XII

Am terminat ciorba de seară de mâncat. Stăm la locurile noastre, într'o aşteptare lungă, deprimantă. Trebuie să fie trecut de ora şapte; afară, întunericul a pus stăpânire pe ferestre.

Ţurcanu, în mijlocul camerei, rezemat de masă, îngândurat; e ca şi cum ar fi în aşteptarea unui eveniment care trebuie să urmeze! E nerăbdător. Se îndreaptă spre fereastră cu paşi agitaţi. Se opreşte, se întoarce iar la masă, după care brusc, cu paşi mari, se duce drept în faţa lui Balanişcu.

E pe priciul de vis-a-vis de mine.

Şeful Fraţilor de Cruce din Moldova păleşte.

Inima-mi zvâcneşte cu putere.

Ţurcanu îşi fixează ochii pe el, după care, îi spune rar, cu voce fermă:

— Ascultă Balanişcule! Te găseşti aici de douăsprezece zile. Tu, fiind un legionar convins — şi nu un guguştiuc, ca mulţi de aici, nu ţi-ar putea cere nimeni să-ţi schimbi părerile de pe o zi pe alta. Oricum, trebuie însă să-ţi fi făcut o primă impresie de tot ce se întâmplă cu voi. Aşa că în mod sincer, spune-o şi nouă.

Pe urmă, Ţurcanu se întoarce spre fereastră, într'o aşteptare, care să dea timpul celuilalt să reflecteze asupra celor ce are de spus.

Pentru câteva clipe, Balanişcu, cu capu-i cadaveric lăsat în piept (e unul din cei mai slabi de aici) şi care la lumina becului îi trădează un început de chelie prematură îmi pare ca transpus în altă lume.

Apoi, brusc, îşi ridică ochii, într'o privire pierdută'n gol şi spune rar, cu o uşoară tremurătură în voce:

— Corneliu Codreanu în « Cartea pentru Legionari », spune, referindu-se la Legiunea Arhanghelul Mihail: « la noi nu e nimic de câştigat, nu e nici cea mai labă speranţă de câştig personal. Cine a venit la noi trebuie să dea, să se jertfească, să dea dovadă de putere sufletească, de dărnicie, dragoste, devotament ».

Eu, în situaţia neprevăzută în care mă găsesc, nu cred că ar fi potrivit să îndemn pe nimeni, ca în cazuri externe, neprevăzute, să urmeze această poruncă a Căpitanului, să se jertfească. Aici, îmi dau seama că fiecare e stăpân pe proprie-i soartă. Eu nu pot cere nimănui să se sacrifice. Trebuie să trăieşti, ca până'n cele din urmă să poţi privi în urmă şi să spui: am ajuns la izbândă. Ţurcanu opreşte cu un urlet cuvintele care urmau să iasă de pe buzele lui Balanişcu:

— Ajunge bestie. Că tu eşti un legionar fanatic, am ştiut-o. Dar ca aici, sa-i îndemni pe ceilalţi să se adapteze pentru moment, ţelul să le fie însă izbânda legionară, nu poate fi tolerat. Ar trebui să te sugrum pe loc, dar n'o fac; eşti un criminal mult prea odios, ca să te las sa pori atât de repede şi de uşor...

Apoi, îşi aruncă privirea spre roboţi, face un semn care înseamnă că Balanişcu trebuie dezbrăcat, dar cu un calm care îmi dă un fior.

— Curelele şi bâtele, spune doar, cu un aer de profundă seriozitate.

Balanişcu e tras de pe prici şi aruncat cu brutalitate în mijlocul camerei. Ochii, într'o privire înfricoşată, îi are fixaţi pe ciment, într'un punct, de unde parcă ar cere implorare.

I se smulge cămaşa de pe el. Apoi, i se scot pantalonii, pantofii. E atât de slab, încât mă întreb, dacă acest trup piele şi os, o să poată îndura o bătaie ca aceia a medicinistului militar, în prima zi a terorii.

Roboţii se aşează pe două rânduri, lăsând între ei, acelaşi culoar al supliciului. Victima e legată la gură cu un prosop. Ţurcanu îi face vânt între roboţi... Loviturile curg din ambele părţi, în cap, pe spinare, pe piept, pe picioare.

Balanişcu urlă năbuşit în prosop. în ochi, tristeţe, dar şi înfricoşare îi trădează decepţia şi teama de care e lovit.

Trec minute lungi, nesfârşit de lungi. Poate zece sau cincisprezece.

Pentru o clipă sunt ca paralizat; îmi vine să cred că omul, sângerând din cap până în picioare, îşi trăieşte ultimele clipe. A rămas în loc; mâna stângă şi-o apasă puternic pe piept, în dreptul inimii Dar apoi, îşi reia încet mersul pe culoarul suferinţei.

Ţurcanu e cu o curea în mâna dreaptă. începe să-1 lovească cu o furie, care face să-mi oprească respiraţia.

Catarama de fier negru rupe nemilos pielea lui Balanişcu pe piept, pe spate. E tot numai sânge. Apoi, într'o ultimă sforţare, îşi ridică mâinile, ca într'o rugă spre cer, după care se prăbuşeşte pe ciment. E tot numai sânge! Bătaia trebuie să fi durat circa o jumătate de oră... Cu capul căzut pe ciment, cu ochii holbaţi, cu respiraţia în suspensie, cu zvâcnituri spasmodice, Balanişcu e între viaţă şi moarte. Dintre aceste două, de data aceasta, prima este care mă înspăimântă.

A doua zi, în camera 4 Spital, plină de atâta groaza, de atrocităţi, care au dus până la sinucidere — Şerban Gheorghe şi-a tăiat vinele, de bătaie până la moarte, Niţu şi-a dat duhul aici, între noi, Ţurcanu nu pare de loc turburat. Cum o fi ajuns acest terorist la o dezumanizare atât de totală? Mă întreb dacă e criminal congenital sau dacă a fost, la rândul lui, terorizat în aşa măsură, încât nu mai poate fi mişcat de suferinţă, de chin, de moarte....

Mă chinuiesc să ştiu, neavând nici-un indiciu cum să fixez începutul acestei acţiuni de teroare. Totuşi, fac socoteala, că în luna Mai 1949, când am fost luat din această închisoare şi dus la Bucureşti, la Securitatea de pe Rahovei, nu se arăta vreun semn că o astfel de acţiune să înceapă aici; legionarii făceau şedinţe de cuib, făcând cerc, cinci-şase, pe un pat ferit de indiscreţia altora din cameră; câteodată, intonau în cor cântece ale Legiunii, auzite de gardieni, pe culoar, dar care probabil că le şi ascultau, din moment ce nu interveneau să le oprească; se făceau planuri de viitor; se duceau discuţii asupra doctrinelor politice, asupra trecutului ţării, asupra viitorului ei....

Deci, începutul terorii trebuie să fi avut loc după această lună, poate în Iunie sau Iulie ale anului trecut. Dar cum să fi început?

Închid ochii — câteodată, întunericul te face să vezi lucrurile mai limpede!

Ţurcanu a fost adus de la închisoarea Suceava. După spusele lui, acolo a fost iniţiat cum să fie dusă teroarea.
Deci a venit aici cu un plan bine pus la punct. Că 1-a acceptat de bunăvoie sau în urma unei terorizări supraomeneşti, e greu de spus cum s'a format însă prima echipă de bătăuşi, ca să se înceapă, acţiunea ce se duce acum cu noi?

Singura explicaţie plauzibilă ar fi că au fost introduşi într'o cameră câţiva deţinuţi, peste care au năvălit, în afară de Ţurcanu, să zicem şase-şapte oameni ai Ministerului de Interne; poate chiar în uniformă de securitate! Dacă aceste prime victime au fost terorizate la un nivel care să fi depăşit în cruzime, pe cel la care suntem noi supuşi, sau chiar numai la gradul terorizării noastre, şi dacă unii din ei au fost chiar omorâţi în bătaie, nu e de mirare să se fi putut forma, numai după câteva săptămâni, primii terorişti. S'a făcut aceeaşi operaţie cu alţii şi aşa, iată gata, prima echipa de terorişti, care să intre în acţiune aici, în camera 4 Spital.

Bătaia care a primit-o Balanişcu — a fost la un pas de moarte — şi mai înainte, uciderea lui Niţu, e dovada că cei care conduc teroarea n'o fac cu jumătăţi de măsură. Vor s'o ducă până la capăt, vor să vadă rezultatele, indiferent de câte vieţi vor fi pierdute. Vor să ştie, în ce măsură omul trebuie terorizat pentru a face din el o unealtă în mâinile tiranului.

Mă întreb, aşa stând lucrurile, dacă mai poţi să-ţi plângi propria-ţi soartă, când soarta omului, în general, e în joc! Cum să mai îndrăzneşti să-ţi gemi propria-ţi durere, când poate prin chinuirea noastră, se pregăteşte mutilarea a milioane de oameni!