XIII

Zilele trec! Se merge mereu înainte pe drumul abrutizării noastre.

Primim ordinul să ţinem mâinile numai în buzunarele pantalonilor. Imediat începe bătaia generală, mai brutală ca înainte. Ne mai putându-ne sprijini în mâini, suntem aruncaţi de pe prici pe ciment şi trecuţi apoi prin loviturile de picioare.

Astăzi am primit bâte peste fluierele picioarelor. Durerea îmi dă tremurături în tot corpul; aş vrea să mă masez, dar mâinile nu pot fi scoase din buzunare.

După vreo jumătate de oră, lăsaţi în pace şi trecuţi la locurile noastre, primim ordinul să ţinem mâinile în sus, drept în sus, perfect întinse.

Cum să descriu acest nou supliciu! După un timp, încep durerile la umeri, la coate, până în vârful degete
lor. Mai târziu, tremur din tot corpul. Când mâinile mi-au amorţit, şi-au căzut, am fost luat de bătaie

Mâncăm ciorba de prânz tot ca animalele, cu urlete de durerea buzelor fripte, cu faţa împinsă în gamelă de lovituri scurte de picior.

După masă suntem aceleaşi stane de piatră, mereu cu mâinile în buzunar, până la împărţirea ciorbei de seară. Rămânem apoi într'o aşteptare nesfârşit de lungă, până când Ţurcanu dă ordin că putem să ne culcăm.

Lungit, cu mâinile afară din pătură, cu ochii închişi, scufundat într'o lume a visării — mă simt atât de liber când am dreptul să mă culc — îmi cântăresc puterile să mă suport pe mine însumi; numai aşa, poţi îndura mult, uimitor de mult....

A doua zi de dimineaţă, fac un efort să-mi dezmorţesc mâinile şi picioarele.

Târât de bătăuşi de pe prici, mă încalţ sub o ploaie de lovituri de bâtă şi curele şi-mi iau apoi locul, la marginea priciului.

Ieşim la WC în mare grabă, după care sorbim ceaiul, mai mult cald decât fierbinte.

Camera 4 Spital e plină de o dulce lumină a soarelui de dimineaţă. Deodată o rază îmi cade pe ochii obosiţi şi prin fereastra deschisă îmi apare printre gratii soarele plin, majestos, contemplându-mă de pe un cer albastru, fără pic de nori. Rămân aşa, în bătaia acestei raze care, ca şi cum mi-ar înţelege chinul, pătrunde până la mine să-mi ia suferinţa. îmi şopteşte parcă în ureche, că nu trebuie să disper şi că e aici la mine, tocmai, să-mi uşureze gândurile încâlcite

Sunt trezit din melancolie de vocea tăioasă a lui Ţurcanu:

— Astăzi o să mergem la baie, unde vă veţi putea spăla şi o cămaşă şi o pereche de izmene. înainte însă, o să fiţi bărbieriţi.

Iată în fine şi o veste bună! Ultima baie am făcut-o în August, la Jilava.

Ţurcanu iese din cameră şi se întoarce după câteva minute cu o cutie cu maşini de bărbierit, lame de ras, pămătufuri şi săpunuri.

Numeşte câţiva dintre noi, care să facă pe bărbierii. Eu cad la Ahmed, turcul, care cu vreo zece zile în urmă fusese plimbat în palme de la un colţ la altul al camerei. Ahmed începe cu săpunitul unuia, la vreun metru în dreapta mea. Operaţia e de scurtă durată — o jumătate de minut. Dă apoi să tragă cu maşina, dar totul e în zadar: lama nu prinde nimic. Apasă ceva mai tare şi reuşeşte să ia ceva, nu fără strâmbături de durere ale celui bărbierit.

Bătăuşii urmăresc îndeaproape treaba. Fiindcă unul a scos un uşor ţipăt de durere, primeşte lovituri de picior şi bâte pe spinare.

Imi vine şi mie rândul. Ahmed trage, pentru început, în răspăr. Scot un au, din gura schimonosită.

Aude Ţurcanu:

— De ce te vaiţi, mă?

— Am avut o uşoară durere, zic eu, pentru a-mi uşura « vina ».

— Păi, dacă a fost uşoară, de ce zbieri, îmi răspunde încruntat.

— Poate a tras prea tare, mă explic.

— Auzi, bă turcule că nu şti să bărbiereşti, conchide Ţurcanu cu ironie.

— Ba ştiu, domnule, răspunde Ahmed.

— Ia, dă-i câteva palme, îi ordonă Ţurcanu —arătând cu degetul spre mine, ca să nu mai mintă.

Ahmed îmi şterge a pălmuţă, peste faţa săpunită. Ţurcanu zbiară:

— Unde ai învăţat tu să dai palme din astea? Ia cârpeşte-1 cum trebuie, turcule.

Ahmed, care a început să tremure uşor de frică, să nu fie el luat în primire, se dă un pas înapoi şi se aruncă, cu palmă cu tot, în obrazul meu. Cum sunt cu mâinile în buzunar, cad grămadă pe ciment, de unde sunt luat în primire de picioarele câtorva bătăuşi.

Trecut la loc, sunt bărbierit, într'un procent de cincizeci la sută. Mai mult nu s'a putut face.

Sunt mulţumit aşa cum a ieşit, fiindcă la celălalt capăt al camerei, câţiva au mâncat bătaie serioasă.

Rasul fiind terminat, Ţurcanu aduce o cutie plină cu săpuniri. Sunt aceleaşi cuburi de culoare cafenie, cum am primit şi la Jilava, care nu fac de loc clăbuci. Primim fiecare câte unul. Ni se spune să luăm câte un prosop, a cămaşă şi o pereche de izmene.

Ne încolonăm, în rând câte unul, în cap fiind Ţurcanu, urmat de Steiner, Puşcaşu şi Gherman. Ceilalţi bătăuşi sunt băgaţi printre noi. Eu sunt spre coada rândului. Baia, ştiu că e la subsol, aşa că sunt mulţumit că pot face puţină mişcare.

Gardianul deschide uşa; e acelaşi tânăr, cu o faţă plină, veselă. îl văd cum îşi aruncă repede privirea peste noi, ca şi cum ar vrea să cuprindă dintr'odată toate feţele schingiuiţilor. Face un efort lipsit de abilitate, să pară străin de ce se întâmplă în cameră. Jocul e inutil fiindcă de aici au fost scoase două cadavre, în timp de 20 zile....

Iată-mă deci gata să ies la baie. Sunt nerăbdător să ajung mai repede la uşă. îmi şi imaginez cum pun stăpânire pe duşul fierbinte, care să mă libereze de mâncărimea pielei. înaintez câţiva paşi... dar sorţii de izbândă nu vor să vină. Brusc, vocea lui Ţurcanu se dezlănţuie din capul culoarului, de lângă scări:

— Înapoi, bestiilor, înapoi, în pas alergător.
Totul îmi e ca un duş rece. Năuc, nu pricep nimic.

Pe uşă dau grămadă cei cincisprezece — douăzeci, care apucaseră să iasă pe culoar.

Sunt izbit de Dinu Georgescu, care-mi spune repede printre dinţi:

— Gică Şerbănescu s-a aruncat prin golul dintre scări. L-am văzut cum a sărit, apoi i-am auzit trupul răbufnind pe cimentul de la parter. Dinu Georgescu e transfigurat. Fusese prieten cu cel ce şi-a pus capăt zilelor. Se îndreaptă spre locul lui, cu ochi holbaţi de groază.

Mi-e frică! Am impresia că în faţa mea se desface un gol care se pierde într-un nesfârşit întuneric. Cel care s-a sinucis, înalt, subţire, cu o faţă mai mult feminină, a pus capăt demascărilor.

Aşa a dispărut, într-o moarte uluitoare, crudă, studentul la Facultatea de Medicină din Bucureşti, Gheorghe Şerbănescu...