XXII

O zdruncinătură mă trezeşte din somn. Mă întreb unde să fi ajuns? Prin crăpăturile obloanelor se stre­coară lumină de zi însorită. Vagonul nu e în mişcare, trebuie deci să fim la destinaţie, sau poate suntem încă pe drum, în vreo staţie. După un timp se trezesc toţi, pe rând.

Aşteptăm şi suntem curioşi să vedem ce ne va aduce ziua de azi. De sigur, vom fi la canal.

Aflu că e 26 Mai şi suntem într'o vineri. Trec vreo două ore de aşteptare. Dinu Georgescu e lângă mine, dar Burcea a rămas la Piteşti. Mă gândesc că o să vină cu următorul transport.

În semiîntunericul din dubă îi analizez cum pot pe ceilalţi. Fac acelaşi lucru şi cu mine. Suntem nebăr­bieriţi de mai multe luni de zile. Cei din seria mea — care am trecut pe la camera 4 Spital — ne-am dat bărbile jos prin Februarie! Hainele ne sunt mototolite, iar încălţămintea n'a mai avut parte de cremă de un an, doi... Dar iată că se deschide portiera şi în prag apar oameni noi; nu mai sunt gardienii obişnuiţi din penitenciare. E Securitatea.

Ni se spune, pe un ton destul de politicos, să ne dăm jos din dubă.

În faţa noastră se desfăşoară relieful dobrogean, îl recunosc: dealuri sterpe, pământ uscat. Suntem la vreo sută de metri de peronul unei mici staţii de cale ferată. Ne încolonăm. Şase securişti ne încadrează. E ora zece; atât arată ceasul din staţie.

Pornim şi mergem pe un drum în care picioarele intră până aproape de glezne în praf şi sub un soare mult prea dogoritor pentru această oră. Linia de ori­zont e mereu aproape; ochiul se izbeşte de aceleaşi ridicături sterpe şi dezolante.

Nu vorbim între noi. Mergem încet, în pasul fixat de paza militară. Trecem pe lângă nişte bălţi — proba­bil ape rătăcite ale Dunării — în care se desfată liberi o duzină de bivoli. în stânga mea, la o distanţă de câteva sute de metri, văd fluviul.

Cu toate că azi sunt atât de departe de teroarea demascărilor, totuşi sunt trist! Dar tristeţea nu mă împiedică să observ, că oamenilor pe lângă care trecem, le suntem indiferenţi; sunt obişnuiţi, desigur cu astfel de coloane de deţinuţi!

Mergem aşa, vreo jumătate de oră. în dreapta, pe-o ridicătură, se profilează un pachet de barăci. Trebuie să fie lagărul! într'adevăr, luăm în piept urcuşul şi după ce facem mai multe serpentine, ajungem sus, în faţa lui. E înconjurat de patru rânduri de sârmă ghim­pată, în cele patru colţuri, turnurile de pază. în poartă, două sentinele ne opresc. Securistul din capul coloanei le arată o hârtie, pe care trebuie să fie înşirate numele noastre şi penitenciarul de unde suntem trimeşi. Dea­supra porţii, o tablă de lemn, poartă pe ea în litere mari de tipar, inscripţia: Colonia de Muncă — Colum­bia — Cernavodă.

Odată intraţi în colonie — să-i spunem aşa şi nu lagăr, să nu pornim la treabă cu idei preconcepute — securiştii ne opresc în mijlocul unui platou, după care se retrag. Aşteptăm şi fiindcă nimeni nu vine să ne spună bun venit, ne aşezăm pe pământul uscat. Soarele ne bate nemilos în ceafă.

Barăcile sunt noi — să tot fie câteva luni de când au fost ridicate. în dreapta noastră, bucătăria, instalată sub un acoperiş de scânduri susţinut de şase stâlpi. Sunt acolo vreo şase deţinuţi care-şi văd de treaba lor.

Colonia e goală; desigur că oamenii sunt pe şanti­erele canalului.

După vreo jumătate de oră apare unul în civil. E în pantaloni de vară deschişi şi o cămaşă mătăsoasă bleu marin. Cap oval, părul ondulat perfect, frunte în­gustă, trăsăturile feţei regulate. Să tot aibă vreo treizeci şi doi de ani. Se postează în faţa noastră, apoi se dă înapoi câţiva paşi, până la o ridicătură de pământ. Se saltă pe ea, se uită odată atent la noi, după care îşi drege glasul. Vrea, desigur, să ne vorbească!

Fără să reflecteze prea mult, ne spune:

— îmi face o deosebită plăcere, să văd că în această colonie sunt aduşi oameni tineri, vânjoşi, cu dragoste de muncă. O să constituiţi, desigur, brigada cu cel mai mare elan, la această grandioasă construcţie a Canalului Dunăre-Mare Neagră. Nu mă îndoiesc că veţi cere să vă găsiţi acolo unde e muncă mai multă şi mai grea. Eu sunt responsabilul acestei colonii, cu repartizarea brigăzilor pe şantiere şi totodată cu aprecierea compor­tamentului « coloniştilor » la locul de muncă. Aici, în colonie, vă veţi bucura de o viaţă frumoasă: muncă şi sănătate. Veţi avea hrană bună, care constă dintr'o cafea sau ceai, dimineaţa, cu pâine şi marmeladă. La prânz, două feluri: o supă, o mâncare şi desigur şi pâine. Seara veţi avea un singur fel, şi fără pâine.

Programul zilei e următorul: deşteptarea are loc la patru şi jumătate. Se trece imediat la spălător. Deo­camdată instalaţia de apă nu e terminată, aşa că vă veţi spăla cu apa pe care fiecare brigadă o primeşte în găleţi. Urmează un program de gimnastică. La orele cinci şi zece se serveşte ceaiul sau cafeaua. La cinci şi jumătate e plecarea spre şantier. La ora şase începe lucrul. Masa de prânz o primiţi la locul de muncă. La şase seara, plecarea de pe şantier. în colonie vă veţi spăla, veţi mânca şi apoi treceţi imediat la culcare, în confortabilele barăci, pe care direcţiunea canalului le-a pus la dispoziţia dumneavoastră. Veţi adormi pe spate — aşa e recomandabil — cu pieptul scos şi cu zâmbetul pe buze. Vara, ferestrele stau deschise, ca plămânii să absoarbă aer curat. Aşa dar, muncă şi sănătate — asta e deviza aici.

Un adevărat salt în paradis, îmi spun. Cu toate ca n'am dat până acum de un activist de partid, omul care ne-a comunicat programul « muncă şi sănă­tate », e aşa cum mi-au fost descrişi în trecut respon­sabilii politici din Uniunea Sovietică.

Ne spune şi cum îl cheamă — Ghinea. Ca şi cum ar avea vreo importanţă numele. Toţi sunt la fel!

Apoi ne întreabă:

—  Aţi primit hrană rece şi pentru prânzul de azi?
Bine că i-a dat în gând să pomenească şi de mâncare! Îi dăm aproape la unison răspunsul:

—  Am primit numai câte un sfert de pâine pentru masa de aseară.

Responsabilul, oarecum mirat şi nemulţumit:

—  Hm! Asta e cam prost. La ora asta nu ştiu dacă se mai poate face ceva. Mâncarea a plecat deja pe şan­tiere. Dar să vedem ce-am putea face!

Suntem toţi cu privirea aţintită pe activist. N'ar fi tocmai atât de greu să-i dea prin minte, să ne împartă câte un sfert de pâine!

Ghinea strigă la deţinuţii de la bucătărie:

—  A rămas cumva în cazane, ceva din mâncarea de la prânz? E nevoie de optzeci de porţii.

Unul din bucătari vine spre noi şi îi spune, oare­cum timid:

—    Ştiţi că nu pregătim mâncare decât pentru efectivul coloniei. Şi nici pentru deseară nu ştiu cum o să facem. Am primit alimente numai cât ne trebuie; nimic în plus. Responsabilul vrea să se arate a fi om de ini­ţiativă şi mai presus de orice, apărător al celor ce mun­cesc. Spune cu autoritate:

—    Să se aducă arpacaş de la magazie pentru încă optzeci de porţii şi imediat pregătiţi un nou cazan.

Apoi către noi:

—  Eh, n'avem ce face. A fost o neglijenţă din par­tea administraţiei, că n'a ţinut cont de sosirea dumnea­-
voastră, astăzi... Şi acum la muncă, pe şantier! Diseară o să mâncaţi bine şi o să vă odihniţi... vă lăsaţi aici bagajele, pe platou, fiindcă deocamdată nici nu ştiu ce baracă vi s'a rezervat.

Rămân zăpăcit, de parcă mi-ar fi dat cu leuca în cap! Muncă şi sănătate, aşa dar, fără masă de prânz! N'am timp să mai gândesc în continuare, că au şi apărut şase securişti.

Ne încolonăm de plecare. Luăm calea întoarsă. Coborâm spre apa Dunării. Locurile pe unde trecem îmi apar acum atât de triste! Nici bivolii de care am dat la venire nu mai sunt de văzut. Or fi păscut între timp şi-acum îşi rumegă undeva la umbră mâncarea.

Mergem într'o direcţie necunoscută, încet, dezolant. Nici un acoperiş, nici o fiinţă omenească. Nici măcar strigătul unei raţe sălbatice, în păpurişul pe lângă care trecem. Şi în această singurătate perfectă, ne bate un soare, în creştetul capului, arzător şi nemilos.

Dar iată că ni se arată brusc locul de muncă. Se văd deţinuţi. Trecem pe lângă o ridicătură de pământ şi dăm într'o vale uşoară. E ca şi cum ar fi fost albia unei ape. Sunt aici peste o mie de oameni. Garda care ne-a păzit până aici se retrage, iar noi rămânem locului în aşteptarea unui ordin.

O privire aruncată peste mulţimea de deţinuţi mă dezorientează. Nu înţeleg nimic din tot ce fac. O grupă ici, zdrobeşte cu târnăcoapele un colţ pietros de pământ, mai încolo o mână de bătrâni adună bolovani, unii cară cu roabele pământ, alţii nivelează terenul. Şi unii, chiar, nu fac nimic; se sprijină în coada lopeţilor şi stau de vorbă. Pe o înălţime, un camion sforăie neputincios, cu roţile din spate pe jumătate îngropate într'un pământ desfundat. Paza militară e şi ea prezentă. Sentinelele, în cerc, privesc de pe nişte ridicături toată această masă de oameni în activitate dezordonată.

Dar iată că apare unul în civil, care ne dă şi nouă de lucru: să adunăm bolovani, să-i încărcăm în roabe şi să-i transportăm ceva mai încolo de unde se găsesc. Trecem la treabă. Câţiva o încep cu un avânt care mă nemulţumeşte. Eu, nu ştiu cum, cad să adun bolo­vani, îmi încep treaba şi încet, încet, cu ochii în jos după pietre, dau de un grup de vreo cinci-saşe. Toţi stau rezemaţi în lopeţi.

Le spun bun găsit şi apoi dau să-i întreb de cum e viaţa în lagăr.

Unul din ei mi-o ia însă înainte:

—  Dumneavoastră care veniţi de la Piteşti, aveţi şi nebuni în brigadă? Au dat buzna peste    noi câţiva, acum vreo câteva minute şi au început să strige că trebuie să muncim, că altfel consumăm mâncarea de pomană... că clasa muncitoare ne-a acordat cinstea să construim canalul şi că trebuie să dăm dovadă de în­ crederea de care ne bucurăm.

Nu reuşesc să-i dau vreun răspuns; rămân cu pri­virea în gol. Oamenii se uită la mine, tot ca la un nebun! Rămân aşa, dar sentimentele mă învălmăşesc. Nu, demascări nu trebuie să mai aibă loc şi aici! Nu mai e cu noi un Ţurcanu, trebuie deci să intrăm într'o viaţă normală, aşa cum am avut-o înainte, aşa cum o au toţi ceilalţi deţinuţi de aici! Dar mă simt singur, stin­gher, alături de aceşti oameni, care mă privesc cu ochi reci, de acuzator.

Brusc, mă hotărăsc şi le spun totuşi:

—        N'aş zice că sunt nebuni; e cu totul altceva.

Imediat mă răsucesc pe călcâie şi îi las în spatele meu, complet nedumiriţi.

Oprea, bătăuşul de la camera 4 Spital, transformat în şef, mă vede şi strigă la mine:

Banditule, treci imediat la lucru şi nu mai sta de vorbă. Dar, dă de-o roabă încărcată a unuia dintr'o altă brigadă, aşa că mă lasă pe mine, sare pe ea şi în fugă o repede într'o grămadă de pământ.

Steiner, ceva mai încolo, la dreapta mea, arată uno­ra cum trebuie să se dea cu târnăcopul: puternic şi repede. Limba îi atârnă între buze şi sudorile curg de pe el! Şi mai sunt între noi şi alţii, prinşi de-o râvnă stupidă să construiască Canalul Dunăre-Marea Neagră. Nu ştiu cum îi cheamă încă, dar mă gândesc că trebuie să-şi fi pierdut în parte echilibrul în demascările de la Piteşti, aşa strigă şi îi împing pe cei din jurul lor la muncă. Se aud ameninţări: « bandiţilor, nu staţi, mun­ciţi cum trebuie, că altfel vă striveşte clasa muncitoare...» Cum de nu sunt chinuiţi de foame, cum de nu sunt obosiţi, de unde le vine puterea, când sunt numai piele şi os?! Deţinuţi din celelalte brigăzi se opresc din lucru, ne privesc cu atenţie, dar nu se pot lămuri, ce-i cu acest entuziasm deplasat. Mă întreb, dacă printre ei e cineva care să se străduiască să dea o explicaţie acestui exces de zel. De la noi, în nici-un caz n'ar putea-o avea! Şi cu cât priveşti mai atent, cu atât eşti mai izbit de rapiditatea anormală a mişcărilor, a ochilor fără repaus, a muncii pripite. Ca şi cum ar fi fost dopaţi!

Mă gândesc, aşa stând lucrurile, că ne găsim într'o situaţie ridicolă. Şi nu văd o ieşire. Ce-ai putea face? Să-ţi iei totuşi curajul şi să le explici celorlalţi deţi­nuţi, că sunt roboţi? Ţi-ar râde în nas şi te-ar lua drept fantezist. Şi dacă ai încerca totuşi, ce probe le-ai putea aduce? Morţii nu mai pot vorbi, iar cei care trăiesc n'au curajul să-şi arate urmele schingiuirilor. Şi atunci, nu rămâne decât să nu faci nimic... să laşi totul aşa cum e, nepăsător faţă de situaţie... în aceste frămân­tări, a sosit ora plecării. Brigadă după brigadă, fiecare cu garda ei, ne înşiruim pe drumul scăldat în praf ce duce la lagăr.

Soarele mai e de un copac la apus, când ne facem intrarea pe poarta lagărului.

Primim mâncarea de seară; o ciorbă de arpacaş, ceva mai deasă ca la penitenciar. Nouă, celor de la Pi­teşti, ni se dă şi câte un sfert de pâine, să fie pentru masa de prânz pe care am sărit-o. Aşa că nu se mai poate îndoi nimeni că Ghinea nu e alături de cei ce muncesc!

Primim apoi un pachet cu aparate de bărbierit, să­punuri şi lame de ras. Totul a fost predat probabil lagărului de paza dubei când am sosit azi de dimineaţă. Primim o baracă cu două încăperi. Ne găsim timpul să ne spălăm şi să ne bărbierim. Apoi, înserarea s'a lăsat peste noi, după care, încet, în linişte, trântiţi pe paturile de scânduri, cădem pradă somnului, încheind aşa, prima zi la canal...

Dimineaţa, după ce toate brigăzile şi-au luat drumul spre şantier, nouă ni s'a spus că trebuie să mai rămâ­nem un timp în lagăr! Nici o explicaţie. între timp, medicul lagărului, Doctorul Barbu, tot deţinut, ne-a dat câteva sfaturi:

— E de datoria mea să vă spun, că trebuie să faceţi tot ce vă e în putinţă, să vă feriţi picioarele şi mâinile de soare; în Dobrogea e mult mai puternic decât în restul ţării. Puteţi căpăta răni destul de dureroase şi nu am posibilitatea să vă tratez. Tot ce am la infirmerie, sunt ceva bandaje şi o alifie, care s'ar putea să nu fie de mare ajutor.

Suntem apoi imediat încolonaţi şi pornim spre şan­tier; spre unul nou însă.

Ajungem la Dunăre şi suntem îmbarcaţi pe un bac. Paza militară e mereu cu noi. Traversăm fluviul şi co-borâm în apropiere de picioarele podului, la vreo patru sute de metri. Ni se dă imediat de lucru. Ghinea ne-a trimis acolo unde vigoarea tinerească e cerută: trebuie să încărcăm în bacuri pietre enorme, de sute de kilo­grame fiecare. Se găsesc şi aici oameni cu iniţiativă. Sunt aceeaşi de ieri: Oprea, Steiner... Bogdănescu. Înalt, ochi albaştri, trăsăturile feţei regulate, atrăgător, fizicul îi contrastează izbitor de cum zbiară şi comandă. Aşa cum se comportă, e de presupus că a avut la Piteşti un rol asemănător cu al lui Levinski.

Munca ce trebuie s'o executam, este cum nu se poate mai nepotrivită pentru noi, cei mai slabi din la­găr. Fiindcă suntem într'adevar, atât de slabi, încât carne parcă nu mai avem deloc pe noi.

Soarele se ridică încet, arşiţa e din ce în ce mai insuportabilă. N'avem voie să intrăm în apă! O fac totuşi, făcându-mă căzut de pe schela pe care târşim pietrele. M'am răcorit, dar am primit imediat ce se cuvine unuia de categoria mea: banditule, fii atent şi respectă dispoziţiile date de clasa muncitoare aici.

Efortul fizic devine repede istovitor. Sărind brusc de la starea de imobilitate din penitenciar, la ridicarea pe schele a pietrelor de sute de kilograme, sub bătaia puternică a soarelui şi cu chinul permanent al foamei, se poate uşor imagina cum ne e munca la canal. Apoi, la ora prânzului chinul ajunge la maximum. Masa nu soseşte, aşa că trebuie să lucrăm în continuare. Pauza o s'o facem atunci, când primim mâncarea. întârzierea e de două ore! Ni se dă supă de arpacaş şi apoi, felul doi, arpacaş cu prune uscate. Decepţia e mare şi aproa­pe generală. Fiindcă sunt totuşi câţiva, care se arată încântaţi de mâncarea primită. Sunt scârbit de atâta slăbiciune!

Ameninţările entuziaştilor au de rezultat că după câteva zile, mulţi dintre noi se demască între ei, fiecare având pretenţia că el lucrează, dar altul e chiulangiul care compromite brigada.

După alte câteva zile, aproape toţi avem pe corp pielea jupuită, iar picioarele numai o rană. Sfatul Doc­torului Barbu ne-a intrat pe-o ureche şi-a ieşit pe cea­laltă! Pe zi ce trece, viaţa devine din ce în ce mai grea. Cea morală ne fiind decât consecinţa demascărilor de la Piteşti, cea fizică, la rândul ei, e un chin. Şi amândouă se completează; dacă unul e bolnav, nu e crezut; dacă un altul face o pauză de câteva secunde, cei din echipa lui se consideră trişaţi, iar dacă pauza se prelungeşte, se găseşte un exaltat care să-1 demaşte... Teama reîntoarcerii la Piteşti e întipărită pe feţele multora.

N'aş fi crezut să se ajungă până la o asemenea ură. La început am fost decepţionat, mai târziu scârbit. Pe unii îi dispreţuiesc chiar, că nu sunt capabili să învingă decăderea.

După primele cincisprezece zile la canal, teroarea de la Piteşti începe să se facă simţită şi aici. Când ni s'a comunicat că deocamdată nu putem scrie acasă să ni se trimită pachete cu alimente, cei patru-cinci roboţi din brigada noastră, secundaţi de entuziaşti, devin fu­rioşi. Dar împotriva noastră, nu împotriva administra­ţiei canalului! Nu lucrăm suficient de bine, nu avem elanul cerut de clasa muncitoare! Aşa că efortul fizic trebuie mărit. Trec la atac. Lovesc!

Responsabilii administraţiei, care se învârtesc prin­tre noi, văd totul dar nu iau nici o măsură.

Dar iată că se întâmplă ceva! De cu seară suntem anunţaţi, că a doua zi toţi cei peste o mie de deţinuţi, câţi ne găsim la Cernavodă, suntem mutaţi în lagărul Peninsula, de la Valea Neagră. Aflu că e de cealaltă parte a Dobrogei, aproape de Mare.

Dimineaţa, suntem toţi, pe brigăzi, gata de plecare. Ni se dă hrană rece pentru toată ziua. Un sfert de pâine cu marmeladă pentru prânz şi altul pentru seară. Cad într'o grupă ce-şi are locul în al zecelea camion. Trebuie să stăm trântiţi la podea. Două sentinele, ca doi bulumaci, stau ţintite în cele două colţuri din spa­tele cabinei.

Camioanele se înşiruie — vreo treizeci şi cinci — pe şoseaua ce străbate Dobrogea de la Dunăre la Marea Neagră. înaintăm încet, ca şi cum am fi traşi de cai, pe o căldură de cuptor, într'un nor imens de praf. Apă nu avem la noi, pentru simplul motiv că n'am avut în ce s'o luăm. Este 25 Iunie 1950.

Către orele cinci după amiază suntem la Valea Neagră, în lagărul Peninsula. E o prelungire de pământ ce intră în lacul Siut-Ghiol; de aici îi vine şi numele. De unde la Columbia am dat de un lagăr format dintr'un pachet de barăci, aici, din contră, barăcile sunt înşirate, parcă fără o regulă, pe o întindere mult prea mare pentru numărul lor.  Se vor construi, desigur, altele

noi.

Camioanele ne-au lăsat la câteva sute de metri de barăci. Pe brigăzi, ne-am luat locul pe iarba uscată. Aşteptăm.

Dar iată că în lagăr îşi fac intrarea alte câteva camioane. Spre surpriza noastră, vedem că au adus un lot de la Piteşti. De departe îl recunosc pe Burcea. E şi Lupaşcu, Morărescu. îi văd apoi, pe toţi cei ce au venit cu mine de la Jilava. Miulescu, Mătăsaru, Băleanu, Fuchs...

Cu inima strânsă, caut să-1 disting cumva pe Ţur-canu. Lipseşte. Nu e nici Levinski. Am un sentiment de siguranţă. Răsuflu uşurat. E ca o sentinţă judecă­torească ce m'ar fi eliberat de cătuşele unei condam­nări aproape sigure.

Ne-am amestecat cu ceilalţi de la Piteşti — tot vreo optzeci. Burcea prinde un moment prielnic şi-mi spune, mai mult printre dinţi:

—  Am trăit o lună de parcă ar fi fost un secol. Demascările şi bătăile iau proporţii sinistre. Cei care au rămas acolo, îi poţi socoti lăsaţi în infern.

Apoi, pe un ton ce-i dezvăluie teama:

—  Nu vorbi absolut nimic. E aici, unul Ţanu Popa. Îl depăşeşte pe Levinski în brutalitate. Mi-e frică că de­mascările vor continua şi aici. Acest Ţanu Popa ne-a spus în dubă, pe drum, că în lagăr, vom fi separaţi de ceilalţi deţinuţi. Atât. De aici înainte nu mai pomeni o vorbă despre demascări. Ne-ar putea costa trimiterea înapoi la Piteşti.

Aşteptăm, dar nimeni nu vine să ne repartizeze în barăci. Constatăm că lagărul nu are încă instalată lu­mina electrică şi că apa se dă cu porţia. Trei butoaie, la vreo două sute de metri de noi, sunt umplute dintr'o cisternă. Suntem toţi chinuiţi de foame; sfertul de pâine, ce l-am avut pentru seară, l-am mâncat de mult.

Suntem plini de praf din cap până'n picioare. II avem în ochi, în nas, în urechi. Sunt atât de îmbâcsit, încât mi-e silă de mine însumi!

« Responsabili » ai lagărului vin în fine şi ne indică barăcile. Noi, cei de la Piteşti, primim numerele 13 şi 14. Sunt două barăci izolate, în fundul lagărului. Cei de la Columbia am luat numărul 13, cei veniţi de la Piteşti, după noi, numărul 14.

Decepţia e mare. Ne izbim în primul rând de lipsa de apă. Ni se spune că pentru fiecare brigadă, se dă

două găleţi pentru spălat. Trebuie s'o facem într'un jgheab de lemn, instalat lângă baracă.

Primim fiecare câte două căni de apă. Am folosit-o aşa cum am putut, să ajungă pentru faţă, urechi, gât şi mâini. Ne-am spălat deasupra jgheabului ca să avem şi pentru picioare. Am intrat în barăci şi am aşteptat să se întunece; lumină nu avem...

Dimineaţa, la patru şi jumătate, suntem în picioare. Ieşim numai în chiloţi sau izmene, cămaşa pe umăr.

E mult prea cald pentru această oră atât de mati­nală! Se anunţă o zi caniculară; soarele s'a ridicat de-un copac şi-şi trimite razele să spargă pâcla, ce-ar vrea parcă să se transforme în nori. De-o lună de când sun­tem în Dobrogea, cerul nu ne-a fericit cu un strop de ploaie!

Platoul de unde se face plecarea spre şantiere e încă gol. Noi suntem primii — pionieri ai noului şantier! Zeloşii nu ne dau pace: comandă, ne fixează ordinea, comportamentul. Trebuie să fim cei mai buni! Aşa a hotărât acel Ţanu Popa, de care mi s'a vorbit.

În ciuda avântului nostru, a trebuit însă să ieşim ultimii pe poarta lagărului! Aşa au găsit de cuviinţă « responsabilii » cu repartizarea muncii.

Mergem încet, în ritmul fixat de escorta militară. Sunt trupele se securitate care se îndeletnicesc cu paza noastră aici.

Trecem pe un câmp cu iarbă uscată, prăfuită. Dăm apoi de-o livadă de caişi, pe jumătate uscaţi. De la tul­pina unui cais se ridică trei oameni şi apoi se îndreaptă spre coloana noastră. Trec prin faţa celor doi soldaţi, care ne încadrează pe partea stângă şi se apropie de noi, la câţiva metri. Toţi trei sunt ţigani, în vârstă nu mai mult de treizeci de ani. Şi-au scos cămăşile ca să-i prindă şi pe ei — ca şi pe noi — razele soarelui de dimineaţă. Sunt, desigur, « responsabili pe şantier ». Merg în pas cu noi. Apoi, ne măsoară cu privirea, din cap până'n picioare; pe buze un zâmbet de batjocoră. După câteva minute, suntem obligaţi să le ascultăm părerile. Unul din ei, la vreo opt metri în faţa celorlalţi doi, le strigă la cei din capul coloanei:

— Bă, maniştilor. Apoi, cel din dreptul meu:

Bă, verzilor.

Celălalt îşi spune şi el impresia asupra aspectului nostru:

—  Unitaţi-vă, bă, ce prăpădiţi şi urâţi arată.
Roboţii le surâd. Văd în ei, desigur, tot ce are mai de seamă clasa muncitoare!

Unul din ţigani reacţionează:

—    Ce rânjiţi, bă, la noi?
Şi apoi, toţi trei:

—    Bă, nasolilor.

Mai merg un timp în rând cu noi, după care, brusc, o cotesc la stânga şi se dau lângă un butoi cu apă, acoperit de frunziş. Se aşează, cum le vine mai bine, în bătaia razelor.

Şi când te gândeşti că la Prieşti se distrug oamenii în numele clasei muncitoare! Cum de nu-i ai în mâini Ţurcanule să scoţi putregaiul din ei!

 

Iată, în fine, şi canalul! Suntem la locul de muncă. Dar au fost alţii înaintea noastră care au început săpă­turile, aici. Canalul e adâncit până acum la circa un metru, pe o lăţime de optzeci. Aflăm că se va merge cu săpătura până la cincisprezece metri. Pe malul dinspre mare, pământul scos se ridică'n munţi pitici ce ne îm­piedică vederea spre litoral. Trebuie să fim la vreo cincisprezece kilometri departe de ţărm.

În fund, în dreapta o altă brigadă şi-a început lucrul înaintea noastră.

Primim fiecare o roabă, un târnăcop, o lopată. Un responsabil ne spune, în cuvinte puţine, ce avem de făcut: se rupe pământul cu târnăcopul, se încarcă în roabă şi se transportă, până la o distanţă de circa trei sute de metri, pe o potecă de dulapi puşi cap la cap. Norma e de trei metri cubi.

Către orele zece, arşiţa se lasă nemiloasă peste noi. Munca devine chin. La asta se adaugă îndemnurile zelo­şilor şi ameninţările roboţilor. Ţanu Popa — trup îndesat, cap rotund, privire mereu bănuitoare, încruntat, e aici, numai să demaşte pe cei ce nu se arată demni de « încrederea » ce le-a acordat-o clasa muncitoare.  Aşa că teama  trimeterii înapoi la Piteşti e întipărită pe feţele multora dintre noi! Lipsa de apă se face din ce în ce mai chinuitoare. Primim, după lungă aşteptare, câte o porţie — atât ca să ai numai impresia că ai băut...

Masa de prânz, venită cu întârziere, nu face decât să îndoiască chinul. în loc de pâine, primim mămăligă rece — o bucată dreptunghiulară, ceva mai mare ca podul palmei, groasă de două degete.

Pământul e atât de tare încât trebuie să dai cu târnă­copul un sfert de oră, ca să ai pentru o treime de roabă. Unicul moment de oarecare destindere e când ajuns pe vârful ridicăturilor de pământ depozitat, îţi dai peste cap roaba să se deşerte, şi-ţi arunci pentru o clipă vederea spre mare. O disting ca o fâşie de pânză, ce se pierde ştearsă, la linia orizontului. E momentul când mă întorc cu gândul la libertate. E atât de scurtă, dar atât de bogată în simţăminte această clipă! Fiindcă aici, în lagărele de pe canal, nu te poţi gândi cu plăcere, nici la cele mai neînsemnate întâmplări din viaţa unui deţinut. Şi asta, pentru simplul motiv că lipsesc. Să te gândeşti că mâncarea o să fie mai bună în seara asta? Nu, fiindcă totdeauna este la fel de proastă şi insuficientă. Să te gândeşti, că azi sau mâine ai să te poţi spăla? Nu, fiindcă nu e nici un semn că apă o să fie adusă în cantitate suficientă. La ce-ai putea să te gândeşti, la altceva? La nimic; fiindcă nimic altceva nu mai este...

 

Câteva zile trec şi iată că se produce ceva în uni­formitatea de aici. Ni se dau cărţi poştale. Ni se dă şi conţinutul: « Dragii mei, sunt bine şi mă gândesc cu drag la voi. Aici avem ce ne trebuie. N'ar fi totuşi rău, să pot primi un pachet cu ceva alimente; mâncarea de cazan te poate îndestula, dar nu-ţi ia pofta de bunătăţi. Mai am nevoie de unele lucruri de ale îmbrăcămintei... »

Şi iată că în aceste zile caniculare de Iulie, într'o Duminică după-masă, în lagăr — ziua Domnului e res­pectată şi aici începând de la ora prânzului — un cunos­cut îmi dă vestea cea mare: a început războiul în Asia, în Extremul Orient. Nu poate să-mi dea un amănunt în plus; mai mult nu ştie. Mă întorc cu vestea la baracă, dar o păstrez, bine înţeles, numai pentru mine; în brigada noastră au reînceput demascările! Primul semn a fost când ni s'a spus de Bogdănescu şi Ţanu Popa, că nu avem voie să luăm contact cu ceilalţi deţinuţi din lagăr. Apoi, câţiva dintre noi au fost bătuţi; cei care sabotează lucrul pe şantier, cei care nu-şi fac nor­ma. Eu n'am atins-o nici pe departe — un metru cub în loc de trei — însă în ultimele zile am simulat că aş avea atacuri de inimă. O fac în fiecare zi pe la orele unsprezece — când căldura e în toi. îmi încarc o roabă ceva mai cu vârf şi când ajung cu ea, unde pă­mântul răsturnat — negru, lucios — te îmbie să te răcoreşti în prospeţimea lui, cad pe spate şi apoi suflu greu. Fiindcă aşa îmi închipui că e atunci când ai atac de inimă. Riscul e mare, dar mi-1 iau totuşi.

 

Izbucnirea războiului în Extremul Orient îmi dă curaj. După multă chibzuinţă, — unde şi de ce ar avea loc, trag concluzia: America nu mai tolerează dictaturile comuniste. A făcut tot ce i-a stat în putinţă; dar răbdarea are limite. America nu îngăduie ca oameni să fie oprimaţi de tirani! în lume trebuie să domine numai libertatea. Tirania a fost izbită întâi în Extremul Orient, dar de-sigur forţele libertăţii nu vor întârzia s'o atace şi aici, în Europa. Nu trebuie să-mi pierd speranţele. Totul e, că puterile libertăţii au început să lovească în cele ale silniciei.

Niciodată nu m'am îndoit că libertatea va veni şi pentru noi. Niciodată n'am să mă îndoiesc...

în timp ce canalul ne epuizează şi ultimele puteri — aşa, ca prin minune, ne sosesc pachetele. Conţinutul ne e deşertat în pături: cârnaţi, ouă fierte, pui fripţi, dar mucegăiţi (căldura e de 45 de grade), brânză pe jumătate stricată. Mâncăm totul şi ne saturăm. Dar vai, cine mai e în stare să şi judece... în următoarele zile, diareea face ravagii; pe şantier, ne curăţăm picioa­rele cu pământ. Mâncarea stricată ne-a dat stomacurile peste cap; debordăm totul — şi ne ştergem tot cu pământ...

Primim o lovitură! Comandantul lagărului — după câte aflu un fost muncitor din portul Constanţa-şi res­ponsabilul politic — recrutat din acelaşi port — discută aprins cu Ţanu Popa şi Bogdănescu. Discuţia are loc numai la vreo douăzeci de metri de baraca noastră. Arată ca şi cum ar fi preocupaţi de probleme impor­tante! Ce-şi spun, nu putem şti. Dar nu e greu să bănuim; suntem daţi în seama celor doi roboţi, au mână liberă să facă ce vor cu noi. La o jumătate de oră, teama de care suntem cuprinşi nu se dezminte. Una din camere e golită de deţinuţi; cei ce-au ocupat-o sunt înghesuiţi prin te noi. Priciurile rămân goale. în mijlocul camerei e adusă o masă lungă. La ferestre se pun pături. Nimeni nu se se mai îndoieşte că s'a amenajat, cât ai bate din palme, o nouă cameră 4 Spital. Ţanu Popa devine pe loc, mai dur ca oricând. Ne aruncă priviri bănuitoare — vede în fiecare din noi un duşman al clasei muncitoare.

Pe şantier, se lucrează acum în viteză mărită. Mulţi depăşesc norma de trei metri cubi. Nu numai că o depăşesc, ba o fac de două ori şi mai bine; şase-şapte metri cubi! Dar sunt şi mulţi care n'o fac; n'o pot face. Eu, rămân mereu pe aceeaşi poziţie; atacurile de inimă. Nici nu s'ar putea altfel. Să-mi schimb, aşa, dintr'o dată, felul de muncă, înseamnă demascarea şi nu e exclus, reîntoarcerea la Piteşti...

 

Se merge din rău în mai rău. Seara, în noua cameră, suntem aduşi toţi cei ce nu muncim cu elanul cerut de clasa muncitoare. Nu ni se mai cere o explicaţie; suntem întinşi pe masă, după care urmează bătaia, cu bâtele şi curelele — ca la camera 4 Spital. Totul se execută rapid — la normă. Aici nu e timp de pierdut cu autobiografii, cu discuţii asupra comportamentului celui demascat.

În următoarele zile, câţiva îşi pierd echilibrul. Se găsesc numai la un pas de brutalitatea roboţilor. Băleanu, care la Jilava vedea în fiecare gardian un călău, acum e de nerecunoscut. Ca şi cum ar fi căzut între noi dintr'o altă lume. Se încruntă, bruschează, ne dă calificativul de bandiţi! Şi se arată mulţumit de cazarea, hrana şi higiena din lagăr. Orice încercări să i se stăvi­lească drumul spre decădere sunt zadarnice!

 

Demascarea de la Piteşti îşi dă roadele — decăderea fizică şi morală. Te chinuieşte în somn, pe şantier, în timp ce mănânci, e peste tot, tronând peste această viaţă fără o bucurie cât de ştearsă, mereu dureroasă, aspră, nemiloasă...

Pe la jumătatea lunii August se întâmplă ceva deo­sebit. De-abia am început lucrul în această dimineaţă, când un « responsabil » al lagărului, urmat de un sol­dat, vine spre locul nostru de muncă. Se opreşte pe şantierul nostru şi până să-mi fac o impresie asupra vizitei, mi-aud numele strigat de pe o listă. Inima-mi zvâcneşte! E chemat şi Burcea. Nici el nu-şi face norma! Dar numai noi doi. Totul se învârteşte în jurul meu; suntem trimişi înapoi la Piteşti. Aici e viaţă de robi, dar acolo e infernul... Soldatul ne şi ia în primire. Mai am timp să-mi arunc o privire spre Dinu Georgescu. A apucat numai să-şi ridice uşor mâna în sus, până în dreptul capului. A rămas cu ea aşa, mut, privirea pierdută'n gol.

Canalul ne-a rămas în spate. încă câţiva paşi şi-1 pierdem din vedere. In faţa noastră însă vreo două­zeci de deţinuţi din alte brigăzi, încadraţi de santinele, parcă ne aşteaptă. Ajunşi lângă ei, au toţi fericirea în­tipărită pe faţă! încet, recapăt încrederea în mine. Aflu imediat că e vorba de altceva, nu de reîntoarcerea la Piteşti. Suntem transferaţi într'un alt lagăr. Regula e că cei care îşi termină condamnarea să fie eliberaţi de la Poarta Albă. Acolo poţi aştepta un timp — un an, doi, nu se ştie cât. Brusc, sentimentele mă copleşesc: eliberarea de demascări are loc aici, între douăzeci de deţinuţi, înconjuraţi de sentinele!

în drum spre lagăr gândurile mă poartă într'o lume — fie ea cât de aspră — fără roboţi, fără demascări. Mă consider liber — fiindcă până acum mi-a fost teamă să şi gândesc!

De-abia ne facem intrarea pe poarta lagărului, că un « responsabil » ne spune scurt:

Imediat la barăci şi vă luaţi bagajele. într'o ju­mătate de oră să fiţi aici.

Plec într'o fugă. Burcea fuge şi el după mine. în baracă, din două mişcări, tot ce-mi aparţine îl am în braţe. în uşă, mi-arunc privirea peste priciurile goale; pe ele am fost terorizat timp de şase luni de zile, ceas de ceas, minut de minut.

Dar pun imediat capăt gândurilor rele. Trebuie să închei mai repede acest crâmpei de viaţă. Moartea o alung! Fug...

În urma mea vine şi Burcea.

O jumătate de oră mai târziu, stăm trântiţi, la po­dea, în camion. Străbatem încet acelaşi drum înecat în praf, lipiţi unul de altul, liniştiţi, muţi, abandonaţi unei lumi mai bune, lăsată la pofta inimii. Nu mai sunt sleit de puteri, nu mai sunt indiferent faţă de viitor, faţă de mine, nu mai sunt cel care a încetat să mai lupte. Eliberat de demascări, instinctiv îmi salt capul peste oblonul camionului să contemplu această fugă către orizontul de coline dobrogene, lipsite de vegetaţie, dar atrăgătoare.

Trei ore mai târziu suntem în poarta noului lagăr. Două sentinele ne dau drumul înăuntru. Suntem luaţi în primire de un « responsabil », după ce ne-a găsit numele pe-o listă.

Este ora 11. Lagărul, imens, trebuie să aibă peste o sută de barăci, îmi apare ca o « oază » în această înşiruire de lagăre între Cernavodă şi Marea Neagră. Se văd cişmele în faţa barăcilor, e lumină electrică, puţinii deţinuţi la această oră în lagăr nu sunt cu mur­dăria pe ei. Aici, oricum, totul pare mai pământesc; infernul e în urmă. Şi fiindcă în viaţă, de multe ori, din rău dai în mai rău, dar şi din bine în mai bine, aşa şi astăzi, suntem lăsaţi liberi, până la ora şase, când va trebui să fim pe platou. Se va face o repartizare generală pe barăci. Aşa că am plecat, care încotro, să ne găsim prieteni sau cunoscuţi.

Sunt singur pe platoul din mijlocul lagărului. Soa­rele bate puternic iar pământul uscat, parcă face arşiţa şi mai mare. Mă îndrept către o clădire în construcţie, să-mi caut un loc la umbră. Dar din spate mi-aud nu­mele. Mă întorc şi dau cu ochii de un prieten. Nu l-am mai văzut de mulţi ani şi nu-mi închipuiam să-1 găsesc aici. Sunt plăcut impresionat de neaşteptata întâlnire dar şi surprins de cum a reacţionat la vederea mea. întâmpinându-1, se opreşte şi rămâne ca pironit, îmi dau seama că aspectul meu l'a şocat; a fost mai mult o mişcare involuntară. Îi spun pe scurt care e cauza de arăt aşa cum sunt. Bine înţeles, nu-i vorbesc de demascări. Nici nu te-ar putea înţelege, aşa din câteva cuvinte şi nici precaut n'ar fi să dau aici în vileag, ceea ce e considerat strict secret. I-am spus numai de condiţiile de cazare şi de muncă de la Valea Neagră. El, la rândul lui, mă lămureşte în câteva vorbe cum de se găseşte aici: a fost prins la graniţa cu Iugoslavia — vrea să ajungă în lumea liberă. E frontierist. Dar brusc, ia o hotărâre:

Aşteaptă-mă aici. Mă duc la baie, să văd ce se poate face; pentru cinci ţigări, reuşeşti câteodată să fii lăsat înăuntru. Pleacă în fugă şi după cinci minute vine cu aprobarea. Imediat întindem paşii spre baraca lui. îl aştept afară, fiindcă toţi ceilalţi din brigadă dorm. Lucrează în tură de noapte.

Mi-aduce o cămaşă curată, o pereche de chiloţi, un prosop; apoi săpun, o lamă de ras, o oglindă de buzunar. Mai primesc o bucată de pâine şi câteva felii de salam uscat, să le am după ce mă spăl. El a primit un pachet zilele trecute.

Ajunşi la baie, bate discret în uşă. În prag apare o hantilă de om. E numai în pantaloni vărgaţi. Un cap mic, pentru un trup prea lung, ochi fioroşi, buze subţiri, dinţii din faţă căzuţi, mâinile, două hulube atârnate. E deţinut de drept comun şi e de cincisprezece ani în puşcărie. Aşa m'a informat pe drum prietenul, îmi face un semn din cap, care înseamnă: intră. Prie­tenul mă lasă în seama puşcăriaşului. închide uşa cu cheia şi suntem numai noi doi în baie. Am o uşoară teamă. Oricum, mă aflu în faţa unui ucigaş. De precaut-ţie, îi zâmbesc. El rânjeşte, dar îmi dau seama că a vrut să răspundă la zâmbetul meu. Din sala mare de duşuri, mă vâră într'o cămăruţă, unde am apă fierbinte, la un robinet. E şi un hârdău, unde pot să mă bag cu totul.

Aşteptăm să se umple « baia ». între timp îmi spu­ne că e condamnat la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică, dar că speră să fie graţiat peste patru ani. Mă obişnuiesc încet în tovărăşia lui; nu mi se mai pare atât de fioros. îl întreb pentru ce a fost condamnat. Mi-a dat infracţiunea în expresie pură: « l-am guiţat pe unu ». Apoi el pleacă şi mă lasă singur în cămăruţă. Mă vâr în apa fierbinte şi rămân aşa un timp, căzut în această plăcere, fără ca gândurile să mă mai poarte nici în trecut, nici la ziua de mâine. Prezentul e acum totul; m'am eliberat de teroare şi-mi dau jos murdăria de pe mine. Cum minutele trec, stratul de jeg începe să se moaie. Pielea mi se eliberează, porii mi se desfac, încet devin un alt om. Săpunul face minuni. Trec la ras şi apoi îmi privesc cu atenţie chipul în oglinjoară. Nu mi l-am mai văzut de un an şi jumătate.

Sunt atât de slab! Ochii, în fundul orbitelor, au un luciu straniu, obrajii îmi sunt supţi, buzele livide. în jos, pot să-mi număr coastele, şoldurile îmi sunt ca două oase trase parcă în afară. Mă simt însă sănătos! Şi simţurile nu mă înşeală. N'ar putea să mă convingă de contrariul o duzină de medici.

Şeful băii intră peste mine şi-mi spune cu oarecare părere de rău — i se vede chiar în ochii lui fioroşi — că trebuie să părăsesc baia.

în timp ce mă şterg, dă din cap — plecat uşor la dreapta şi la stânga. Nu spune nimic, dar îi înţeleg mişcarea: slab, e atât de slab şi mai are şi urme de bâtă pe spinare. La plecare, dau să-i mulţumesc, dar îmi ia mâna, o întoarce pe-o parte şi pe alta, o cerce­tează cu ochii unui încercat dermatolog, apoi spune:

— Murdăria a intrat adânc în pielea de pe mâini. N'o să iasă cu una cu două. Dar cu o perie şi săpun mult îi dai de hac în câteva săptămâni.

îi mulţumesc pentru tot — baie şi consultaţie — şi ies pe platou, în plină bătaie a soarelui de după masă. Azi e 18 August 1950. E ziua când închei şapte luni de teroare. Dar rămân cu ea în gând, ca un strigăt de oameni schingiuiţi, venit de după ziduri de temniţă. Nu e un strigăt de ajutor, e unul de moarte...