V

Uşa se închide în spatele nostru...

Rămân, pentru un moment, sprijinit de priciul gol din stânga mea.

Câteva pâlcuri de deţinuţi; parcă ne aşteaptă. Nu cunosc pe nimeni. Sunt cincisprezece-şaisprezece.

De-a lungul pereţilor, pe priciurile acoperite ca şi anul trecut de aceleaşi scoarţe în formă dreptunghiulară din resturi de stofă împletite, e loc mult prea mult pentru cei ce ne găsim aici.

E atât de luminoasă camera 4 Spital!

îmi aleg un loc lângă fereastra din partea de apus a camerei. Lângă mine, în dreapta, se instalează Dinu Georgescu. În faţa mea, două perechi de paturi de fier suprapuse şi lângă ele, alte două, simple, lipite unul de altul. în mijlocul camerei, o masă lungă de vreo trei metri. Fac o plimbare: treizeci de paşi până la celelalte două ferestre din partea de răsărit. Văd, la patru cinci sute de metri distanţă, halta de cale ferată şi, mai departe, zăvoiul întins al Argeşului.

A căzut zăpadă puţină; cerul e senin sticlă.

Uşa se deschide şi prim-gardianul Mândruţă aduce încă vreo două zeci şi cinci de deţinuţi. Acum, trebuie să fim cu toţii, şaizeci şi patru, şaizeci şi cinci.

Fiecare, îşi caută un loc pe prici...

De-a lungul camerei, pe mijloc, e un adevărat bulevard în miniatură: plimbări în grupuri de doi, trei, discuţii. Iată-ne deci, instalaţi mai omeneşte... loc de plimbare, lumină, vedere deschisă spre răsărit şi apus.

Dau şi de un cunoscut; am stat împreună, tot aici, anul trecut: Balanişcu, şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova. Era considerat cel mai bun student la matematici al lui Abramescu, la Cluj; se dedicase logicei matematice.

Ne dăm mâna, stăm puţin de vorbă:

— Unde sunt ceilalţi, din grupul Cluj, îl întreb.

Sunt toţi aici, răspândiţi prin diferite celule. Numai de Maniu nu mai ştiu nimic; a fost scos de aici şi dus la infirmerie. Ajunsese în ultimul grad cu TBCul. Şi n'avea decât douăzeci şi şase de ani. Mi-e teamă, că nu mai e printre cei vii.

Zâmbeşte amar! Apoi, se îndreaptă cu paşi mici spre locul lui pe prici. îşi aranjează puţin lucrurile. E slab, încovoiat de spate, cu faţa palidă. Pare îngrijorat! Ai impresia că-i e teamă de ceva ascuns.

Îmi amintesc de Maniu şi de ceilalţi.

Octombrie 1948... Când am fost introdus în această cameră am dat de oameni ticsiţi pe priciuri. Am rămas neorientat, în faţa a optzeci, nouăzeci de priviri aţintite asupra mea.

Cum să-mi fac loc? De la uşă, doi metri mai departe, numai priciuri. Pe ele, oameni lungiţi sau stând turceşte. Tunşi chilug, feţe scobite, piele cadaverică. Mă dau un pas înapoi; îmi trădez, aşa, impresia: primul contact e respingător; trebuie să-mi fac loc între aceste cadavre vii, cărora li se mişcă numai ochii în fundul orbitelor.

Mi-au ghicit gândul:

— Nu e aşa, că nu suntem atrăgători? Trebuie însă să te obişnuieşti mai repede cu noua dumneatale situaţie şi trebuie să ţi-o spunem dinainte, peste şase, şapte luni, vei arăta la fel ca noi.

Mi se face loc lângă fereastră...

Aflu că toţi de aici au fost aduşi de la Penitenciarul Cluj; un lot de trei sute. Ceilalţi sunt repartizaţi, în celule sau în alte camere. Fac parte din centrul legionar Cluj şi au fost arestaţi la 15 Mai 1948. Toţi sunt studenţi. Sunt din grupul Nicolae Pătraşcu, numai vreo cinci, şase sunt din grupul Radu Mironovici.

Mai aflu că penitenciarul e peste măsură de aglomerat; într'o celulă de doi oameni, se găsesc şase, şapte, ba chiar şi opt. Că această cameră se numeşte 4 Spital, fiindcă până acum un an, era aici, spitalul închisorii.

Ridică mâna spre mine; faţa-i galbenă i se schimonoseşte, pentru un efort să vorbească; din buzele-i livide scoate două cuvinte:

— Proaspăt arestat!?

Câţiva, în jurul lui, îl privesc îngrijoraţi.

— Îi dăm din porţia noastră de mâncare, fiindcă administraţia închisorii nu i-a acordat, în plus, decât o ceaşcă de lapte pe zi.

Trec câteva zile... Maniu e mutat la infirmerie. în ceea ce priveşte administraţia, îmi dau seama la ce trebuie să mă aştept, când e vorba să-şi arate cruzimea.

Cât despre partea legionarilor, ca la un semn, îşi privesc camaradul cu duioşie şi în tăcere. în urma lui, optzeci de oameni îşi fac semnul crucii. Nu e numai un semn de credinţă, dar şi angajamentul solemn de răzbunare...

În dimineaţa asta — aici în camera 4 Spital — mă simt mai bine; mizeria care am dus-o de un an şi mai bine parcă s'a şters din faţa ochilor: întunericul din celulele Securităţii, zidurile Jilavei, camera 8, grota în care am stat şase luni, camera de la subsol până acum o oră...

în capul priciului, chiar lângă fereastră, noul meu vecin. Face parte din grupul de paisprezece, cincisprezece, care l-am găsit aici.

De vreun metru şaizeci şi opt, cap oval, un nas prea subţire, ochi căprui, melancolici, îţi dă impresia unui elev de liceu trăit mai mult în internat. Arestat înaintea mea cu vreo şase luni şi având o condamnare de douăzeci de ani, pare un om total descurajat. E atât de slab, numai pile şi os. Aflu că e legionar şi că a fost recrutat în Frăţiile de Cruce în 1940. Să tot aibă douăzeci şi şase de ani.

Se uită pe fereastră cu privirea pierdută. O rază oblică de soare îi descoperă şi mai mult suferinţa.

— Mă numesc Ion Popescu şi sunt de la Craiova, mi s'a recomandat vecinul.

Observ că mâna dreaptă şi-o mişcă greu, cu dureri care îi schimonosesc faţa. Ceea ce face, să-mi aduc aminte de urletele venite de aici!

îl intreb, arătându-mă indiferent;

— Dar, ce ai la mână? Parcă n'o poţi mişca bine!

Puţin surprins de întrebare, tresare. Apoi, după câteva secunde, cu un aer de siguranţă:

— Nu e nimic grav, am alunecat şi am căzut pe mână. E numai o uşoară scrântitură.

Sunt sigur că nu spune adevărul. După o lungă ezitare, mă hotărăsc şi-1 întreb:

— Când ai fost adus în camera asta?
Popescu, fără să se uite la mine, trist:

— Sunt aici de şase săptămâni.

E atât de zgârcit la vorbă, dar insist. E momentul să aflu ceea ce mă munceşte:

— De jos, de la subsol, am auzit în două rânduri câte un urlet. Au fost atât de groaznice, încât m'au înfiorat. Şi au venit cam de aici, din partea asta a închisorii.

Popescu clipeşte din ochi înainte să răspundă:

— Un urlet?

Apoi, îşi mişcă capul în semn de nedumirire:

— N'am auzit aşa ceva.

După care îşi întoarce faţa spre fereastră.

îi caut pe ceilalţi veniţi cu mine de la subsol. Sunt răspândiţi prin cameră. Miulescu, Mătăsaru şi Burcea şi-au întâlnit un cunoscut de la Bucureşti. Băleanu şi Fuchs, cu mâinile la spate, se plimbă de-a lungul camerei. Dinu Georgescu vine la mine, mă trage de mână şi-mi spune discret:

— Urletele au mai fost auzite şi de alţii. Mi-au spus chiar acum câţiva, din cei aduşi după noi. Le-au auzit şi ei, venite tot de aici.

îl privesc cu atenţie, punându-mi întrebarea: cum se face atunci, de nu ştie nimic Popescu?

Dau să-i spun ce-am aflat, sau mai bine zis ce n'am aflat, când gardianul, în uşă, face un semn unui deţinut de parcă i-ar fi o veche cunoştinţă.

Amândoi trag apoi înăuntru hârdăul cu terci.

Trebuie să fie şeful camerei, îmi zjc, uitându-mă mai cu atenţie la deţinutul care vorbeşte cu gardianul.

Se scurg câteva minute, de parcă nu se mai sfârşesc, până trec la împărţirea terciului.

Distribuirea o face şeful camerei. Stăm în rând, cu gamelele în mână. Gardianul e mereu lângă uşă. Am ajuns la hârdau; îmi primesc porţia. Mai mult încă, gardianul îmi zâmbeşte. După câteva minute iese.

Mâncăm în linişte, fiecare la locul lui.

Şeful camerei şi încă cinci, îşi i-au micul dejun în picioare, rezemaţi de masă.

Radem gamelele, să nu mai rămână nici-o urmă. Apoi le spălăm, cu apă puţină, deasupra unei doniţe. E sub prici, în partea opusă locului unde stau eu. E acolo şi o tinetă. Aici, administraţia închisorii pare îngăduitoare: şeful camerei intră şi iese! A făcut-o de câteva ori. în uşa întredeschisă, vorbeşte chiar cu directorul penitenciarului. E acelaşi de anul trecut, Dumitrescu. Să nu-ţi vie să crezi!

Câtă diferenţă de izolarea de la subsol!

Şeful camerei intră şi închide uşa după el.

E mişcare multă. Se discută — câte doi, trei, unii se plimbă, alţii au pus stăpânire pe fereastră.

Eu, taciturn, la locul meu. Mă uit afară, la albastrul cerului; sunt îmbiat la libertate... apoi mă las pradă visării...

Deodată sar, trezit din reverie.

Un ordin puternic, o voce metalică, ieşită dintr'o gură duşmană, îmi dă un fior:

— Nimeni nu mai mişcă.

Ordinul a fost atât de puternic şi categoric, încât într'adevăr, nimeni nu mai mişcă! Rămânem înlemniţi; e ca un film oprit.

Sunt zăpăcit! Fac un efort să-mi adun gândurile. De lângă uşă, şeful camerei iese dintr'un grup de vreo cinci, şase. Face câţiva paşi spre mijlocul încăperii. îşi roteşte privirea peste noi. E încruntat, strânge din buze. Tot puternic, şi cu aceeaşi duşmănie în voce, strigă:

— Fiecare trece imediat la locul lui.
Executarea se face fără şovăire. E o treabă de câteva

secunde.

Surprinşi de o asemenea întorsătură în viaţa de închisoare, rămânem muţi. în privirile tuturora e întipărită uimirea. Dar văd că şeful camerei se pregăteşte să ne mai spună ceva. De data asta, calm, răspicat, continuă:

— Din acest moment, nimeni nu mai are voie să vorbească, nimeni nu are voie să facă vreun semn.

Asta înseamnă că nu trebuie să vă mişcaţi nici pleoapele. Capul îl ţineţi drept înainte şi privirea fixată la un metru, în faţă pe ciment.

Încerc totuşi, pentru o clipă, să văd ce fac ceilalţi. O mişcare a ochilor în sus, spre priciul de vis-a-vis: Băleanu şi Fuchs respectă cu desăvârşire ordinul. încă o încercare; mişc ochii la dreapta, spre uşă: prin zgârieturile vopselei de pe geam, îmi dau seama că de afară suntem observaţi. Nici nu s'ar putea altfel! De asta nu mă îndoiesc şi nu cred că se îndoieşte nimeni.

Dinu Georgescu, lângă mine, e statuie.

În clipa urătoare, o constatare mă ulueşte: Popescu lipseşte de la locul lui. E împreună cu ceilalţi, pe care i-am găsit aici, când am fost introduşi în cameră. Toţi sunt în jurul şefului camerei; le vorbeşte, mai mult în şoaptă.

Individul e înalt, de vreun metru şaptezeci şi opt, nas în formă de şa, buze subţiri şi mereu umede, un corp atletic şi nu e slab ca noi ceilalţi. Pe cap are o şapcă gri; vestonul şi pantalonii de schi, aceeaşi culoare. Să tot aibă, douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani.

Dar iată că iese din grup şi se îndreaptă spre priciul meu. Inima-mi zvâcneşte! Se opreşte în faţa unuia, pe care nu-1 pot vedea. îi spune rar, ameninţător:

— Tu, ăsta, de ce-ţi mişti capul?

Are accent moldovenesc; cel puţin ştiu din ce parte a ţării e.

Cel ce-şi mişcase capul nu mai poate da o explicaţie: au şi sărit pe el cinci din oamenii şefului. îl trag de pe prici. în câteva secunde e făcut ghem pe ciment. Dă să zbiere, dar unul îi şi înfundă pumnul în gură. E bombardat cu picioarele: număr vreo două zeci de lovituri... Şeful camerei strigă:

— Ajunge.

Victima e lăsată pe ciment. E tot ghem. Geme. Unul îl trage de umăr, în sus. I se dau mâinile la spate. Şeful, calm, încet:

— Apleacă-te în faţă, mă.

Omul execută ordinul. Se apropie la un metru de el; îi trimete un picior sub piept. Deţinutul e săltat câţiva centimetri şi cade cu toată greutatea pe ciment. Apoi e târât la locul lui, pe prici.

Tremur, mai mult de indignare, decât de teamă.

Încerc să analizez situaţia, dar puterea de discernământ îmi lipseşte.

Prin zgârieturile vopselei de pe gemul uşii disting mereu ochii duşmanului. E acolo, pe culoar; aici, înăuntru, e numai unealta lui. Oricum, individul n'ar putea trece la o astfel de acţiune din iniţiativa lui. Pe aceasta nici n'o poate avea!!!

Nu ştiu cum, dar prin minte îmi fulgeră un nume: Sile Constantinescu. Dacă cel din faţa mea ar fi cu vreo doisprezece ani mai în vârstă!

Nu ştiu cât o fi de adevărat, dar la Jilava am auzit, din mai multe guri, că ucigaşul părinţilor săi, de prin 1937, studentul la Chimie Sile Constantinescu, ar fi primit după 23 August o misiune cu caracter educativ în închisori. Am refuzat să cred că un degenerat, care şi-a ciopârţit părinţii şi apoi i-a pus la conservat în butoaie, în beciul propriei lor case, să ajungă să facă educaţie altora.

Dar în faţa mea e un alt degenerat (ceilalţi bătăuşi o fac din frică; nu trebuie să fii un profund cunoscător al fizionomiei oamenilor pentru a-ţi da seama de lucrul acesta). Felul cum îi lucesc ochii, buzele umede şi nasul în şa, îţi dau impresia că e congenital sifilitic.

O chestiune mă frământă: degeneratul este deţinut politic, e deţinut de drept comun sau e o brută scoasă din lumpenproletariatul din care partidul comunist şi-a făcut atâtea unelte?

Gândurile îmi sunt întrerupte: echipa de bătăuşi intră din nou în acţiune.

Aproape că nu-mi vine să cred ochilor! Au năvălit pe un deţinut de pe priciul de vis-a-vis. Văd o faţă palidă şi un corp încovoiat târât pe ciment. Brusc, victima scoate un strigăt, dar e imediat înăbuşit cu un prosop. Unii au bâte în mână, alţii curele.

Apoi victima e legată zdravăn la gură cu prosopul înnodat la ceafă.

Cel brutalizat trebuie să fi fost ofiţer de marină. Tunica de pe el mi-o spune.

L-au transformat într'un adevărat sac de antrenament de box; dar pentru patru, cinci deodată.

Primeşte lovituri sub coaste, care fac să-mi întrerupă respiraţia.

Victima geme în prosop. E lovit din toate părţile; cade pe ciment. Apoi, e călcat în picioare. Unul, în înghesuială, îi caută cu vârful bocancului burta. îi dă ultima lovitură. Fostul ofiţer de marină zace lungit pe spate! Degeneratul rânjeşte!

Bătăuşii, la rândul lor, suflă greu, obosiţi.

Fiinţe oropsite de o soartă vitregă!

Pentru o clipă, îl am pe Popescu în faţa ochilor. El şi alţii, n'au lovit. Şi are pe faţă atâta tristeţe, în ochi atâta durere, încât nu încape îndoială că a fost introdus în grupul celor cincisprezece fără voia lui. E groaznic, să ajungi să faci parte dintr'o asemenea echipă!

Degeneratul e acum cu piciorul pe victimă. II priveşte de sus cu o satisfacţie demonică.

Se apleacă peste el şi-1 trage de gulerul hainei. Din buzele-i umede iese un singur cuvânt:

— Banditule.

Apoi, după o pauză de câteva secunde:

— Bine mă, cum ai îndrăznit să-ţi dai cu părerea despre marxism. O nouă teorie asupra marxismului, ai? Tu îţi dai seama, că dacă n'ai fi avut norocul să te găseşti aici şi să fii « afară », clasa muncitoare te-ar fi strivit ca pe o ploşniţă. Crezi tu că muncitorimea şi partidul comunist ar îngădui aventurierilor să-şi dea cu părerea despre marxism?

Îi dă vânt înapoi şi-îi trânteşte o palmă, de-1 trimete la doi metri, grămadă pe ciment.

Mă întreb, când va lua sfârşit această dementă acţiune, în care secundele ţi se par ore!

Cu capul mereu înainte, îi urmăresc însă cât pot pe ceilalţi cu coada ochiului. N'am să uit niciodată teama care e întipărită pe feţele lor!

Urletele de moarte, venite de aici zilele trecute şi care au pătruns până la subsol, fac să mărească îndoit teama.

Cât despre mine, am aceeaşi teamă, o am în tot trupul. Pentru prima oară simt moartea în jurul meu. Dar, astăzi, mai mult ca oricând, simt că sunt creştin; cu limba în cerul gurii fac semnul crucii...