XIV

E 17 Februarie şi am tot sperat în ultimele zile, ca iarna să se ducă încet. În această Vinere, timpul e mai întunecos ca în zilele lui Ianuarie şi ale lui Februarie de până acum. Viscolul şuieră la colţurile penitenciarului şi din camera 4 Spital, prin ferestrele largi, privesc pe furiş învălmăşeala norilor.

Suntem înainte de masa de prânz şi în aşteptarea ciorbei de arpacaş oamenii stau încovoiaţi de chinul venit de la stomac. Dacă au aceeaşi senzaţie de sfârşeală ca şi mine îi plâng şi pe ei ca şi pe mine!

Ni se împinge hârdăul pe uşa întredeschisă, după care Ţurcanu face împărţeala zemii fierbinţi. Aştept cu nelinişte ordinul să mâncăm şi astăzi ca animalele: nu ni se spune însă nimic!

Ne potolim foamea în cea mai mare linişte. Gamelele rămân tot nespălate; sunt aşa, de mai bine de zece zile. După masă suntem ţinuţi cu mâinile în sus, în două reprize, până ne-au amorţit de durere. A urmat obişnuita bătaie generală. Apoi, pauză.

După un timp, Ţurcanu face semn unuia, la vreo doi metri în dreapta mea, să vină la el. Omul ales execută chemarea cu paşi mici, timizi.

Inima îmi bate puternic.

Cel chemat e în panică. I se vede aceasta pe faţa lunguiaţă şi în ochii băgaţi prea mult în orbite.

Ţurcanu îl priveşte fix, bătând uşor cimentul cu talpa piciorului drept. Apoi îl întreabă:

— Ai aici un prieten sau cel puţin un cunoscut mai îndeaproape?

Surprins de întrebare, omul răspunde, mai mult bâlbâindu-se:

— Sunt doi prieteni de ai mei aici.

— Arată-i care sunt, spune sec Ţurcanu.

Cu mâna tremurândă, cel întrebat, arată spre priciul de vis-a-vis, către fereastră şi apoi în faţă, lângă uşă.

Cei desemnaţi sunt chemaţi să vină în mijlocul camerei. Li se spune apoi, ca toţi trei să se aşeze pe masă, stând turceşte; cel ales de Ţurcanu e separat de ceilalţi doi, care stau în faţa lui, lipiţi unul de altul.

Sunt năuc; nu înţeleg ce are de gând cu ei. E greu să ştii, dacă urmează un joc stupid sau dacă e vorba de vreo tăinuire păstrată de unul din ei şi dată în vileag de ceilalţi!

Ţurcanu se întoarce, mai mult spre bătăuşi, grupaţi lângă uşă şi spune ironic:

— Uitaţi-vă la ăştia trei; au făcut parte din acelaşi cuib. După ce au fost condamnaţi, au găsit de cuviinţă să-şi ducă activitatea legionară şi în închisoare. Pe celular, până în ziua când au fost aduşi în această cameră, ţineau regulat şedinţe de cuib.

Ca la comandă, bătăuşii izbucnesc în hohote de râs. Cei trei de pe masă, se uită unul la altul, cu ochi holbaţi de mirare, de zăpăceală, de teamă.

Ţurcanu, continuă să dea explicaţii:

— Ăsta, arătându-1 pe cel chemat, primul, e şeful ăstorlalţi doi...

Mai întâi domol, râsul batjocoritor al bătăuşilor devine până la urmă o adevărată cascadă de hohote, de-ai zice ca n'ar mai putea fi stăvilită.

Ţurcanu face un semn cu mâna şi râsul se opreşte brusc. După câteva secunde:

— Ăsta, care pare ceva mai isteţ (cel arătat, e înalt, blond, cu o faţă nu tocmai maturizată) acceptă să-1 aibă de şef pe nenorocitul care sade în faţa lui turceşte. Uitaţi-vă la el ce cap de imbecil are. Hohotele de râs izbucnesc din nou, ca la comandă. Şeful face din nou semn cu mâna şi iar e linişte. Apoi continuă:

— Ăstălalt pare şi el mai dezgheţat decât şeful. Râsul se dezlănţuie din nou.

Ţurcanu îi terorizează în continuare:

— Ascultă şefule, ia dă-le câte două palme la fiecare.

Omul pus în faţa unei astfel de situaţii, reuşeşte numai să lase capul în jos; mâinile îi rămân imobile. Ţurcanu se dă lângă el, îl priveşte fix, încruntat şi-i spune din nou, răspicat:

— Ia-i la palme.

Nefericitul îşi întoarce capul spre Ţurcanu; în ochi, neputinţă şi teamă.

Fulgerător e izbit cu pumnul în piept de Ţurcanu şi victima cade de pe masă, răsucindu-se ca o pisică aruncată în gol. Cu toată greutatea corpului, răbufneşte pe ciment.

— Nemernicule, urlă bătăuşul, îţi închipui că poţi ezita să execuţi ordinul meu?

Îl trage în sus, după care Steiner şi Gherman îl apucă de mâini; i le dau, strâns, la spate.

Ţurcanu îl pălmuieşte puternic, sucindu-i capul dintr'o parte în alta, brutal, nemilos.

E întins apoi pe masă, cu burta în jos. E descălţat. Cei doi, care trebuiau, potrivit ordinului, să fie pălmuiţi, primesc câte o bată în mână.

Ţurcanu le ordonă:

— Băteţi-1 la picioare.

O scurtă ezitare a celor doi le aduce imediat o ploaie de bâte şi curele în cap, pe spinare, peste mâini... într'o resemnare totală, cu capetele în piept, tremurând, terorizaţii încep să lovească în tălpile celui de pe masă, ţinut strâns de patru inşi, de mâini şi de picioare. La un moment dat, victima dă să zbiere de durere, dar i se astupă imediat gura cu un prosop.

A fost bătut la tălpi, până a rămas în nesimţire, lungit pe masă. O bătaie care înseamnă: aici nu se poate rezista. Iar noi, ceilalţi, înlemniţi de atâta cruzime, rămânem cu privirile aţintite în ciment; e semn de neputinţă, de resemnare

Suntem pe la mijlocul lui Februarie. Zilele trec înspăimântător de greu. în ultima săptămână am fost zi de zi ţinuţi cu mâinile în sus. în fiecare zi, am fost bătuţi la spate, pe rând, câte şapte-opt pe zi; feţe schimonosite de durere, priviri de oameni înspăimântaţi, îmi amintesc numai de unul — voinic, cu un piept lat — care a schiţat o uşoară împotrivire, când a fost ales de Ţurcanu să fie întins pe masă... L-au bătut la tălpi atât de mult, încât la un moment dat, ne mai zbătându-se, m'am întrebat dacă mai simte vreo durere. Când a fost dat jos de pe masă, a încercat în van să se ţină pe picioare; a căzut. Într'o sforţare disperată s'a ridicat; slăbiciunea 1-a învins; a căzut din nou. Apoi, s'a târât la locul lui

E seară, trecut poate de ora opt. în camera 4 Spital e linişte totală. Suntem ca o lume moartă, în urma unui cataclism nemilos. Nu se aude nici măcar respiraţia fiinţelor abrutizate de pe prici. Bătăuşii sunt şi ei stane de piatră, fiecare la locul lui. însuşi Ţurcanu e întins pe pat, mâna dreaptă sub ceafă, privirea fixată într'un punct în tavan. Câteodată îşi roteşte capul, privindu-ne cu un aer, în acelaşi timp sever şi absent. Dar ciudat, această nemişcare care mă dezolează, se amestecă parcă cu o senzaţie de libertate. Cum bătăuşii nu-şi mai au privirile aţintite pe noi, ca şi cum n'ar mai fi nevoie să fim observaţi, am simţământul că sunt liberat de acest program de schingiuire a trupului, de acest chin sufletesc.

Fără voia mea, privirea mi se încrucişează cu a lui Mătăsaru, de pe priciul de vis-a-vis. Tresar şi inima îmi zvâcneşte uşor — e pentru prima oară, de patru săptămâni, când pot să mă înţeleg cu cineva, aşa din ochi. Am dat de o faţă dură, dar totuşi prietenoasă, care mi-a aruncat un surâs ascuns, fugitiv. Apoi, şi-a închis ochii uşor ca şi cum ar fi spus: ajunge.

Dar liniştea e întreruptă. Ţurcanu se scoală brusc, sare în picioare. Tresar. Arată, ca şi cum ar vrea să zică: programul trebuie să-şi urmeze cursul.

Se duce la masă, îşi propteşte mâinile de muchea laturii din spre partea mea. Rămâne apoi, un timp, cu capul în jos. Deodată şi-aruncă privirea peste noi şi ne spune cu o voce gravă, plină de mister:

— În seara asta voi face o demascare neobişnuită. Apoi, cu paşi rari, se îndreaptă spre paturile de fier. Se opreşte în faţa lui Pătrăşcanu, unul din bătăuşii cei mai nemiloşi. îl priveşte fix. Acesta păleşte; în câteva secunde e galben ca ceara.

Rămân ca paralizat; nu-mai închipuisem că şi un bătăuş poate să trecă prin spaima prin care trecem noi, cei terorizaţi!

Cu voce aspră, de acuzator, cu mâna îndreptată spre bătăuş, Ţurcanu strigă:

— Îl demasc pe Nuţi Pătrăşcanu.

Brusc, ca la comandă, cel demascat, tremură din tot corpul. E ca şi cum ar fi supus unui curent electric, ce-1 furnică din cap până'n picioare.

Cu toată neliniştea de care sunt cuprins, îmi dau acum perfect seama că bătăuşii, aceşti roboţi creaţi în purgatoriul care este Penitenciarul Piteşti, au trecut prin chinuri supra-omeneşti până să ajungă instrumentele Ministerului de Interne. Nu-mi închipuisem că un om poate tremura de frică, aşa cum tremură acum cel demascat.

Cu ochii ţintă pe el, Ţurcanu continuă:

— Bine mă, Pătrăşcanule, ai spus că n'ai să mai ascunzi nimic din ce e duşmănos clasei muncitoare. Ai minţit şi în trecut, dar după ce ai fost odată demascat, ai promis că vei scoate tot putregaiul din tine. Dar nu vrei; rămâi un duşman odios al poporului muncitor, care îţi dă aici de mâncare.

Apoi, ridicându-şi tonul, Ţurcanu continuă:

— Pătrăşcanu a ţinut ascuns aici, că logodnica lui a făcut şi ea parte din Mişcarea Legionară. E cât se poate de grav! Gândiţi-vă, câte suflete poate să otrăvească această fiinţă care se mişcă liber printre oamenii cinstiţi de afară.

Pătrăşcanu tremură înspăimântător. Mă gândesc, că acest om trebuie să fi fost chinuit în mod groaznic în aceste aşa numite demascări, ca să ajungă acum, demascat pentru încă odată, să aibă asemenea spasme. în urma dezvăluirii adusă de Ţurcanu, neputinciosul robot, această fiinţă pe care o credeam dezumanizată, arată că totuşi, undeva în străfundul inimii lui, au mai rămas sentimente proprii fiinţei umane. în ochi i se poate citi suferinţa pe care a îndurat-o; şi parcă vrea să spună: am făcut tot ce omeneşte s'a putut face, am îndurat cele mai groaznice chinuri, dar totul e în zadar.

Se uită lung la Ţurcanu, cu o privire care cere parcă îndurare, să-1 lase în viaţă....

După câteva clipe teroristul face semn celorlalţi bătăuşi; sunt şi ei nemişcaţi, muţi, cu ochii îngroziţi de teamă.

— Dezbrăcaţi-1, spune rar şi calm Ţurcanu. Sar imediat Gherman, Puşcaşu, Steiner, Roşea şi Oprea. Pătrăşcanu e tras de pe pat, târât în mijlocul camerei, dezbrăcat la piele.

Se formează culoarul suferinţei din doisprezece roboţi şase de o parte, şase de alta. Sunt înarmaţi toţi cu bâte şi curele. Ţurcanu are în mână o varga flexibilă.

Demascatul, tremurând mereu îngrozitor, e legat zdravăn la gură.

Şi iată că supliciul i-a sosit: Pătrăşcanu e împins între roboţi. Totul se desfăşoară în cea mai perfectă ordine, într'o tăcere mormântală. Apoi, ca la comandă, bătăuşii îşi ridică mâinile înarmate cu bâte şi curele. O fac fără ordin, ca la comanda unei voci interioare.

Încep să lovească la întâmplare, dar cu o înverşunare, care face să-mi oprească respiraţia...

Ţurcanu cu varga lui — tare dar flexibilă — dă în victimă cu toată puterea.

După un timp, Pătăşcanu e tot numai sânge. Mai îndură ce mai îndură, după care se prăbuşeşte. E călcat în picioare de toţi deodată.

Apoi e lungit pe spate; şi ce mi-e dat să văd....? Doisprezece inşi se aşează pe el, perfect, ca nişte saci. Am convingerea că omul de pe ciment îşi va da acum sufletul. îi văd ochii holbaţi de groază; gura deschisă de sufocare... După un timp, roboţii îl eliberează: se dau jos, unul câte unul.

Cimentul e mânjit de fecalele lăsate de Pătrăşcanu... Se aşteaptă un timp să-şi revină. E întins pe ciment, pe burtă. Gura îi sângerează; şi-a pierdut câţiva dinţi. Cum s'a întâmplat, nu pot să-mi dau seama; la un moment dat, n'am mai putut urmări loviturile.

Ţuracnu, lângă el, îi ridică capul cu piciorul. Apoi, arată cu mâna spre fecale. Mi-e dat să văd cea mai oribilă scenă, ce nu mi-aş fi putut-o măcar imagina: Pătrăşcanu se târăşte spre locul murdărit; îşi apasă faţa în propriile-i excremente...

A executat un ordin, numai printr'un semn, fără să schiţeze cea mai uşoară ezitare!

Îmi întorc privirea şi mi-o fixez pe ciment, în faţa mea. Respiraţia greoaie a celor din jurul meu îmi spune că sunt şi ei îngroziţi, scârbiţi, epuizaţi de acesta scenă, executată numai de roboţi.

Uşurinţa cu care Pătrăşcanu şi-a lăsat gura în propriile-i fecale e dovada că teroarea la care au fost supuşi aceşti oameni, pentru a fi transformaţi în roboţi, trebuie să fi atins proporţii sinistre....

Târziu, nu mult înainte de miezul nopţii, ni se dă voie să ne culcăm.

Singur, cu mine însumi, vreau să adorm cât mai repede, să şterg din faţa ochilor scena de groază şi să alung aşa tristeţea de care sunt cuprins.

Dar, în mijlocul nopţii mă deştept, fiindcă zvârcolirile lui Pătrăşcanu sub loviturile de bâtă, îmi vin mereu în urechi...