colonie. Am avut însă şi nenorocul să fie găsit la o percheziţie în salteaua în care îl ţineam ascuns, iar vigilentul gardian a băgat „corpul delict" în buzunarul său, renunţând să-mi mai facă percheziţie. Mă simţeam pe câmp ca pe altă lume. deşi eram flămând, deoarece mâncarea de la prânz o primeam târziu, la întoarcerea în colonie, o dată cu cea de seară.

În fiecare noapte mureau câte 1-3 cai, care apăreau în acte sacrificaţi pentru hrana deţinuţilor. îmi amintesc că a fost şi o anchetă în această privinţă, când au fost dezgropaţi mai mulţi cai morţi, fiind totul muşamalizat până la urmă. Din acele zile, când am văzut ce carne ni se dădea la masă, nu am mai mâncat carne de cal. rămânând totuşi cu cele mai frumoase amintiri din Periprava. În vara următoare, deţinuţii au construit un grajd mare, unde să fie adăpostite animalele iarna.

Într-o zi mă căută la infirmerie Costică Paragină, care lucra la întreţinerea straturilor cu flori din exteriorul lagărului, şi-mi spuse că un deţinut de drept comun care lucrează la popota gardienilor se interesează de mine şi că ar vrea să mă întâlnească. Atât riscul, cât şi tentaţia de a ne întâlni era mare. I-am spus lui Costică Paragină că doresc şi eu acest lucru, dar I-am rugat să-mi pregătească el întâlnirea. Costică Paragină a aranjat cu cel ce voia să mă vadă să ne întâlnim când se scot alimentele pentru bucătărie, de la magazia de alimente a coloniei, la care lucrau cei de drept comun. La măcelărie era unul Stoica, condamnat la 25 de ani de închisoare şi care era foarte curajos. S-a hotărât ca. în ziua stabilită, eu să fiu aşteptat la măcelărie de cel ce urma să mă întâlnească, iar, în timp ce trebuia să se ridice carnea, noi să fim încuiaţi în măcelărie. Totul a fost bine pus la punct şi s-a desfăşurat fără nici un incident. Nu-mi mai amintesc cine m-a ajutat să fiu introdus în echipa ce urma să ridice alimente. Important a fost că întreaga echipă ştia despre ce este vorba şi a căutat tot timpul să facă în aşa fel. încât gardianul care ne însoţea să nu observe nimic. în câteva minute, am reuşit să transmit primele veşti acasă, spunându-le unde mă aflu şi să aud şi eu veşti de la ei. Dacă, pentru ei. veştile primite au fost îmbucurătoare, eu în schimb am aflat despre moartea tatălui meu.

Primăvara, boala a recidivat; am fost iarăşi internat în infirmerie, unde am reuşit să depăşesc şi această perioadă datorită dr. Ioniţă. Primăvara, când reîncepeau muncile la grădină, unii gardieni, cum se ajungea la locul de muncă, îi obligau pe toţi deţinuţii să se dezbrace la piele, până la brâu, motivând  că  este  sănătos  să  se  facă  plajă  începând  de dimineaţa. în realitate nu urmăreau ca oamenii să facă plajă, ci să muncească cât mai mult pentru a se încălzi. Mulţi s-au îmbolnăvit din cauza plajei forţate şi cred că tocmai acest lucru se dorea.

Nu de puţine ori s-a întâmplat ca toată coloana de deţinuţi, în drum spre grădină, să fie culcată în noroi pe timp de ploaie sau lapoviţă, fiind apoi ţinuţi uzi în câmp până seara. Din faptul că aceste culcări în noroi aveau loc dimineaţa, când se mergea la câmp şi numai rareori şi la întoarcerea spre colonie, ne putem da seama de scopul cu care erau făcute.

Întrucât suprafaţa grădinii era mult mai mare decât apărea în acte, se simţea lipsa braţelor de muncă, ceea ce ducea la exercitarea de presiuni asupra inapţilor, pentru a ieşi la lucru. Fiind în infirmerie, am fost în afara acestor presiuni, ieşind doar de câteva ori la un lot experimental, condus de C. Pascu, student la Agronomie. Mai lucrau acolo C. Pivniceru, Atanasie Berzescu, Emil Brânzei şi încă 2-3 persoane, pe care nu le mai ştiu. Mergeam acolo mai mult ca să scape de atmosfera de închisoare, iar de acest lucru ştia numai dr. Ioniţă. Găseam şi aici tot felul de crudităţi, iar militarii, fiind mai puţini, se purtau mai frumos cu noi. în infirmerie, viaţa era mai acceptabilă. Ne bucuram de oarecare libertate, nu mai eram supravegheaţi tot timpul, încât se mai putea juca din când în când câte o partidă de şah. Din această cauză oamenii nu mai erau atât de nervoşi ca în trecut, atmosfera fiind asemănătoare cu cea de spital

În acest timp am avut prilejul să stau în cameră cu doi oameni despre care se vorbea mult în puşcărie. Unul din ei era Sebastian Erhan, pe care am avut ocazia să-1 cunosc foarte bine, stând mulţi ani împreună în infirmerie sau în camere de inapţi, unde se impunea atât prin masivitate, cât mai ales prin modestia lui. Auzeam vorbindu-se despre el, dar abia după ce l-am cunoscut, mi-am dat seama că nu m-am înşelat, văzând în el omul care impunea respect şi admiraţie celor din jur, dar şi teamă celor ce-1 urau. M-am înşelat în ceea ce priveşte vorba, deoarece, pentru Sebastian Erhan, vorba însemna faptă. De aceea el vorbea puţin, vorbea ce trebuia şi când trebuia. îl admi­ram şi-1 comparam cu Ilie Lazăr, crescut aproape în aceleaşi condiţii, dar puţin mai la vest, în ţinutul Maramureşului.

Aceşti oameni parcă voiseră să se ia la întrecere cu brazii, la umbra cărora trăiseră şi ale căror doine le ascultaseră. Şi totuşi ceva îi deosebea şi anume vorba. Amândoi încă din tinereţe s-au pus în slujba ţării şi a neamului românesc. Ilie Lazăr părăsise armata austro-ungară şi trecuse graniţa, pentru a se alătura armatei române, luptând pentru dezrobirea Ardealului.

Alături de Iuliu Maniu, şi-a continuat mai departe lupta în slujba neamului, până ce închisorile şi moartea i-au despărţit. Sebastian Erhan, asemenea tineretului bucovinean, se va alătura mişcării studenţeşti condusă de Corneliu Codreanu pentru a se pune în slujba neamului, apoi se va încadra în Mişcarea Legionară, urmându-1 mai departe pe Corneliu Codreanu. Cei doi purtau în sufletele lor aceleaşi idealuri; moartea şi închisorile îi vor despărţi. Şi totuşi era o mare deosebire între aceşti doi oameni. Ilie Lazăr era un tempera­ment vulcanic, pentru care tăcerea era o pedeapsă greu de suportat, iar faptul de a fi ascultat când vorbea constituia o mare satisfacţie pentru el, descoperindu-şi astfel mândria, pe care nici nu căuta să şi-o ascundă.

Sebastian Erhan era o fire tăcută, modestă şi echilibrată, care dispreţuia vorbăria. Pentru el, fapta trebuia să înlocuiască vorba. Se înţelegeau în cameră, nu se contraziceau, se respectau şi, totuşi, în intimitatea lor, se dispreţuiau reciproc.

Ilie Lazăr, văzând că Sebastian Erhan se bucură de aceeaşi atenţie şi acelaşi respect ca şi el, căuta să-1 umbrească, privindu-1 ca pe un ţăran rămas în fundul pădurii, simplu, care tace deoarece nu are nimic de spus, iar ceea ce ar putea povesti el nu interesează pe nimeni. De aici poate dorinţa lui Lazăr, tot mai mare, de a vorbi, de a-şi povesti viaţa, isprăvile sale, lupta lui electorală etc.

Povestirile constau aproape în totalitate numai din amin­tiri din viaţa sa; ca militar, dezertarea, trecerea la români, apoi campanii electorale, succese ale lui şi numai ale lui, oricând şi oriunde, el fiind eroul principal. Aceste povestiri deveniseră arhicunoscute de toţi din cameră. Tinerii erau dornici să audă lucruri noi, indiferent de la cine, din orice domeniu, numai să fie ceva nou. Dar, Ilie Lazăr era în stare să te ţină de mână lângă el, pentru a-ţi povesti aceleaşi lucruri, despre el şi numai despre el, încât, fără vrerea vreunuia, apărea câte o ciocnire de interese. Ilie Lazăr, în dorinţa de a-şi descărca sufletul şi a-i trece mai uşor timpul, se confesa faţă de tineri, care erau mereu în căutare de noutăţi. Sebastian Erhan intuia acest lucru şi zâmbea dispreţuitor. De câte ori îl rugam să ne povestească câte ceva, evita să ne vorbească ceva despre el. Avea grijă să se plaseze în afara subiectului, iar povestirile lui, presărate cu numeroase expresii în limbaj bucovinean, aveau un farmec deosebit. Nu-i plăcea să fie ascultat de multă lume, îşi avea un auditoriu restrâns, din care făceam şi eu parte: Mă simpatiza şi-mi spunea „băiatul meu". Pe cei ce făceau jocul administra­ţiei nu-i ura, dar îi dispreţuia, numindu-i „scârnăvii". Fusese înzestrat cu o intuiţie şi inteligent; deosebite, dar pe care îi plăcea să le ascundă. Făcuse parte din oamenii apropiaţi ai Căpitanului, apoi în 1941 a plecat în Germania. S-a întors, fiind paraşutat în 1945 în ţară, iar pentru trecutul lui va avea mult de suferit. Nu-şi regreta trecutul, nu se lăuda cu el, dar era singura mândrie care i se vedea pe faţă şi i se descoperea în comportament. A suferit mult datorită trecutului său, mai ales pentru perioada cât a fost în Germania. Anchetatorii l-au supus la tot felul de torturi, ştiind că el cunoaşte multe lucruri care-i interesau, dar nu ştiau că Bădia Erhan, cum îi spuneam noi, ştie să joace şi teatru. Şi ştia, după cum se va vedea din cele ce urmează.

În primăvara anului i 963 a fost luat din infirmeria de la Periprava şi dus iarăşi la Ministerul de Interne, pentru noi anchete. Eram îngrijoraţi de soarta lui, ştiindu-1 bolnav, iar prin comportarea lui, reuşise să ne câştige simpatia şi-i regretam plecarea. Dar, mai degrabă ca oricând, aproximativ după o lună de zile, ne trezim iarăşi cu Bădia Erhan în Periprava; a fost internat din nou în infirmerie, în camera unde eram şi eu. Ne-am bucurat cu toţii de revenirea sa şi abia aşteptam să se odihnească puţin după drumul făcut, pentru ca, după o noapte, să ne spună amănunţit noutăţile aduse şi pentru ce a fost chemat la Bucureşti.

A doua zi, când bolnavii au început cura sanatorială, cei mai nerăbdători au venit şi s-au apropiat de el, ca să audă ştirile. Eram în apropiere şi mă prefăceam că dorm, cu un prosop pe faţă, pus în aşa fel ca să-1 pot urmări pe Bădia Erhan. Se adunaseră în jurul lui mai mulţi, printre care şi Costică Smeu. Eram atent la ce se discută, când îl aud pe Bădia Erhan că spune provocator:

—Băiatul meu se aşteaptă invitat? M-am făcut că nu aud, deoarece ne ptăcea să ne necăjim reciproc. Văzând că nu mă mişc, îi spuse ceva încet lui Costică Smeu, stârnind râsul celor din jur, şi-1 trimise la mine. Ajuns la patul meu, Costică Smeu mă scutură uşor şi mă rugă să nu mă supăr pe el, deoarece el nu face decât să-mi reproducă ceea ce 1-a învăţat Bădia Erhan.

Mă aşteptam ia o nouă şotie a bătrânului vulpoi, deoarece vedeam cum toţi mă urmăreau râzând, fiindu-le cunoscute glumele şi păcălelile dintre noi. Şi aşa, Costică Smeu mi-a comunicat de la Bădia Erhan că aşteaptă până vine şi „ghiţelul lui" să asculte ce are să ne povestească. M-am sculat din pat, făcând-o pe somnorosul şi, când am ajuns, îmi mai spuse:

—Ai venit, ghiţălule?

—Iacă, tată, am venit, îi răspund eu cu un ton de supuşenie. Acest răspuns, poate neaşteptat, a produs un hohot de râsete, care 1-a descumpănit pe Bădia Erhan.

—Nu v-am spus eu, că nu mi-e ruşine cu copchilul meu! a zis Bădia Erhan cu mulţumire.

Atmosferă era plăcută şi, după aceste glume, vom asculta, cu mult interes, povestirile lui Bădia Erhan. Dacă noutăţile aduse de el din călătorie n-au fost deosebite faţă de cele de altădată, felul în care s-a făcut anchetarea lui a fost nou pentru noi. Astfel, el ne povesti că, după ce a fost dus la biroul de anchetă, a fost lăsat singur vreo jumătate de oră, metodă folosită de anchetatori pentru a produce îngrijorare, teamă şi nelinişte în mintea celui anchetat, pentru ca în cele din urmă să-şi facă apariţia un tânăr cu înfăţişare atletică, îmbrăcat numai într-o cămaşă cu mânecile suflecate, mângâindu-şi mereu muşchii de la mâini, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru un meci de box.

După un timp, suficient pentru a-i fi fost observată întreaga musculatură, se opreşte în faţa lui Sebastian Erhan, lăsând impresia că-1 studiază, apoi îi spune în batjocură:

—Moşule, ai belit ţapul!

Bădia Erhan nu se lasă păcălit şi reacţionează ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei mari primejdii, văicărindu-se:

—Zău, domnu' şăf, eu n-am belit niciodată un ţap ...

—Lasă, lasă, ştim noi, l-ai belit şi încă pe cel mare ...

—Vă spun drept, pe cinstea mea de om bătrân, eu am belit berbeci, oi, capre, cârlani, dar ţap n-am belit niciodată în viaţa mea.

—Lasă, lasă, ştim noi, că nu suntem atât de proşti ...

—Domnu' şăf, vă spun drept, cu mâna pe inimă, că am belit berbeci, cârlani, oi, capre, ghiţei, dar ţapi nu, că nici nu mă primea muierea cu ţap în ogradă.

—Lasă, lasă, ştim noi ...

—Domnu' şăf, vă spun drept că muierea mea spunea să nu mă prindă cu ţap în ogradă, că pute a pârei...

—Lasă, lasă, că ştim noi, a continuat anchetatorul, privindu-1 descumpănit.

—Da, da, domnu şăf. Ţapul pute tare a pârei şi-ţi impute toată ograda, dar eu nu am avut aşa ceva, continuă să spună Bădia Erhan.

Apoi ne mai povesteşte Bădia Erhan că, mai privindu-1 câteva clipe şi văzând anchetatorul cu cine are de lucru şi temându-se să nu-i ajungă la nas mirosul de pârei, îl trimite la cameră, pentru a fi expediat iarăşi la Periprava. Şi Bădia Erhan îşi încheie povestirea:

—Văzând anchetatorul cu ce tontălău are de furcă, m-a trimis la cameră şi cred că nu putea să-şi dea seama cum de am mai ajuns şi eu în Germania şi cum au mai stricat şi o paraşută pentru un asemenea prostănac.

Astfel a decurs şi s-a sfârşit ancheta lui Sebastian Erhan, pe care nu o pot uita şi din care se vede inteligenţa, curajul şi talentul de a juca teatru la nevoie ale acestui ţăran bucovinean, pe care bătaia, teroarea sau frica nu l-au încovoiat niciodată; el a rămas drept şi falnic, asemenea brazilor în preajma cărora se născuse şi crescuse.

Celor ce lucrau începuse să li se dea o carte poştală pe lună, ca să scrie acasă şi să primească un pachet cu alimente. Doream să merg şi eu la grădină o lună de zile ca să primesc o carte poştală, dar riscul era mare, deoarece, odată ieşit la lucru, nu mai erai crezut că eşti bolnav, punând astfel pe doctorii deţinuţi într-o situaţie grea, întrucât puteau să fie acuzaţi de favoritism. Se crea de asemenea un precedent, care ar fi putut face să se pretindă şi celorlalţi bolnavi acelaşi lucru. Totuşi obţinerea unei cărţi poştale mă obseda permanent.

Dacă memoria nu mă înşeală, C. Pivnicieru, auzind că cei de la şantierul de construcţii se plâng că nu au bidinele, a vorbit cu inginerul Slătineanu, şeful şantierului, şi el deţinut, spunându-i că, dacă mi-ar da nişte bidinele vechi şi păr de la cozile cailor care erau sacrificaţi, eu aş putea să le fac bidinelele necesare, dar să le lucrez în cadrul infirmeriei şi pentru aceasta să se obţină o carte poştală şi pentru mine. Ing.

Slătineanu a fost de acord şi i-a făcut propunerea miliţianului conducător de şantier, care a acceptat şi el. Mi s-au adus cele necesare confecţionării bidinelelor şi astfel, prin bunăvoinţa altora, am obţinut şi eu o carte poştală.

Confecţionarea bidinelelor nu era o muncă grea, nu se pretindea să fie frumoase, ci doar rezistente, ca să se poată face treabă cu ele, ceea ce am reuşit din plin. Nu mai meşterisem niciodată bidinele, dar nevoia m-a învăţat să fac în puşcărie periuţe de dinţi, care erau mult mai pretenţioase şi le făceam foarte bine. Pentru bidinelele confecţionate am fost pontat o lună de zile, primind astfel cartea poştală dorită.

Eram mulţumit că am reuşit să trimit o carte poştală la părinţi, (soţia nu ştiam unde este), cerându-le numai un rând de schimburi şi un kilogram de zahăr, pentru a mă convinge că au primit scrisoarea. îmi amintesc şi astăzi cum, în noaptea de 29-30 iunie, am visat-o pe mama, pe care nu o visasem niciodată de la a doua arestare. înainte de amiază, aud cum sunt chemaţi cei care au primit pachete, iar spre sfârşitul listei aud şi numele meu. Bucuria a fost mare, fiindcă am aflat astfel că scrisoarea a ajuns acasă. Pachetul era expediat de mama, iar din conţinutul lui se putea vedea că au contribuit la el toţi din familie. Mi-au trimis de toate, punându-mi şi fotografiile tuturor şi am avut noroc de un miliţian cumsecade, care mi-a dat voie să văd toate fotografiile, punându-le apoi la bagaj.

Cu toate că nu am mai scris nici o scrisoare, până în luna octombrie, la fiecare sfârşit de lună o visam pe mama şi, în aceeaşi zi, primeam pachet. Probabil că gardianul însărcinat cu distribuirea coletelor nu mai verifica cine a scris acasă şi are drept la pachet, împărţindu-le pe toate.

în luna când nu am mai visat-o pe mama, nu am mai primit nici pachet. Interesant este faptul că, după ce m-am eliberat, mama mi-a spus că mi-a mai trimis încă de trei ori pachet, care i-a fost returnat de fiecare dată cu menţiunea „Circulaţie întreruptă pe Dunăre".

Venirea la conducerea lagărului a maiorului Ioaniţescu în locul lui Fecioru nu a adus nimic nou, în afară de brutalităţile personale ale noului comandant. îmi amintesc că, în prima zi când a venit la Periprava, a luat parte la numărătoarea de seară a deţinuţilor. Trecând prin faţa frontului în care eram, probabil amintindu-şi de figura mea, s-a întors şi, arătându-mă cu degetul, m-a întrebat:

—De unde te cunosc? I-am răspuns că probabil de la Aiud, din 1957.

M-a privit cu ură şi după ce mi-a adresat o înjurătură caracteristică celor din Ministerul de Interne, a plecat, ameninţându-mă că urmează să ne mai întâlnim. M-a recunoscut de când m-a băgat în „cămaşa de forţă" la Aiud, dar a uitat să mă mai întâlnească. Tot în acest timp, a venit ca şef de secţie la inapţi şi infirmerie gardianul Bonciulică, pe care îl ştiam de la Aiud, unde era considerat ca unul dintre cei mai răi gardieni. Acum nu mai brusca pe nimeni, nu mai bătea, nu mai înjura şi se comporta aşa cum ar fi trebuit să-şi facă datoria un gardian.

Noi, bolnavii şi inapţii eram izolaţi de restul deţinuţilor în două barăci, despărţiţi de ei printr-un gard de sârmă ghimpată, iar contactul cu cei ce lucrau avea Ioc numai când îşi făceau drum la infirmerie. Atunci ne mai întâlneam cu ei şi eram puşi la curent cu ultimele noutăţi.

Poarta de la gardul de sârmă ce înconjura infirmeria era încuiată cu un lacăt a cărui cheie o purta şeful de secţie şi numai când rămânea neîncuiată mai reuşeam şi noi să ne furişăm pe la celelalte barăci, spre a mai afla câte ceva. O dată, văzând că Bonciulică pleacă spre poarta închisorii fără a încuia lacătul, am ieşit în urma lui şi m-am dus la o baracă unde locuiau cei ce lucrau la grădină.

Era o distanţă de aproximativ 2-300 m şi am mai întârziat, stând de vorbă cu cei cunoscuţi. La întoarcere, l-am văzut pe Bonciulică la poarta secţiei, cum se uită Ia mine. Mă cunoştea de  la Aiud  şi  văzându-mă că  îmi  continui  drumul   spre infirmerie, a descuiat lacătul şi. lăsând poarta deschisă, a plecat şi a intrat în baraca inapţilor. In felul acesta mi-a dat posibilitatea de a merge la cameră, lăsând totodată impresia că nu ştie nimic. După această întâmplare, când era Bonciulică de serviciu, plecam fără grijă prin colonie, fiecare dintre noi prefăcându-ne că nu ştim nimic unul de celălalt. Mi se părea, câteodată, ciudată comportarea lui şi nu mi-am putut da seama de marea schimbare produsă în comportamentul acestui om. Am auzit mai târziu că s-ar fi căsătorit în Periprava şi că soţia ar fi avut o influenţă mare asupra lui.

Tot în acest timp, am auzit că a venit un lot de la Aiud, printre care ar fi fost şi fraţii Perceli sau I. Comănici, nu-mi mai amintesc cine din ei. dar pe care nu-i mai întâlnisem de mult timp şi cu care fusesem colegi de clasă la liceu. Văzând poarta neîncuiată şi gardianul plecat, m-am dus în cealaltă parte a coloniei, unde erau ţinuţi în carantină noii veniţi. Nu ştiam precis baraca în care sunt, încât am început să merg pe la geamuri şi să fluier încet.

Nu am reuşit să-i găsesc, în schimb am fost auzit de şeful secţiei respective, care m-a luat şi m-a băgat la izolare, într-o cameră mică. Eram numai în cămaşă şi, spre seară, începusem să simt răcoarea. Când s-a făcut numărătoarea, ofiţerul de serviciu 1-a întrebat pe gardian cauza pentru care sunt acolo, plecând apoi mai departe.

Înainte de a suna stingerea, spre mirarea mea, a venit acelaşi gardian şi, scoţându-mă de acolo, m-a condus până la infirmerie, fără să-mi spună ceva.

Se putea observa că, totuşi, în comportamentul unor gar­dieni s-a produs o oarecare schimbare, dar nu înţelegeam de ce alţii se comportau la fel de brutal faţă de cei care lucrau sau faţă de deţinuţii duşi spre punctele de lucru. Nu mai eram pedepsiţi nici când găseau asupra noastră piese de şah din pâine sau săpun.

în toamna anului 1963 sau primăvara lui 1964 s-a încercat un fel de reeducare, care s-a limitat la o recenzie a unei cărţi, făcută de Horia Cosmovici; a fost scoasă afară toată lumea pentru a o audia. întreaga acţiune de reeducare s-a oprit la această recenzie, deoarece nu s-a mai oferit nimeni să mai recenzeze vreo carte, pentru că gestul lui Horia Cosmovici a fost dezavuat de marea masă a deţinuţilor, cu toate că alesese o carte care nu avea nimic politic în conţinutul ei.

Concomitent cu această tentativă nereuşită de reeducare, ni s-a acordat o mai mare libertate: puteam să stăm în curte aproape cât dorim şi chiar aveam îngăduinţa tacită de a circula prin curte sau a merge pe la alte barăci. Această libertate de a sta afară avea drept scop să facă să dispară de pe feţele noastre paloarea cauzată de statul în camere.

Cu aproximativ o lună înainte de a fi eliberaţi, am asistat la o întâmplare pe care nu o voi uita niciodată.

Într-o zi, unul din cei care lucrau la grădină, nu ştiu prin ce împrejurare, a făcut rost de o minge, cu care se juca volei, după ce lumea venea de la lucru. Gardianul nefiind la poartă, care era deschisă, am ieşit şi eu din curtea infirmeriei şi m-am dus la locul unde se juca volei.

Acolo i-am întâlnit pe C. Pivniceru, Aristide Lefa, dr. Jula, Atanasie Berzescu. Stăteam cu toţii grămadă şi priveam cum se joacă, dar la o lovire greşită a mingii, aceasta a venit spre noi. Dr. Jula se duce după minge şi le-o înapoiază, apoi se întoarce şi se aşează „pe vine" în faţa mea, pentru a urmări jocul în continuare. Nu se aşezase bine în poziţia dorită, că-1 simt cum se lasă pe picioarele mele. Uitându-mă la el, i-am zărit pe buze salivă şi atunci am strigat la Aristide Lefa, care era student în anul V la medicină: „Aristică, ce are doctorul nostru?" Toţi cei din jur s-au repezit la el, dar nu au putut decât să constate că el murise. Inima încetase să-i mai bată, ajutându-1 astfel să scape de gardul de sârmă ghimpată care ne înconjura. împrejurarea însă ar fi putut fi considerată ca un fapt divers, dacă nu s-ar fi auzit după aceea următoarea poveste: în dimineaţa acelei zile, un bolnav din cameră, un tânăr ce avea o trăire şi un comportament ireproşabil, Mitică Neagu mi se pare, îl cheamă la el pe doctorul Jula şi-1 roagă să nu se ducă în acea zi la grădină. Surprins, doctorul 1-a întrebat care este cauza rugăminţii şi dacă se simte rău. Bolnavul, la insistenţele dr. Jula, s-a văzut nevoit să-i spună motivul care-1 determinase să-i spună ceea ce-i spusese. Şi anume, i-a povestit că, în acea noapte, a visat că dr. Jula va muri, că este mai bine să rămână în colonie şi să nu se ducă la grădină, pentru ca nu cumva să i se întâmple ceva sau să fie împuşcat de escortă. Zâmbind, dr. Jula i-a răspuns: „Fii liniştit, nu mor caii când vor câinii!..." Totuşi dr. Jula nu s-a dus la lucru în acea zi; mai târziu însă s-a văzut că visul s-a adeverit.

Nimeni nu se aştepta la o eliberare apropiată, aşa că am rămas surprinşi când, în dimineaţa zilei de 6 mai 1964, a apărut un avion ce transporta mai mulţi ofiţeri de la Bucureşti, care au oprit scoaterea oamenilor la lucru. La puţin timp după numărătoarea de dimineaţă, au început să fie chemaţi oamenii la un maior. Am observat totodată că bagajele deţinuţilor sunt aduse de la magazie în colonie. Prin chemarea la ofiţerul res­pectiv, probabil, se încerca recrutarea unor informatori, iar pentru a nu da de bănuit, era interogată toată lumea. îmi amin­tesc că ofiţerul mi-a pus întrebarea: „Dacă ai vedea că cineva vrea să arunce un pod în aer, ce ai face?" I-am răspuns că nu ştiu cum aş reacţiona şi l-am întrebat: el ce mă sfătuieşte? Satisfăcut de întrebarea mea, ofiţerul mi-a spus că ar trebui să anunţ Securitatea. L-am întrebat din nou, zâmbind: „Dar cel ce vrea să distrugă podul va aştepta până să ajung eu la Securitate?", apoi luând o atitudine serioasă, i-am spus că sfatul lui ar fi singurul lucru la care nu m-aş fi gândit.

Întrucât discuţia devenise inutilă pentru ambele părţi, mi-a mai zis că doreşte să-i dau o declaraţie în care să scriu că, dacă voi fi pus în libertate, mă voi încadra în câmpul muncii, explicându-mi că aşa i se cere şi lui. Am refuzat să dau declaraţia cerută, pe motivul că eram bolnav şi nu ştiam dacă sănătatea avea să-mi permită să muncesc. în cele din urmă s-a ajuns la un compromis, prin care am admis că, atunci când sănătatea îmi va permite să muncesc, mă voi încadra în câmpul muncii, pentru a mă întreţine singur.

La scurt timp după această discuţie, am fost anunţaţi să ne facem bagajul; am fost apoi duşi într-o baracă nelocuită, unde am predat hainele de puşcăriaş şi tot ce aveam asupra noastră, primind în loc hainele personale, cu miros de naftalină şi mucegai, dar şi cu un iz de libertate.

Aşa se încheie o perioadă din viaţa mea, mai precis dintre 15 mai 1948 şi 6 mai 1964.

După amiază am fost îmbarcaţi pe un bac, cu care aveam să ajungem la Galaţi după miezul nopţii, când portul şi străzile erau pustii, pentru a nu fi văzuţi de nimeni în drum spre gară.

Având rude în Galaţi, am ieşit din grupul ce se îndrepta spre gară, apoi, după ce s-a luminat de ziuă, le-am făcut o vizită; prilej de mare bucurie pentru toţi.

Seara, îmbrăcat în alte haine, curate, am fost condus la gară, plecând spre Piatra Neamţ, unde mă aştepta o parte din familie, care fusese anunţată din Galaţi de nepoţii mei.

După ce am pornit de la gară, sora mea mai mare, Ana, deşi văduvă şi mamă a doi copii, trăind dintr-un singur salariu de 600 de lei, m-a dus drept într-un magazin, spunându-mi să-mi aleg un costum de haine. Mi l-a plătit apoi ea, din micile ei economii, făcându-mă să simt din nou dragostea ei de soră. Cu toate acestea însă, şi eliberarea de atunci, ca şi cea din 1957, nu mi-a oferit bucuria pe care mi-o imaginasem în visurile mele din închisoare. Eram sigur că pseudolibertatea în care intram avea să-mi ofere multe deziluzii şi poate aveam să regret multe,  tânjind  după  liniştea  sufletească  din   unele perioade ale puşcăriei.