DOMICILIU OBLIGA TORIU

 

Am ajuns în comuna Bumbăcari în ziua de 19 iulie 1957. Pe drum, înainte de a ajunge la Brăila, Gh. Şerban şi cu Tăutu, care erau înzestraţi cu o voce frumoasă, au început să cânte nişte romanţe, încât toţi oamenii din vagon s-au adunat în jurul nostru. Un ţăran, văzând buna dispoziţie de care părea să fim cuprinşi, mă întreabă de unde suntem şi încotro mergem. La auzul veştii că venim din puşcărie, că am fost deţinuţi politici şi că acum suntem trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, s-a retras încet la o parte, pentru ca apoi, în interval de 3-4 minute, să ne vedem părăsiţi de toată lumea, rămânând singuri în vagon. Această retragere a oamenilor din jurul nostru ne-a permis să ne dăm seama cât de terorizată era lumea din afara închisorii.

Am fost trimis în D.O. pe timp de trei ani, în acelaşi sat împreună cu Gh. Reus şi preotul Zosim Oancea. Pe Gh. Reus îl cunoşteam încă de la Iaşi şi mai stătusem împreună în aceeaşi cameră, ceea ce ne făcea să nu ne simţim atât de singuri. Atât la însurăţei, reşedinţa raionului, cât şi la Miliţia din Bumbăcari, ni s-a atras atenţia că nu avem voie să părăsim localitatea şi, chiar dacă suntem chemaţi la raion, trebuie să anunţăm postul de Miliţie, pentru a-şi da avizul. De asemenea, oricine ar fi dorit să ne viziteze, indiferent de gradul de rudenie, era obligat să se prezinte la Miliţie, pentru a i se lua datele personale, spre a fi luat în evidenţă, această obligaţie fiind una din metodele perfide de terorizare a familiilor.

Drumul de la Brăila la Bumbăcari l-am făcut în lada unui camion, putând să văd astfel câmpia întinsă a Bărăganului. Născut şi crescut în regiuni de deal şi de munte, trimiterea mea în acest întins uniform şi parcă fără de margini a Bărăganului va reuşi să alunge din sufletul meu şi cele mai palide bucurii care căutau să-şi facă loc. Ajuns în comună spre sfârşitul zilei, miliţianul, ca să scape de noi, ne-a dus la un cetăţean, care fusese şi el deţinut politic şi acum era cu domiciliu obligatoriu, al cărui nume era Mihăiescu. Am fost primiţi cu foarte multă căldură, punându-ni-se la dispoziţie tot ceea ce s-a putut şi simţindu-ne la el ca în mijlocul familiei.

Locuia într-o clădire ce avusese destinaţia şcoală şi dispensar medical. Tot în această clădire, care acum era aproape pustie, în urma plecării bănăţenilor la casele lor, locuia şi Nicu Carandino, care ne-a făcut aceeaşi primire călduroasă ca şi Mihăiescu. în prima noapte, eu şi Gh. Reus am dormit la Mihăiescu, iar preotul Oancea la N. Carandino.

A doua zi, am mers cu miliţianul la Sfatul Popular, cerându-le să ne pună la dispoziţie câte o casă, în care trebuia să ne stabilim. Ne-au dus apoi Ia cantina GAS din localitate, unde miliţianul a vorbit cu administratorul să ne înscrie şi pe noi la masă pentru "o perioadă de 10 zile, până vom lua legătura cu familiile, urmând ca atunci să plătim şi contrava­loarea mesei. După ieşirea de la administratorul cantinei, ne-a spus că el şi-a făcut datoria, urmând ca noi din acel moment să ne descurcăm cum vom şti.

Administratorul cantinei era un dislocat de origine ger­mană, căruia toată lumea îi spunea Frantz şi care s-a purtat deosebit de frumos cu noi. îmi amintesc cum, în prima zi, când am venit la masa de prânz, ne-a invitat în biroul său şi ne-a servit un lichior pregătit de el special pentru noi. Era o băutură foarte bună şi vom regreta mai târziu că nu ne-am putut bucura de ea, întrucât, după primul pahar, ne-am dat seama că pentru noi era deja prea mult şi că, dacă am mai fi băut şi al doilea pahar, ne-am fi ameţit. Lumea la început ne privea cu oarecare curiozitate, dar când afla cine suntem, începea să ne ocolească. După ce a fost rezolvată problema mesei, ne-am dus din nou la Sfatul Popular, unde ni s-a dat un om, cu care am mers la mai multe case pustii, pentru a ne alege una. Aceste case fuseseră construite de către bănăţeni, care fuseseră ridicaţi de la casele lor, aduşi în Bărăgan şi lăsaţi în câmp, sub cerul liber, să se descurce fiecare cum va şti.

Povesteau locuitorii că la început şi-au făcut bordeie în pământ, până au putut să-şi facă chirpici şi să construiască aceste case, formate dintr-o cameră, bucătărie şi o cămară. Erau acoperite cu paie, dar, după plecarea strămutaţilor la gospodăriile lor, au început să se degradeze. La venirea noastră, le fuseseră luate geamurile şi uşile, câte mai rămăse­seră, de către Sfatul Popular, iar paiele de pe acoperişuri putreziseră, aşa că pe timp de ploaie apa se scurgea în interior. De asemenea, sobele, care fuseseră construite pentru a fi încălzite cu paie, începuseră să se prăbuşească. Am hotărât, împreună cu Gh. Reus, pentru început să luăm împreună o casă, căreia să-i facem reparaţiile necesare şi unde să ne stabilim temporar.

După ce am ales una ceva mai bună, am mers la Sfat şi am cerut uşile şi geamurile de care aveam nevoie, apucându-ne apoi de treabă. Pentru a putea dormi în „casa noastră" ne-am dus la GAS şi am cerut două braţe de paie ca să le punem pe jos, unde urma să dormim. Ulterior am mai făcut rost şi de o uşă, pe care am transformat-o în pat. Cred că Mihăiescu şi Carandino ne-au dat câte o pătură şi astfel am devenit „liberi" şi „proprietari de casă". în sat locuiau câţiva foşti deţinuţi politici şi ei cu domiciliul obligatoriu, precum şi câteva familii de basarabeni, de bucovineni şi de macedoneni, fugite din Dobrogea, în urma persecuţiilor la care fuseseră supuse. Toţi erau oameni liniştiţi şi se vedea că făcuseră şi ei parte din rândul celor prigoniţi de regimul comunist. Datorită suferinţelor şi persecuţiilor îndurate, ne înţelegeau, fiind cu sufletul alături de noi şi chiar ajutându-ne pe ascuns, când aveau posibilitatea.

Îmi amintesc cum, încă din primele zile după ce ne-am mutat în casa pe care o aranjasem, aveam să ne găsim în faţa unei surprize. Dimineaţa, când am ieşit afară, am găsit lângă uşă vreo 3-4 pepeni galbeni şi tot atâţia verzi. Acest lucru avea să se repete şi în dimineaţa următoare, ceea ce ne-a determinat să urmărim cine ne aduce pepenii. în spatele casei noastre locuia învăţătorul din sat, cu familia. Deşi relaţiile dintre noi se limitau la salutul obişnuit, spre surpriza noastră, învăţă­torul, înainte de a se face ziuă, se scula şi ne punea pepenii lângă uşă. I-am mulţumit şi l-am rugat să nu ne mai aducă, motivând că ne-am săturat de pepeni. I-am cerut acest lucru deoarece doream să nu aibă neplăceri în cazul că l-ar fi văzut cineva, putând fi acuzat de „ajutor legionar", dacă acest lucru ar fi ajuns la urechea Securităţii.

După puţin timp, Gh. Reus şi-a amenajat o cameră în clădirea dispensarului, iar eu am rămas în acea casă până la venirea toamnei. O dată cu ploile de toamnă, m-am mutat şi eu într-o cameră din clădirea dispensarului, care, fiind acoperită cu ţiglă, mă scăpa de scurgerea apei în casă.

In tot timpul iernii, îmi amintesc că am făcut o singură dată foc în cameră, deoarece lemne se găseau foarte greu şi, fiind şi scumpe, nu-mi permiteam un asemenea lux.

Nu pot să uit cum. într-o dimineaţă, grăbindu-mă din cauza frigului să mă îmbrac, când am băgat mâna în mâneca unei flanele, prin partea de jos a mânecii au ieşit patru şoareci, care îşi găsiseră în timpul nopţii, acolo, un loc mai bun şi mai călduros pentru dormit, decât sub duşumea.

Tot fără foc şedea şi Gh. Reus. Am reuşit totuşi să ies cu bine din iarnă, întrucât mama îmi făcuse o plapumă mare şi groasă, pe care mi-a trimis-o împreună cu câteva pături.

Dormeam iarna cu căciula pe cap, iar dimineaţa, pe plapumă, peste care puneam o pătură, în dreptul gurii se forma un strat de promoroacă.

încă din primele zile de Ia sosirea în Bumbăcari, m-am prezentat la Dispensarul TBC, ca să fac un control mai amănunţit şi să-mi continui pneumoperitoneul început încă la  Târgu Ocna. Acolo, la dispensar. I-am întâlnit pe Virgil Mitan, cu care stătusem în cameră la Piteşti şi care, după expirarea D.O., rămăsese salariat la acest dispensar. Medic de dispensar era tot un fost deţinut politic, fiind şi el cu D.O. şi anume dr. Pompiliu Ioniţă, fost conferenţiar la Facultatea de Medi­cină din Timişoara. După ce m-a consultat şi mi-a făcut o radioscopie, mi-a spus că trebuie să continui pneumoperito­neul şi mi-a prescris un tratament cu antibiotice. M-am obişnuit destul de greu cu noua situaţie, iar lipsa totală de poftă de mâncare a început să mă îngrijoreze. Toată alimenta­ţia mea, la început, se rezuma la ciorbele pe care le mâneam la cantină fără pâine şi la câte o bucată de pepene verde.

După o săptămână, au început să-mi vină de acasă, pe rând, surorile, fraţii, nepoţii etc, care mă forţau să mănânc, în timpul cât şedeau la mine; am reuşit astfel să intru în viaţa normală. Deşi mi-au adus tot ce aveam nevoie, am hotărât să-mi caut de lucru, ca să mă întreţin singur. Am lucrat astfel la strânsul recoltei, la cărat sau împrăştiat bălegar pe câmp, la un şantier de construcţii sau ca paznic, adică acolo unde găseam. Cea mai frumoasă perioadă îmi amintesc că a fost luna octombrie, când am fost trimis să supraveghez strângerea porumbului de pe circa 100 ha, suprafaţă ce fusese însămân­ţată mai târziu şi dată la oameni pe1.lai a fi lucrată, ei urmând să primească 20% din recolta obţinută. Sarcina mea era să stau la capătul parcelei, unde era drumul spre sat, drum pe care veneau oamenii la muncă sau plecau spre casă. îmi amintesc că toată lumea venea dimineaţa pe acest drum cu căruţele, dar seara plecau toţi pe alt drum, aşa că nu puteam să controlez pe nimeni ce are în căruţă.

Oamenii cunoşteau trecutul meu, nu se păzeau de mine, de aceea îşi schimbau drumul, pentru ca, în cazul că cineva i-ar fi prins cu porumbul în căruţe, eu să nu fiu implicat în faptele lor. în timpul zilei, pe câmp, nu se bea apă, ci vin, şi toţi mă invitau să beau cu ei un pahar.

Cu toate că nu aveam acest obicei, am acceptat să beau în fiecare zi câte un pahar de vin dimineaţa, unul la prânz şi unul seara.

Felul cum am fost apreciat de oameni o demonstrează următoarea amintire. în ziua de 6 decembrie, când se serbează Sf. Neculai, era ziua mea onomastică. Deşi era un viscol puternic, pe la ora 9 dimineaţa aud că cineva îmi bate la uşă. Când am deschis, m-am trezit în faţă cu unul dintre ţăranii care culegeau porumbul de pe parcela unde îi supravegheasem eu. Mi-a spus că a venit să-mi ureze „Mulţi ani" de ziua mea, ştiindu-mă singur şi mi-a adus şi mie un cadou, dar mă roagă să nu-1 refuz. Nu a mai aşteptat refuzul meu, a ieşit afară unde avea lăsat calul cu care venise şi s-a întors cu o damigeana cu vin în braţe. După ce mi-a mai urat o dată cele cuvenite, mi-a zis că dacă vreodată am nevoie de ceva, mâncare, zahăr sau orice, să apelez fără ruşine la el sau la oricare din cei pe care i-am cunoscut, că vor face tot ce vor putea ca să mă ajute. M-a impresionat mult gestul, iar clipele de bucurie pe care le trăiam nu erau cauzate numai de cadoul primit, ci de descope­rirea că mai sunt încă oameni aşa cum îi ştiam de copil şi cum îi lăsasem atunci când am fost ridicat de acasă.

O dată cu venirea iernii, nu am mai găsit de lucru, trebuind să trăiesc cu ceea ce agonisisem în timpul toamnei. Magazioner la GAS era un macedonean, Iorgovan, cu care vorbisem despre nişte rude ale lui din închisoare despre care el nu mai ştia nimic demult, ceea ce ne făcuse să fim oarecum mai apropiaţi sufleteşte. Acesta, când avea ceva de lucru la magazie, mă anunţa şi astfel mai câştigam din când în când câte un ban.

În apropiere de sediul GAS-ului, se aflau nişte pătule pentru păstrarea şi uscarea porumbului, din care se furau mereu ştiuleţi. Magazionerul, care răspundea de aceste pătule, îmi propuse să fac de pază în timpul zilei la pătule. Am acceptat propunerea, fiindcă terminasem banii şi nu doream să fiu o povară pentru familie, care şi aşa se descurca destul de greu, iar această pază mai dura cel mult şase săptămâni. Văzându-mă destul de uşor îmbrăcat, magazionerul mi-a dat o şubă îmblănită, spunându-mi să o păstrez până se termină iarna. Această şubă mi-a fost de mare folos toată iarna, atât ziua, cât şi noaptea.

Îmi amintesc cum, într-o dimineaţă, prin luna ianuarie, pe un viscol foarte puternic, m-am dus la Dudeşti ca să-mi fac pneumoperitoneul şi să-mi cumpăr nişte pâine, neştiind cât va mai dura ninsoarea. La plecare, nu am dat importanţă visco­lului ce sufla din spate, mai ales că şuba mă proteja de furia lui. La întoarcere, viscolul crescuse în intensitate; eram nevoit să merg cu privirea în pământ. Nemaiputând recunoaşte drumul sau cărările din cauza zăpezii, m-am hotărât să mă orientez după stâlpii de la reţeaua electrică.

La un moment dat, am observat că m-am îndepărtat de linia electrică, şi că nu ştiam încotro merg. Negăsind nici un punct de reper am pornit într-o direcţie unde bănuiam eu că se află gospodăria. Deşi nu-mi dădeam seama, totuşi cred că mă cuprinsese îngrijorarea; nu simţeam nici oboseala, nici greu­tatea şubei sau tăria vântului, singura mea preocupare era mersul înainte. După aproximativ două ore de mers, am întâlnit un stâlp de la reţeaua electrică, dar nu ştiam încotro să apuc. Cunoscând direcţia vântului de acasă, m-am întors cu spatele împotriva vântului. Am reuşit în acest fel să aproximez încotro să apuc şi am avut grijă să nu mă mai îndepărtez de reţeaua electrică. Mă orientam după stâlpi sau sârme, când se vedeau, sau după zgomotul produs de acestea din cauza viscolului.

Calculul făcut s-a dovedit a fi fost bine gândit: după mai puţin de două ore am zărit nişte copaci. Uitându-mă atent, mi-am dat seama că sunt salcâmii din preajma GAS-ului. Am răsuflat uşurat, văzându-mă pe drumul cel bun. Ajuns acasă, îmi dispăruse oboseala şi foamea, dar şi curajul de a mai ieşi din sat pe un asemenea viscol. Aveam să aud după câteva zile că, de la câţiva kilometri de Bumbăcari, vântul a mânat o turmă de oi însoţită de un cioban, care nu a vrut să le abandoneze, până aproape de Dunăre şi numai norocul a făcut să nimerească într-un huceag, unde, din cauza tufişului, vântul era mai domol; astfel au putut fi oprite oile pe loc, salvându-le de la înec. Se vorbea că luaseră măsuri să caute prin zăpadă oile din cârd rămase în urmă. Abia după aflarea acestei întâmplări, mi-am dat seama prin ce primejdie trecusem şi ce poate face o viforniţă în Bărăgan. In acest timp, am primit o scrisoare de la fosta mea prietenă, care îmi transmitea că ar dori să mă vadă şi mă întreba dacă are voie să mă viziteze. Surpriza a fost plăcută şi i-am răspuns imediat, invitând-o la Bumbăcari.

Revederea a fost plină de emoţii şi bucurii, iar cu această ocazie am hotărât să ne căsătorim, deşi părinţii ei susţineau că e mai bine să amânăm căsătoria până mi se va ridica D.O. Fără a ţine cont de părerile lor, am stabilit să ne căsătorim în timpul verii, până atunci eu urmând să caut o casă mai bună şi să-i fac reparaţiile necesare pentru a putea locui în ea. îmi făcusem de asemenea planul să mă ocup de grădina din jurul casei şi să semăn tot ceea ce ne-ar fi fost necesar într-o gospodărie.

O dată cu venirea primăverii, mi-am luat o nouă casă, i-am făcut reparaţiile de primă urgenţă, am arat grădina şi am semănat tot ceea ce am crezut că-mi va fi de folos, găsind totodată de lucru, la şantierul de construcţii de pe lângă GAS.

Am încercat să repunem în funcţie o fântână destinată adăpării vitelor, care, din pricina nisipului cărat de izvoare, nu se mai putea folosi, pompele înfundându-se cu nisip. Fiind mai tânăr, mi s-a propus să mă cobor eu în fântână, pentru a umple un ciubăr cu care să se scoată nisipul adunat pe fundul fântânii. Izvorul era la adâncime destul de mare, fântâna fiind deci adâncă şi temperatura în adâncul ei era destul de scăzută.

A trebuit să fac această operaţie de umplere a ciubărului cu nisip timp de 2-3 ore. Lucru zadarnic, deoarece izvorul căra alt nisip în loc. însă pentru mine timpul a fost suficient ca să răcesc.

Probabil şi din cauza efortului, m-am îmbolnăvit din nou, făcând o congestie pulmonară. Fiindcă mă simţeam destul de rău, m-am dus la dispensarul TBC, unde dr. Ioniţă a vrut să mă interneze, dar am refuzat, întrucât nu puteam să las casa singură, mai ales că aveam multe păsări care trebuia îngrijite. M-am mulţumit cu tratamentul prescris şi am plecat acasă. Dispensarul era în satul Dudeşti, la o distanţă de 3 km de Bumbăcari, iar drumul până acasă, sub un soare dogoritor, părea că nu se mai termină. Simţeam cum mă părăsesc puterile şi singura dorinţă pe care o mai aveam era să mă aşez jos pentru a mă odihni şi a-mi recăpăta puterile. Am continuat totuşi drumul până la Bumbăcari.

Ajuns acasă, mi-am pus termometrul şi, cu toate că, din cauza transpiraţiei, eram tot ud, temperatura mea depăşise 39°.

Stând în pat să mă odihnesc şi gândindu-mă la ceea ce trebuie să fac, am fost cuprins de o tuse, de care nu puteam scăpa. O dată cu această tuse, sputa a devenit hemoptoică, ceea ce m-a alarmat în oarecare măsură. Având din timp pregă­tită o rezervă de medicamente pe care mi le trimisese sora mea mai mică, Elena, care m-a ajutat foarte mult, am hotărât să-mi fac singur antibiotice, deşi până atunci nu mai făcusem nici mie nici altcuiva vreo injecţie. îmi amintesc că era în jurui orei 12 când mi-am făcut prima injecţie cu 1 g streptomicină, apoi la celălalt picior mi-am făcut un flacon de penicilină cu vitamina C. Prima injecţie mi-a fost mai greu să mi-o fac, apoi am prins curaj şi am început să le fac cu mai multă încredere. Seara, când trebuia să-mi fac penicilina, temperatura era în creştere faţă de cea de la amiază, aşa că am hotărât să-mi mai fac 1 g de streptomicină. Mi s-a părut că e bine să-mi fac un tratament şoc, hotărând ca apoi să-mi fac injecţiile cu penicilină din 4 în 4 ore, iar streptomicină o dată pe zi.

Spre mulţumirea mea, temperatura îmi scăzuse dimineaţa, iar sângele din spută aproape dispăruse. A doua zi, până seara, temperatura mi-a scăzut aproape de normal, şi am căpătat astfel încredere în modul cum îmi făceam singur tratamentul.

În primele două zile de boală nu am ieşit din casă decât ca să dau mâncare şi apă la păsări. A treia zi, nemaiavând apă, m-am dus la o fântână din apropiere să-mi aduc o căldare cu apă. Nu-mi pot da seama cum mergeam pe drum, dar o femeie macedoneană, care locuia lângă fântână, a observat că sunt bolnav, a venit la mine şi nu m-a lăsat să scot eu apă, mi-a luat căldarea, a umplut-o şi mi-a dus-o până în casă.

S-a dus apoi la dispensarul din sat, nu ştiu cu cine a vorbit, dar în mai puţin de o oră a venit să mă vadă o soră medicală. Am avut cu ea o discuţie asupra bolii, dar relatându-i că am fost la dispensarul TBC din Dudeşti, că îmi cunosc boala şi că îmi fac singur tratament, nu a mai spus nimic. S-a oferit să-mi facă ea injecţiile, i-am mulţumit, dar am refuzat propunerea deoarece nu aveam banii necesari ca să mă achit de obligaţiile ce-mi reveneau, motivând că-mi pot face singur tratamentul. La amiază, aceeaşi femeie macedoneană a venit şi mi-a adus ceva de mâncare, întrebându-mă de ce mai aveam nevoie. Spiritul de solidaritate în acele momente grele şi bunăvoinţa acestei femei au făcut să nu mă mai simt singur. Tot ea 1-a anunţat şi pe Gh. Reus, care a venit mereu să mă vadă. După câteva zile, am început să ies prin curte, să mă mişc şi să simt cum îmi recapăt puterile.

În această situaţie eram când a venit pe neaşteptate prietena mea să mă vadă. Văzând cum arăt, a plecat acasă să-şi dea demisia din serviciu şi să se pregătească de mutare la Bumbăcari. După puţin timp, a venit la mine, cu toate împotrivirile din partea părinţilor ei. Eu mă refăceam şi începusem din nou să lucrez la GAS, continuând să mă pregătesc cu cele necesare pentru iarnă. După sosirea ei la Bumbăcari, ne-am dus la Sfat, unde am făcut formalităţile necesare pentru căsătoria civilă, iar după aproape două săptămâni, a avut loc oficierea căsătoriei.

După 10 zile urma să aibă loc şi cununia religioasă, dar, cu trei zile înainte de a avea loc acest eveniment creştin, am fost din nou arestat şi dus la securitatea raională din însurăţei. Cu toate că securiştii, pentru a nu-i alarma pe cei ce rămâneau în urmă, întrucât mai venise o soră la mine, au promis că până seara mă voi întoarce acasă, am spus soţiei şi surorii că, dacă nu mă întorc în 24 de ore, să vândă tot ce nu pot lua şi să plece din Bumbăcari.

Soţia, întorcându-se la părinţii ei, a fost supusă unei adevărate terori din partea acestora, familia ei interzicându-i să mai aibă legături cu familia mea şi obligând-o să divorţeze, în timp ce mă aflam în lagărul de la Periprava, mi-am asumat un risc foarte mare, trimiţându-i cu ajutorul unui deţinut de drept comun o scrisoare pe adresa părinţilor ei, cu scopul de a-i face cunoscut unde mă aflu şi că sunt sănătos. Prin scri­soare, pentru a nu o pune la cheltuieli, am rugat-o să-mi trimită numai o cămaşă şi o izmana din cele rămase acasă la arestarea mea, confirmându-mi în felul acesta primirea scri­sorii. Această scrisoare nu numai că nu i-a fost arătată soţiei, dar nici măcar nu a fost trimisă părinţilor mei. Probabil, datorită atmosferei în care trăia, nici după eliberarea mea nu a mai avut tăria de a ieşi de sub influenţa părinţilor, astfel că divorţul a rămas definitiv. Presiunile la care a fost supusă vor avea urmări nefaste în viaţa ei: nu se va mai recăsători nici după moartea părinţilor, eu trebuind să-mi întemeiez un alt cămin.

Aveam să aflu, la eliberare, că de toată munca mea avea să profite şeful postului de miliţie, care a făcut tot ce a putut pentru ca soţia mea să plece cât mai repede şi cu cât mai puţine lucruri, restul rămânându-i lui, contra unei sume derizorii, prin care să poată justifica însuşirea bunurilor rămase.

Când gândurile mă poartă din nou pe la Bumbăcari şi-mi amintesc de N. Carandino, nu pot să uit o ispravă a mea, pe care am povestit-o întâia dată lui Gh. Reus, în lagărul de la Culmea şi pe care încerc să o redau pe scurt acum.

N. Carandino nu lucra, deoarece primea în fiecare lună bani de acasă, iar timpul şi-1 petrecea citind şi făcând adesea pauze pentru plimbare. Iarna, din cauza vânturilor puternice, stătea aproape tot timpul în casă şi, pentru a nu se plictisi de singurătate, îşi crescuse un pisic, care cu timpul a devenit mai mare decât unul obişnuit, fiind cunoscut de oamenii din sat sub numele de „motanul lui Carandino". De câte ori avea ocazia, începea să-şi laude motanul: era pisoiul cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai mare etc. Cred că nu exagera cu nimic făcând asemenea aprecieri, deoarece motanul său întrunea aceste calităţi.

Prin luna ianuarie. N. Carandino s-a dus la Gh. Reus şi cuprins de o mare supărare şi revoltă, i-a spus că cei de la Sfatul Popular i-au prins motanul, care era foarte blând şi l-au castrat. Povestea cele întâmplate cu atâta revoltă şi regret de parcă i s-ar fi întâmplat lui o asemenea nenorocire. A chemat o doctoriţă de la Dudeşti să-l consulte şi sâ-1 panseze, apoi a început să se îngrijească de motan, de parcă ar fi fost un om bolnav. M-am dus şi eu să-l văd, manifestându-mi indignarea faţă de această faptă, încercând totodată să-l consolez şi asigurându-1 că motanul va scăpa cu viaţă. Până la sosirea primăverii, cotoiul nu numai că s-a vindecat, dar a mai şi crescut, dându-i astfel posibilitatea lui Carandino să se laude din nou cu motanul lui.

Spre sfârşitul primăverii sau la începutul verii, un basara­bean bătrân şi bolnav, care mai avea de întreţinut şi o fată handicapată şi care locuia în apropiere, mă opreşte pe drum şi-mi spune: „Domnule Nicu, ce să fac eu cu motanul lui Carandino, căci îmi mănâncă toţi puii?" Apoi îmi povesteşte cum i-a mâncat 19 pui de la o cloşcă cu câteva zile în urmă şi acum a început să-i mănânce pe alţii mai mari. îmi era milă de bietul bătrân când îl vedeam cum încearcă să-şi stăpânească lacrimile, dar nu aveam cum să-l ajut.

L-am sfătuit să-şi ţină puii închişi şi să se ducă la Carandino să-i spună durerea sa şi să-l roage să ţină motanul încuiat în casă.

Mi-a spus că a fost şi că acesta i-a răspuns că, dacă vrea să crească pui, trebuie să-i păzească, nu să-şi ţină el motanul închis.

Seara, când l-am întâlnit pe Carandino, i-am reprodus cele auzite de la bătrânul basarabean şi, spre surprinderea mea, a repetat aceleaşi vorbe. îmi amintesc că din clipa aceea mi-am schimbat mult părerea despre N. Carandino.

După câteva zile mi-am cumpărat şi eu şase pui ca să-i cresc pentru iarnă, care m-au costat mai mult de jumătate din salariul meu lunar. I-am învăţat ca noaptea să doarmă într-un salcâm de lângă gemul camerei mele, tocmai pentru a fi feriţi de motan. într-o noapte, cum dormeam cu geamul deschis, aud puii făcând zgomot în copac, sărind pe alte crengi. Coborând iute din pat şi lovind în geam, văd cum motanul lui Carandino sare din copac şi fuge. Nu am mai dormit toată noaptea, gândindu-mă că şi puii mei vor avea aceeaşi soartă ca şi cei ai bătrânului basarabean. Dimineaţa, le-am dat apă şi mâncare şi am plecat la lucru, căutând o posibilitate de a-mi salva puii. într-un târziu mi-am făcut un plan, pe care a trebuit să-l ţin secret şi anume, să-i fac de petrecanie cotoiului.

îmi părea rău că am contribuit la moartea motanului, dar când îmi aduceam aminte de lacrimile bătrânului basarabean, mi se părea justificată fapta mea. Cunoşteam eu însumi mizeria, lipsurile, foamea, le cunoşteam şi pe ale bătrânului şi care nu puteau fi înlăturate, iar puii pe care voia să-i crească erau pentru el singura nădejde de a-şi îmbunătăţi viaţa.

Poate motivul cel mai important care m-a determinat să fac acest faptă a fost afirmaţia făcută de Carandino: „Nu o să ţin eu motanul închis din cauza unor pui", precum şi teama că şi puii mei vor avea aceeaşi soartă.

A treia zi mă întâlnesc cu Carandino care mă întreabă dacă motanul lui nu a mai fost pe Ia mine, deoarece nu a mai venit acasă de două zile. I-am spus că nu l-am văzut, nestând acasă şi am încercat să-1 încurajez, spunându-i că poate şi-a găsit şi el o pisică. „Pe dracu' pisică, nu ştii că l-au castrat cei de la Sfat?" îmi răspundea el bosumflat şi îngrijorat de soarta motanului.

M-am prefăcut că am uitat, încercând să găsesc alte motive pentru a-i justifica lipsa şi ne-am despărţit, căutând să par şi eu neliniştit din cauza acestei dispariţii.

Ajuns acasă, încep să-mi pun întrebarea: „Oare nu m-a văzut cineva când l-am aruncat în buruienile din porumb?"

După aproape o săptămână, mă întâlnesc din nou cu Carandino, care îmi spune: „Ştii că am găsit motanul?", „îmi pare foarte bine" îi răspund, căutând să mă arăt cât mai bucu­ros. „Te bucuri degeaba, căci l-am găsit datorită mirosului, mort în buruieni". îi răspund că-mi pare rău, apoi îl văd cum se uită spre casa basarabeanului: „Al dracului moşneag" zice, apoi ne despărţim, gândindu-ne la moartea bietului motan.

Când i-am povestit după aproape un an lui Gh. Reus întâmplarea, nu-i venea să creadă că am fost în stare, deşi am încercat să-i explic că trebuia să aleg între viaţa motanului sau a câtorva zeci de pui din împrejurimi, printre care se numărau şi ai mei.