XX

Odată sunată închiderea, îmi iau locul sub prici. Vine şi Burcea. E omul care trebuie să fie demascat! Dar, mă gândesc că Levinski vrea poate să mă demaşte pe mine în primul rând. Cu alte cuvinte, el e atât de sigur că am să-1 pun la curent pe Burcea de planul lui... Eu sunt cel nesincer, pentru el.

Dar nu mai e timp de gândit. Peste câteva minute va înceta orice mişcare în cameră şi tăcerea va cădea peste noi.

— Ascultă Burcea, îi spun cu vocea joasă.

îl privesc atent. El îmi face semn să vorbesc încet şi apoi, cu capul înclinat, sprâncenele încruntate, ascultă, îi spun despre ce e vorba. Apoi, în semi-întunericul de sub prici, îi văd ochii speriaţi, fixaţi pe mine. îşi întinde mâna până la umărul meu, mă strânge şi-mi spune îngrijorat:

— Vrea să mă demaşte? Ce mă fac?

Gura îi e crispată. îi apar dinţii murdari, dar sănătoşi.

— Burcea, ascultă aici, nu te zăpăci — îi spun —E cât se poate de simplu. Dimineaţă, te duci la Levinski şi mă demaşti pe mine, adică îi spui, că eu ţi-am dezvăluit secretul cu bileţelul. în felul acesta, tu apari sincer în faţa lui. N'are de unde să ştie, mai bine zis, nu poate să dovedească, că eu te-am pus la curent cu toată povestea. Aşa că, cel puţin deocamdată, suntem salvaţi. Tu eşti sincer, demascându-mă, eu la rândul meu, sunt sincer, îndeplinindu-mi misiunea.

Ne liniştim. Ce-o fi peste o săptămână sau două, vom vedea! Aici trăieşti de la o zi la alta.

După câteva clipe de gândire, Burcea îmi şopteşte:

— Asta e singura cale să ieşim din impas.

Apoi, uşuraţi de greutatea care ne apasă, ne lipim spinările obosite de podea

Dimineaţa, cum a sunat deschiderea, ieşim imediat de sub prici. Noaptea am dormit dus; o piatră mi se luase de pe inimă — îmi îndeplinisem misiunea.

Aşa, cum ne-am sfătuit, Burcea n'a mai aşteptat, până să ieşim la WC şi s'a şi anunţat la Levinski — o uşoară ridicare a mâinii. E calm, dar cu aerul omului care are de îndeplinit o înaltă misiune. E ca pe scenă, îmi zic; îşi joacă bine rolul.

Se retrage cu Levinski, în colţul de lângă uşă şi se aşează amândoi turceşte, pe podea.

Eu, la rândul meu, încerc să par omul mulţumit de el însuşi. Mă arăt distrat, dus cu gândul aiurea.

Levinski strigă din colţul unde s'a retras cu Burcea:

— Deschideţi fereastra.

De unde sunt, îmi întind gâtul să prind mult cu vederea, în sus, zidul din faţa ferestrei deschise. încă câţiva centimetri şi ajung să dau de-o pată albastră de cer. Trag în piept aer proaspăt de primăvară. Suntem dealtfel la sfârşitul lui Martie.

E cea mai dulce dimineaţă, de când mă găsesc în această cameră. Crâmpeiul de cer albastru, străbătut de-o rază de soare, îmi vesteşte că astrul s'a ridicat pe boltă, să aducă o zi însorită....

În colţ, lângă uşă, Levinski şi Burcea îşi vorbesc pe şoptite. Pentru câteva clipe, se opresc şi rămân cu privirea fixă, în semn de profundă cugetare.

Trag cu ochiul la Burcea şi văd în el, nu numai un complice al meu, dar şi omul care luptă să se salveze. După vreo cincisprezece minute, cei doi se ridică. Burcea trece la locul lui; Levinski ne spune să ne pregătim, să ieşim la WC.

Aştept ieşirea, douăzeci de paşi la dus, douăzeci la in tors. E unica mişcare în cele douăzeci şi patru de ore ale zilei.

Reîntorşi în cameră, constat cu îngrijorare că Levinski nu se mai învredniceşte să-mi arunce o privire; nici măcar pentru o secundă. Pe mine a vrut deci, să mă încerce, în primul rând. Dacă ar fi altfel, de ce nu-mi mai dă nici-o atenţie?

Demascările interioare continuă. Alte patru-cinci ore de atenţie încordată până la masa de prânz.

Matei, e cel care trebuie să mintă azi. Mic de statură, cap rotund, privire sticloasă. Când vorbeşte, obrajii îi zvâcnesc; îi trădează, aşa, sforţarea să mintă.

E « putred » — şi părinţii la fel, şi fraţii şi sora... Taică-său era un pungaş. Avea o moară şi fura ţăranilor mălaiul agonisit cu greu.

Soră-sa era « curvă » şi nu se jena deloc de părinţi. Ascult ce ascult, dar gândurile mă duc departe, în altă lume. E atâta minciună aici! Câteodată rămân cu convingerea că nimic nu se mai poate schimba, că nu-mi rămâne decât să aştept sfârşitul, care se apropie lent.

Ziua mi-a trecut fără să fi întâlnit, măcar o singură dată, privirea lui Levinski. Această indiferenţă mă exasperează.

Seara, Matei a fost bătut, fiind demascat ca nesincer: nu se îndoieşte nimeni, că părinţii îi erau necinstiţi, sora curvă, însă el, Matei, a insistat prea mult asupra acestor amănunte, numai să evite, să dezvăluie aici fapte mai importante. Va trebui să-şi analizeze serios trecutul şi peste câteva săptămâni, când îşi va face din nou autobiografia, să scoată în evidenţă şi alte fapte din viaţa familiei lui.

Acum, sade şi geme lângă uşă, trântit pe jos. Mâinile-i sunt pline de sânge şi corpul îi tremură. E o fiinţă înspăimântată....

Înainte să trecem la culcare, Leinski spune câteva cuvinte care-mi dau un fior:

— Nu e bine, ca cei doi să mai doarmă sub prici (eu şi Burcea). E o greşeală a mea. Vedeţi, încă mai zac în mine, rămăşiţe ale mentalităţii burgheze. De ce ei doi să doarmă sub pat? Ce, nu sunt egalii noştri? Sunt ca paralizat. Clătinându-mă, intru sub prici, îmi iau pătura şi mi-o aştern pe locul meu, deasupra. Burcea face şi el acelaşi lucru.

Zilele trec. Demascări şi bătăi. Eu, mi-aştept demascarea, dar nu vrea să vină. Levinski găseşte aşa modul să mă terorizeze. Câteodată devin chiar impasibil la ce trebuie să urmeze!

Se mai produce o schimbare. Nuţi Pătrăşcanu e scos din cameră. Gardianul deschide uşa şi îi strigă numele:

— Ia-ţi bagajul şi ieşi pe culoar.

Robotul se grăbeşte să execute ordinul; pe faţă i se aşterne îngrijorarea. Se întreabă desigur şi el, aşa cum mă întreb şi eu: unde e dus...

Viaţa aici e din ce în ce mai aspră. Bătăile se prelungesc până seara, târziu. Fiecare duce în fond o luptă cu acest sinistru robot, Levinski, luptă în care însă e mereu învins.

Ceea ce mă nelinişteşte, e că noi cei trei, care am venit de la camera 4 Spital, nu suntem chemaţi să ne facem autobiografia. Trebuie, desigur, să fim mai întâi sleiţi de forţe — fizic şi moral — şi numai după aceia se va trece, propriu-zis, la dărâmarea personalităţii noastre.

Şi apoi, teroarea nu se mai reduce, de câteva zile, numai la bătaia la spate, cu bâta sau cu cureaua.

Pârvu, demascat că şi-ar fi ascuns acul sub prici, între scânduri, a fost întins pe podea, dezbrăcat, după care, la comanda lui Leinski s'au aşezat pe el opt inşi.

I-a dat ordin şi lui Dinu Georgescu:

— Şi tu, mă, suie-te.

Era al şaselea. Tremurând, cu faţa palida, simţindu-se parcă vinovat de schingiuirea lui Pârvu, a executat ordinul. Pentru o clipă, privirile ni s'au întretăiat şi i-am citit în ochi, disperarea.

După ce şi al optulea şi-a luat locul în această presă, Parcu şi-a descărcat fecalele pe jos. Apoi, a trebuit să şi le adune cu mâna şi să şi le pună în gamelă. La masa de seară, a deşertat conţinutul gamelei în tinetă, însă Levinski nu i-a mai dat voie să şi-o spele. Astfel şi-a mâncat ciorba de arpacaş...

Si sunt obligat, zi de zi, să lupt cu această sinistră teroare! Slăbiciunea fizică e mare, dar simt că mai am totuşi puteri. Atât cât le mai am, trebuie să dau lupta pentru salvarea simţurilor. E adevărat că am devenit în parte insensibil la durerea altora şi chiar şi a mea, dar cred că e mai degrabă efectul obişnuinţei.

Cadrul în care te găseşti, joacă un rol nefast menţinerii moralului. Aseară, nu mult înainte de a ni se da voie să ne culcăm, la un moment dat, toţi eram ca nişte stane de piatră. Chiar şi Levinski se găsea în aceeaşi imobilitate. Feţele supte, ochii înfundaţi în orbite, pleoapele pe jumătate căzute, lumina palidă, mi s'au conturat într'o sală de morgă: douăzeci şi cinci de cadavre aşteptau să fie disecate. Dar mi-am revenit imediat. în faţa spectrului morţii, simţurile mi s'au răscolit într'un efort de luptă împotriva acestui destin. Desigur, lumea în care am trăit ieri nu mai e lumea în care trăiesc azi, dar pentru nimic în lume nu trebuie să-mi pierd cumpătul. Trebuie să lupt împotriva dezumanizării la care suntem supuşi. Te vor ajuns la stadiul să porţi în tine acel germen de gheaţă, care distruge orice proiect, orice iniţiativă. De aici, nu mai e decât un pas până la transformarea ta în robot. Atunci de ţi se va spune: bate —o să baţi, de ţi se va spune: omoară — o să omori...

Trebuie să fie ultima zi a lui Martie sau poate penultima. Firul calendarului l-am pierdut.

Azi e o zi cu totul excepţională!

Gardianul deschide brusc uşa. Mai mult cu privirea în jos, spune:

— în zece minute să fiţi gata, să ieşiţi în curte pentru plimbare.

Suntem cu toţii surprinşi! Mie, cel puţin, parca numi vine a crede urechilor. Mă gândesc, şi-mi fac socoteala că sub bolta cerească nu mai m'am găsit din ziua de 21 Decembrie a anului trecut, când am fost adus aici, în închisoare.

Nerăbdarea pune stăpânire pe noi. Suntem gata, şi aşteptăm numai anunţul gardianului.

Levinski ne atrage atenţia:

în curte n'aveţi voie să vă uitaţi în sus, spre vreo fereastră şi nici în jos, spre geamurile subsolului. Privirea trebuie să fie mereu în spatele celui din faţă.

Gardianul deschide uşa. Ne ordonă:

— Afară, pe culoar.

Mai apare un păzitor, care ne numără din trei în trei; ca pe fructe sau ca pe animale. Apoi suntem mânaţi către culoarul principal. Coborâm mai multe trepte şi pe un gang, ne facem intrarea într'una din cele trei curţi interioare ale penitenciarului.

E o dimineaţă ca mai toate dimineţile lunii Martie. Cerul jos, umflat de nori, parcă se deplasează cu totul. E ca şi cum nu l-ar interesa deloc micile evenimente de aici. Vântul suflă printre ziduri, se învârteşte şi apoi se izbeşte în pereţii penitenciarului. Noi, în pas lent, fiecare cu privirea fixată în tălpile celui din faţă, parcă n'am da atenţie nici cerului, nici luminii slabe, de Martie înnorat; ne gândim la noi înşine. După vreun sfert de oră de plimbare uniformizată, mă simt copleşit de această lipsă de orizont. Dar şi slăbiciunea fizică e pusă la încercare. Sunt zece săptămâni decând străbat pentru prima oară mai mult de douăzeci de metri. E un efort.

Cei doi gardieni sunt mereu cu ochii pe noi. Ai zice că nu vor să ne lase nici să reflectăm. Să reflectăm la ce? La acţiunea de dezumanizare, pe care ei o păzesc cu străşnicie?

Ni se spune să intrăm în clădire. Pe culoar suntem iar număraţi. Din nou în cameră, ea mi se pare mai mare şi parcă şi mai ostilă! Ne dezbrăcăm repede şi fiecare se aşează la locul lui.

Demascarea continuă. Levinski, de lângă uşă, zbiară:

— Bandiţilor, aţi tras cu ochii la ferestre. Tot timpul v'am observat.

Sare pe noi. în mâna stângă are cureaua, în dreapta o bâtă. Dă, în cine nimereşte. Cu cureaua ne loveşte în cap, cu bâta, pe corp. Şi dă cu o furie, care ne face, instinctiv, să ne tragem spre zid.

Şi ca totdeauna robotul se mai opreşte din când în când; gâfâie. O pauză scurtă, apoi iar se aruncă asupra
noastră. Aşa ne-a trecut restul dimineţii. Când a sosit mâncarea, robotul a încetat să mai lovească.

A doua zi, nici n'am terminat bine de băut ceaiul, că gardianul deschide uşa. Fără să se învrednicească să ne arunce o singură privire, cu ochii pe o listă, spune:

— Care-ţi auzi numele, ieşi pe culoar.

Un fior de gheaţă îmi străpunge şira spinării şi se opreşte în zvâcnituri, pe tâmple. Să nu fiu dus la camera 4 Spital!

Nu mai am timpul să gândesc în continuare şi-mi aud numele. E strigat şi Dinu Georgescu şi Burcea, apoi, Lupaşcu, Morărescu, Pop....

Pe culoar, suntem zece. în faţa ochilor mi se conturează camera 4 Spital. Şi ceilalţi trebuie să fie munciţi de acelaşi gând; o văd pe chipurile lor.

Nu îndrăznim să ne punem întrebări Dinu Georgescu mi-aruncă o privire plină de bănuieli.

Gardianul ne mână pe culoarul principal şi apoi pe scări în sus. Inima-mi zvâcneşte. Cuvintele lui Levinski

îmi bat în urechi: sunteţi cu putregaiul în voi. O reîntoarcere la camera 4 Spital e deci posibilă!

Numai că la primul etaj, ne oprim în faţa unei uşi. Aşteptăm. După câteva minute, mă mai liniştesc. Totuşi, sentimentele mă învălmăşesc: voi mai ajunge iar în camera 4 Spital? nu, aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple!... Gardianul strigă după o listă două nume: Burcea şi-apoi eu.

Deschide uşa şi ne face semn să intrăm. Surpriză: în faţa noastră, o adevărată comisie; cinci — şase persoane, între ei, directorul penitenciarului, Dumitrescu.

La o masă transformată în birou, doi mai mari probabil în grad decât ceilalţi, singurii aşezaţi pe scaune, sunt cu nasul în nişte dosare. Sunt faţă în faţă. Directorul se uită la mine, îşi lasă capul de sus în jos, mă măsoară aşa cu o privire de gheaţă. Apoi mă întreabă de nume. î-1 spun. Unul din cei doi de pe scaune, cel cu faţa spre mine, îşi ridică uşor capul, mă priveşte pentru o clipă pe sub sprâncene şi mă întreabă:

— Vrei să lucrezi la canal?

— Da — răspund fără să mai stau pe gânduri.
Unul din cei care stau în picioare, se uită odată la mine pe din faţă şi-apoi pe din spate.

— Te doare ceva? mă întreabă, privindu-mă fix în ochi.

— Absolut nimic, răspund, întonând cuvintele în aşa fel, încât să nu mai existe nici o îndoială că n'aş fi sănătos tun.

Un altul îmi face semn să vin la el, apoi mi-arată o listă. îmi caută numele. Semnez fără să mai aştept invitaţie. Pentru el, semnătura mea e dovada că consimt să lucrez la canal, pentru mine însă, ea reprezintă eliberarea de demascări!

Sunt scos imediat din cameră. Pe culoar, gardianul mă dă la perete. înţeleg că trebuie să aştept până-şi dau toţi consimţământul şi trec « vizita medicală ».

Aproape toţi avem semne pe faţă: urmele lăsate de cureaua lui Levinski. Cei doi inspectori din Ministerul de Interne nu le pot vedea însă; sunt mult prea ocupaţi cu dosarele de pe masă. Datoria le cere să stea cu nasul în ele.

Oricum, ziua de azi — poate e 1 Aprilie 1950 — îmi dă speranţe neţărmurite. La canal nu e posibil sa aibă loc demascări; o astfel de acţiune nu poate fi dusă în mijlocul a zeci de mii de deţinuţi.

A trecut mai puţin de un sfert de oră de aşteptare şi luăm drumul înapoi. Pe scări, Lupaşeu cu fericirea în ochi, ne spune încet:

— Cei doi, sunt inspectorii Dulgheru şi Zeller din Ministerul de Interne. îi ştiu de anul trecut.

Din nou în cameră, nimeni nu are îndrăzneala să ne întrebe unde am fost.

E linişte. Suntem cu privirea pierdută. Cei ce-am fost recrutaţi pentru canal, ne ascundem starea de fericire în care ne găsim, ceilalţi îşi ascund şi ei îngrijorarea sau poate deprimarea că n'au fost chemaţi. Bănuiesc, desigur, de ce am fost scoşi din cameră.

După un timp Levinski rupe tăcerea:

— Aţi fost întrebaţi dacă vreţi să lucraţi la canal?
Dăm un răspuns afirmativ, aproape toţi deodată.

— Vedeţi mă, continuă el, concentrându-şi privirea într'un punct în mijlocul tavanului, cât de îngăduitoare e clasa muncitoare cu noi, de ne acordă dreptul să lucrăm la canal! Şi voi, bandiţilor, mereu cu putregaiul în voi! Un gând îmi fulgeră: roboţii nu vor fi duşi la canal; sau cel puţin, cea mai mare parte dintre ei. Fiindcă Penitenciarul Piteşti e şcoala de dezumanizare a deţinuţilor. Aici se face o experienţă care n'ar putea să fie continuată fără roboţi. Ei vor rămâne deci aici, să
schingiuiască mai departe; fiindcă nu toţi deţinuţii vor fi duşi la canal. Cei cu pedepse mai mari de zece ani nu vor fi scoşi din închisoare; ceea ce reprezintă un procent de circa şaizeci la sută. Cumplită soartă! Să trăieşti teroarea de aici încă un an, doi, trei.

Levinski şi-a terminat rechizitoriul împotriva noastră dar şi laudele aduse clasei muncitoare. Robotul are aerul mai sever ca niciodată. Ne scrutează cu privirea pe fiecare în parte, cu dispreţ. Apoi deodată, îşi aţinteşte ochii pe mine. Rămâne aşa mult timp. Pe chipul robotului nu pare nici o umbră de îndoiala că « interiorul » mi-e putred! El ştie că n'am fost sincer în misiunea ce mi-a încredinţat-o, de a-1 încerca pe Burcea...După un timp Levinski rupe tăcerea:

— În situaţia de banditism în care vă găsiţi, trebuie să vă revizuiţi felul de cum vă faceţi autobiografiile. Suntem toţi cu ochii pe el. Robotul tace brusc, îşi strânge sprâncenele. Semn de pătrunzătoare cugetare. După câteva minute ne terorizează în continuare:

— Cel mai bun lucru e ca pentru un timp să încetăm autobiografiile. Sunteţi mult prea nesinceri. Aveţi nevoie de o pauză, în care să gândiţi asupra voastră mai profund. Trebuie un nou început. Deocamdată bâta vă va ţine treji; altfel adormiţi. Vorbeşte, ca şi cum până acum nu s'ar fi folosit de ea! Robotul ne mai spune că de aici înainte să ţinem mereu privirea fix înainte să nu ne mai mişcăm pe prici. De vorbit între noi, nici nu se mai pune problema.

Aşteptăm deci începerea « noului » program: bătaie şi numai bătaie.

Dar iată că Levinski nu ne mai lasă să aşteptăm mult şi sare pe noi. E înarmat mereu cu bâta şi cureaua de la pantaloni. Loveşte, ca totdeauna, la voia întâmplării. După pauze de câteva minute, reîncepe atacul. Noi, cu capetele între mâini, aşteptăm să treacă minutele şi orele grele.

Aşa se scurg zilele! Bătaia generală are loc dimineaţa şi după masa. Durează trei- patru ore pe zi. în mod individual nu mai e însă nimeni bătut. Gamelele nu le mai spălăm şi din când în când, mâncăm ca porcii. Aici însă, spre deosebire de ce era la camera 4 Spital, suntem lăsaţi să ne sorbim polonicul de ciorbă, fără să ni se mai înfunde capul în gamelă. Fiindcă pe podea nu e loc, ne facem plecăciunile în faţa gamelei pe prici, pe locul unde doarme fiecare...