XV

Teama şi supliciile din ultimele zile m'au împiedicat să-mi dau seama că Martie a venit şi vremea, aşa cum o văd pe fereastră, s'a schimbat. Azi e Miercuri 1 Martie 1950. Au trecut şase zile de la demascarea lui Pătrăşcanu. Acum e în rândul nostru, al celor terorizaţi, în timpul zilei i se dă voie câteodată să şadă lungit pe burtă, din cauza durerilor de pe urma rănilor ce le are pe spinare.

Ni se dă ordin să ţinem mâinile în sus; aşa trebuie să aşteptăm masa de prânz.

Pe furiş, mi-arunc privirea spre fereastră şi îmi dau seama că afară e primăvară. Pe geamul deschis, un vânt uşor, ca o apă lină, pătrunde până la noi, înviorându-mi faţa; o ploaie liniştită în timpul nopţii, a presărat ferestrele cu broboane cristaline. Simt cum pământul îşi lasă un miros de prospeţime şi dintr'un arbore din curtea penitenciarului ciripitul unei păsări ce parcă încearcă să înveţe o melodie pătrunde până la mine. Ţurcanu, pentru prima oară, are azi o faţă radioasă; e poate sub influenţa timpului care se schimbă afară! Apoi, după un timp, fără nici o introducere, începe să ne spună câte ceva de Canalul Dunăre-Marea Neagră:

— Închipuiţi-vă ce construcţie măreaţă va realiza clasa muncitoare. Să construieşti un canal, care să taie Dobrogea de la Dunăre la Marea Neagră!

Şi această clasă muncitoare ne îngăduie şi nouă, duşmanii ei de până mai ieri, să lucrăm acolo.

La canal ne vom face o viaţă nouă, vom construi oraşe de-a lungul lui, unde desigur, vom cere să rămânem pentru totdeauna. Ne vom bucura de-o viaţă sănătoasă şi vom munci cu avânt; cu entuziasmul de care vom da dovadă, vom căpăta încrederea clasei muncitoare care ne va ierta crimele din trecut.

Roboţii şi unii dintre noi, terorizaţii, rămân cu gura căscată la el, ca şi cum cine ştie ce adevăruri ar spune! Am mai auzit la Jilava vorbindu-se de acest canal, de la oameni noi arestaţi. Ar fi un ordin dat de Uniunea Sovietică, lucrarea ar urma să fie făcută de deţinuţi şi se crede că condiţiile de muncă vor fi extrem de aspre...

Mă gândesc însă că, fiind duşi la canal, implicit ar înceta şi terorizarea noastră, cel puţin sub forma crudă de aici. Nu-mi pot imagina că acolo, în lagărele acestui enorm şantier, s'ar putea continua cu zeci de mii de deţinuţi ceea ce se întâmplă aici cu noi.

Ţurcanu iese din cameră şi se reîntoarce numai înainte de masa de seară! Ne anunţă că a doua zi vom avea o inspecţie; nici o altă explicaţie!

După ce-şi roteşte privirea de la un cap la altul al camerei, ne spune că unii dintre noi vor trebui să ia loc sub prici. E vorba de cei care au semne pe faţă, de pe urma bătăilor. îi numără, arătându-i cu degetul; sunt doisprezece.

Câtă perfidie! E de necrezut. Ministerul de Interne ţine să apară străin de teroarea dezlănţuită aici. Un gând îmi fulgeră prin minte: aşa stând lucrurile, ce i-ar im-piedeca pe cei de la Interne sau pe cei ce-au iniţiat schingiuirea noastră, să nu-i facă la un moment dat răspunzători pe aceşti roboţi, creaţi tocmai de ei? Aceasta ar putea să vină, atunci când dărâmarea trupească şi sufletească a unora dintre noi va fi un fapt împlinit. Experienţa va putea lua sfârşit; s'a aflat, în ce măsură poate fi creat omul-robot.

Acestea sunt gândurile care mă muncesc în acesta seară.... Târziu, când avem voie să ne culcăm, sub lumina palidă a becului, trupurile zdrobite se întind pe scoarţele de pe scânduri, încheind astfel încă o zi în camera 4 Spital. Apoi, totul se şterge sub ploapele căzute.

Dimineaţa, suntem ascultaţi ceva mai târziu ca de obicei. Apoi, mergem pe grupe, la WC. Suntem lăsaţi să ne spălăm, cu oarecare îngăduinţă.

În linişte, ne aşteptăm ceaiul. Apoi ni se dă voie să avem mâinile afară din buzunarele pantalonilor!

Către ora zece, Ţurcanu ne spune să ne dăm jos de pe priciuri şi să stăm în picioare, fiecare în dreptul locului său. Apoi, doisprezece dintre noi, cei cu urme de bătaie pe faţă, se vâră, încet, supuşi, sub prici. E prima oară, de cinci săptămâni, când stau în picioare, nu numai pe pat, ca ologii. Fiecare îşi reţine un suflu de uşurare, ca şi cum s'ar teme, că această infimă plăcere să nu-i fie luată dintr'un capriciu al teroristului. Unii îşi mişcă picioarele să se dezmorţească, dar timid, ca nu cumva această mişcare să fie considerată ca un exces de libertate....

După un timp, afară pe culoar se aud paşi pripiţi. Sunt gardienii care probabil aşteaptă, odată cu noi, inspecţia. E aceeaşi, pentru terorişti ca şi pentru terorizaţi! Suntem mereu într'o aşteptare lungă. în fine, uşa se deschde. în ea apare directorul penitenciarului, Dumitrescu. Se dă deoparte, şi într'o linişte totală, îşi face intrarea, drept spre mijlocul camerei, omul care trebuie să constate starea terorizaţilor. E în jurul vârstei de patruzeci de ani, păr deschis, mai mult blond, cap oval, parcă prea mic faţă de trup, trăsăturile feţei, regulate, îşi roteşte privirea, scurt, peste noi; îi surprind în ochi încercarea să prindă dintr'o dată cât mai mult.

Se întoarce către directorul penitenciarului şi cu o mişcare a mâinilor, care vrea să însemne: sunt mulţumit, se îndreaptă spre uşă. La ieşire, îl priveşte pentru o clipă, fix, pătrunzător, pe Ţurcanu...

Uşa se închide în spatele lui, paşi grăbiţi se pierd pe culoar, iar noi, rămânem muţi, încremeniţi, temători. Am presentimentul că programul de abrutizare va continua. Simţurile nu mă înşeală: începe bătaia generală....

Cu capul ferit în mâini, îmi rotesc ochii de la un cap la altul al camerei. Citesc în ochii celorlalţi că-şi dau şi ei pe deplin seama, că omul care şi-a aruncat pentru câteva clipe privirea peste noi, este unul din cei care urmăresc în de-aproape desfăşurarea terorii din Penitenciarul Piteşti. El şi alţii, pe care încă nu i-am văzut, sunt aceia care hotărăsc, cum să trăim sau cum să murim....

Rămân aşa, cu capul în piept, încovoiat, apărându-mă instinctiv de ploaia de bâte şi curele, dar cu gândul mereu la necunoscuţii care au iniţiat această experienţă. Oameni noi, ieşiţi din « pacea » instaurată după cel de al doilea război mondial! Ştiu ce ne trebuie, atât nouă cât şi vouă — îmi spun — noi avem nevoie de libertatea pierdută odată cu impunerea comunismului; dar cum să vă smulgem rădăcinile ce vi le-aţi înfipt în pământul nostru şi cum să frângem acest cerc de fier din jurul capetelor noastre? Iar vouă, nu vă trebuie altceva, decât să luaţi aminte, că cerneala de-abia s'a uscat pe nenumăratele file ale dosarelor de la Nurnberg şi aţi şi reluat firul atrocităţilor, de un sinistru însă neimaginat de cei ce v'au precedat în făptuirea crimei. Aţi spus atunci, când aţi fost cocoţaţi la cârma ţării noastre, că iubiţi mai mult ca orice libertatea. Aţi cântat-o, dar nu pentru mult timp. Peste noapte, i-au luat locul zăngănitul lanţurilor şi urletul durerii....

Iar eu, care de doi ani nu aud altceva decât jalea încătuşaţilor!

Şi cum aş putea să uit aceste cinci săptămâni de încremenire pe prici, bătaia generală din fiecare zi, ochii care ne privesc prin zgârieturile vopselei de pe geamul uşii, ochii holbaţi de spaimă, tremuratul mâinilor ţinute în sus, chinul foamei, culoarul supliciului, carnea sângerândă, leşinul celor bătuţi la tălpile picioarelor, cei trei morţi...

Dar, iată că ceva se schimbă!

Dimineaţa, la deşteptare, nu mai suntem azvârliţi de pe priciuri; suntem lăsaţi să ne tragem în linişte pantalonii pe noi. Şi — parcă nu-mi vine a crede urechilor — ni se spune că putem sta fiecare la locul lui, să ne mişcăm sau să ne uităm unde vrem. N'avem voie însă să vorbim între noi.

Într'o libertate relativă îmi fac mendrele. Mă frec pe picioare, pe corp, îmi masez obrajii şi apoi mă uit în tavan, spre fereastra de la apus, spre cea de la răsărit... Fiecare îşi reţine parcă un suflu de uşurare. Unii dintre noi îşi pipăie rănile de pe faţă sau pe sub cămaşă, ating uşor cu degetele carnea ruptă.

Am trecut patruzeci de zile de groază.... cele mai lungi zile din viaţa noastră! Totuşi, le-am trecut. Dar soarta a fost, ca trei să treacă în altă lume....

După un timp, Ţurcanu, cu o voce calmă, dar sigură, de spune:

— Astăzi veţi fi repartizaţi în diferite camere. Cred că fiecare îşi dă seama că acest început al demascărilor, pe cât a fost de greu, pe atât e de folositor pentru ceea ce va urma. Să nu uite nimeni, că trebuie să dea lupta să-şi scoată putregaiul din el. Trebuie să vă lepădaţi de trecutul murdar pe care l-aţi avut Uşa se deschide. în cameră îşi fac intrarea directorul penitenciarului şi cei doi prim-gardieni, Ciobanu şi Mândruţă. În uşă, pe culoar, sunt mulţi gardieni.

Ciudat! Cei care au supravegheat teroarea îmi apar în acest moment ca vestitori de libertate. în acelaşi timp, îmi dau însă seama că nu mai sunt cel dinainte; nu sunt de loc revoltat pe călăi! Să fie un început de docilitate? Sau e poate numai instinctul de conservare care îmi înăbuşe sentimentul de răzvrătire?

Directorul penitenciarului părăseşte camera. E un om robust, mereu cu pieptul scos, cap rotund, fălci proeminente, faţă îmbujorată.

Mândruţă are nişte liste în mână. După ce se uită atent pe ele, ne spune:

— Care-ţi auzi numele, îţi iei bagajul şi ieşi imediat afară, pe culoar.

Strigă câte trei, patru, cinci nume. Cei chemaţi îşi iau drumul spre necunoscutul demascărilor, care trebuie să continue. Au plecat şi cei doi din dreapta şi stânga mea. Au fost strigaţi şi din cei care au venit cu mine de la Jilava.

A fost scos şi unul dintre bătăuşi, dar unul din cei fără iniţiativă.

Mă uit la Bogdanovici; e mereu cu capul în piept. E parcă resemnat. Se gândeşte probabil, că va rămâne aici, să fie arătat şi celor care ne vor lua locul. Ţurcanu i-a spus că va muri de mâinile lui. E omul care a acceptat reeducarea prin convingere, nu prin teroare!

Cum camera se goleşte, îmi dau seama că roboţii vor rămâne aici. Vor fi poate întăriţi cu doi, trei.

Sunt şi eu strigat şi odată cu mine, Dinu Georges-cu, Burcea, Pătrăşcanu, robotul demascat.

Suntem pe culoar. Un gardian ne ia în primire. Coborîm scările. Pătrăşcanu în urma noastră, de-abia se târăşte. Golul dintre spirale are acum la fiecare etaj plase de sârmă; pe viitor nimeni nu va mai putea să-şi ia viaţa în acest gol.

Coborâm încet scările. Nu vorbim între noi. Ajunşi la parter, gardianul ne introduce pe un culoar, la stânga şi apoi deschide a doua uşă, pe dreapta.

Intrăm peste alţi vreo douăzeci de deţinuţi; stau turceşte pe prici, aproape lipiţi unul de altul. Uşa se închide în spatele nostru. Nu ştiu ce să fac. Unde să mă aşez. Am dreptul să întreb sau trebuie să aştept? îmi dau mâna pe faţă, să-mi ascund teama care-mi dă un uşor tremurat al buzelor. Feţele livide ale celor de pe prici, ochii pironiţi pe noi, îmi dau un simţământ de sfârşeală. Şi aici sunt roboţi şi schingiuiţi!